Sari la conținut
Autor: Ştefan Baghiu
Apărut în nr. 460

Aşa e, cititorule, că sunt mişto?

    Ionuţ Chiva, Boddah speriat, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 218 pag.

     

    Motto: „La categoria prozatori sub 30 de ani, peisajul valoric se modifică alarmant: munţii abia se mai văd, iar dealurile lasă în urmă o cîmpie abia vălurită, cu tendinţe deşertice. E drept, optimiştii ar putea să mă liniştească amintindu-mi faptul banal că prozatorii, şi în special romancierii se formează mai greu”. (Paul Cernat)

    Cine l-a citit pe Hemingway în traducerea lui Ionuţ Chiva (mă refer la antologia povestirile din „Noaptea dinaintea bătăliei şi alte povestiri”) va recunoaşte – deşi e greu de închipuit şi riscant de făcut o paralelă directă între cei doi – în câteva povestiri ale lui Chiva ceva din scrisul americanului. Pe unele segmente, cândva reprezentantul fracturismului în proză exersează o artă a naturaleţii când vine vorba de dialog, dar mai ales reducerea actului narativ la firesc, fără concesii. Astfel, „Boddah speriat”, culegerea de proze scurte (povestiri) apărută anul acesta la Polirom, semnul că Ionuţ Chiva a redevenit, „peste noapte”, un exponent important al genului.
    „Effetus”
    Dacă romanul „69” (2004 – esenţial pentru observarea mişcărilor prozei tinere în jurul anilor 2000) era sufocat prin însăşi aderenţa autorului la un anume program care voia să finalizeze în termeni formali, convenţionali un roman – în adevăratul sens al cuvântului, însă sub auspiciile unei literaturi cu toleranţă zero la literaturizare (la nivel declarativ) şi care îşi trăgea sevele exclusiv din biografismul dur („fracturism e să umbli beat, să fii laş şi slab şi murdar, mă rog, chestii”) –, „Boddah speriat” este o carte eterogenă, un proiect ambiţios de relevare a diferitelor feţe ale existenţei.
    Cât de ambiţios este proiectul lui Ionuţ Chiva se vede direct de pe coperta a patra: „Câteva sunt despre crunta singurătate, şi măcar despre asta pot vorbi, pentru că în spatele casei mele e un câmp cu o pădure mai în spate, altele despre copilărie, pentru că, se ştie, persoanele rupte se gândesc mult la copilărie, pentru că-s frenetice şi rupte, în fine, în altele mi-am îndreptat atenţia spre lucrurile mai nobile din lumea asta, anumiţi câini”. „În fine”, Ionuţ Chiva face aici (şi în interviurile online) o mică schemă de receptare: ce mai poţi scrie – îţi spune parcă autorul – despre aceste proze care oricum sunt rezultatul unei puternice crize existenţiale? Cu alte cuvinte, dacă autorul a suferit atât de mult şi s-a însingurat, cum ar putea să nu fie puternice aceste texte? Aceste auxilii literare – declaraţiile copleşitoare, sentimentale – sunt dublate de o voce distantă, în chiar interiorul povestirilor şi în mica biografie narativă de pe prima clapă. Ionuţ Chiva a devenit astfel un „hipster”. Preocupat excesiv de vocea „cool” a naratorului, oferindu-şi o identitate şmecheră, distantă şi zeflemitoare, prozatorul testează acum limitele naratologiei: sintaxa este deturnată, naratorul se plictiseşte deseori să mai explice sau să mai descrie şi trânteşte câte un „în fine”, „pula mea”, „gen”, iar personajul central al acestor proze este un „poşlust” cu mari aderenţe spre nişe.
    Prima proză descrie cărtărescian (salingerian, „în fine”) câteva scene din copilărie: jocurile cu mingea, primele îndrăgostiri, luptele puerile între găştile de cartier, scene de gelozie, bunicii care nu îl lasă pe băiat să stea afară până târziu etc. Şi acesta este momentul în care cititorul face cunoştinţă cu o proză bine scrisă, echilibrată şi încercări de creare a unui efect de literatură (spre exemplu, laitmotivul bunicului care fumează în lumina felinarului). Singurele lucruri nefireşti în acest prim text sunt micile invocaţii (ironice?) din final: „domnilor doctori, cred că trebuie să ne uităm mai atent la vara aia, să ne gândim la partea în care se termină Militari şi Bucureştiul, pe străzile Apusului, Castranova, Apele Vii şi mai departe printre câmpuri şi şcoli profesionale, la verile suburbiei, cu seri vinete, lungi, leşioase, să fim atenţi la maică-mea ascultând bovarică formaţia Azur noaptea în grădini de vară cu fluturi sfârâind în felinare, domnilor”. Şi, deşi par a contura încă din debutul cărţii vocea tutelară a naratorului, ele rămân nişte suspensii lirice anulate de împrumutul formulei. De altfel, descrierile nu au nimic rău (poate doar o generală folosire inadecvată şi supărătoare a numitor cuvinte, unde nu doar că „mama asculta bovarică”, dar o anume Ileana va fi „bonomă ca un carlin”, o „mână nemiloasă” va fi ca un „cârlig fatal” etc.), dar ele sunt distruse de ochiul critic (infantil, zeflemitor) care veghează mereu asupra textului: „Afară era frumos, un soare plăpând mângâia gen”.
    Aceste note de ironie căznită fac însă un mare deserviciu textelor. Momentele bune (să le acceptăm numite astfel, deşi acest calificativ pică în momentul integrării în proze) rămân doar o mare păcăleală pe care autorul a pus-o la cale: cititorul va realiza faptul că Ionuţ Chiva are talent, dar autorul Ionuţ Chiva nu se coboară la nivelul acestuia să-i scrie o literatură convenţională. Iar cu barierele narative sparte şi cu gesticulaţii largi în jurul prozei, fragmentele din „Boddah speriat” arată tot mai suspect: „Am învârtit de marea cheie şi motorul a început să mormăie, eu simţind pizdele pizdelor morminţilor a milioane de pizde de cai putere gen care tropăie nervos pe loc (…)”. Mai trist este faptul că momentele în care naratorul renunţă la acest aer «cool», «badass», multe din pasajele de descriere emoţională şi introspecţie rămân abureli metaforice: „Îi era foarte clar, nu se mai putea ascunde – ce simţea era o ură rece, galbenă, stocată în el parcă dintr-o epocă premorală”, „Am mai fumat o ţigară şi apoi m-am întins în pat ca şi cum m-aş fi culcat în propria-mi groapă, de propria-mi mână săpată”.
    Şi totuşi, prozele
    Într-un articol despre „Instituţia moartă a poştei” (volumul de poezie al lui Chiva din 2010), Alex Goldiş încheia: „Decât un astfel de debut în poezie, infinit mai onestă ar fi poate reîntoarcerea la proză”. Nu departe era Cosmin Ciotloş (el însă lăudând volumul) de aceeaşi concluzie: „Poezia o găsea suspectă. (…) S-o facă alţii, nu el! De aceea, un volum de versuri semnat de Chiva e chiar o surpriză”. Consider însă că ambii critici au supraevaluat însăşi calitatea de autor a lui Ionuţ Chiva, fie el prozator sau poet. Acesta scrie rar, în lipsa oricărui program, într-un permanent exerciţiu de căutare a unei identităţi narative şi tocmai acest experiment îl trage în jos. Nu există la Chiva o disciplină a scrisului şi nici măcar un talent în afară de acela de a reda schematic realităţi. Cărţile sale apar în acest moment tot mai sărăcăcioase, mai impresioniste şi mai supracotate. Nu întâmplător îl menţionam pe Paul Cernat care vedea în 2008 (deloc oficios, deloc tradiţional) o mare problemă în literatura tânără. Personal cred că problema stă exact în împrumutarea schemelor vestice (dorinţele sincroniste există din moment ce autorii se revendică doar de la autori străini contemporani – în general marginali sau, oricum, nu vedete, nu?; sau, dacă se revendică de la vedete, acestea trebuie să fie controversate) şi folosirea lor confuză şi sporadică în proiecte fără osatură. De aceea, cartea lui Chiva îi face astăzi un portret palid.
    Ca să revin la proze, ele se împart – o spune şi autorul – în trei categorii (uneori acestea se întrepătrund): proze cu câini, amintirile din adolescenţă (şi post-ado.) şi întâmplări dintr-o actualitate evenimenţială. Bucăţi de existenţă traduse de o voce când isteaţă, când nervoasă, când dramatică. Naratorul evenimentelor unui anume Ted, spre exemplu, face remarce în locul acestuia şi suplineşte o funcţie nevrotică („Să n-o dai afară pe vită?”). Însă acelaşi narator devine unul dramatic odată cu instalarea singurătăţii şi a suferinţei. Tot ce provoacă durere sufletească este descris în termeni comuni, în clişee: golul în piept, transpiraţie, senzaţia de vomă, ameţeala. Astfel, prozele sunt un ping-pong între cedările în faţa sentimentalismului şi atitudinea „cool”. Sub aceste straturi tehnice stă acţiunea minimală: sexul, ieşiri în oraş, viaţa în familie etc. Puţine proze („Vorbeşte Alex”, spre exemplu, pare un capitol de roman – amplu, narativ, numai bun pentru o întoarcere reală la proză) încearcă să refacă cumva, chiar împotriva autorului, imaginea acestuia: „Dragostea m-a părăsit la 12 ani”, „Doi băieţi buni”, „Munca ne-a mâncat tinereţea şi asta este ce am muncit”. În rest, marile revelaţii legate de cum ar trebui să arate proza sunt, în ceea ce îl priveşte pe Ionuţ Chiva, personale şi, implicit, irelevante. Justificările sale însă îi sunt suficiente, se pare: „un prieten (…) mi-a spus că sunt cel mai american dintre scriitorii români”. (coperta a patra).
    Cu doar câteva texte „brouillons” la activ, Ionuţ Chiva devine în „Boddah speriat“ autorul „înţelept” al câtorva panseuri (din care, judecător asupra istoriei, sentenţios, glorios, cel mai relevant este cel în care naratorul – identificându-se până la refuz cu autorul, prin pactul fracturist, nu? –, spune despre „Străinul” lui Camus că este o carte „de poate o nemeritată celebritate”… Şi tot aşa!). În legătură cu câinii (motiv întâlnit în literatura română, de la Brătescu-Voineşti, Gârleanu, Arghezi şi, de ce nu, Nichita Stănescu – „Foarte câine”), aceştia sunt glorificaţi şi descrişi ca fiinţe „mai nobile” şi, astfel, utili totuşi unei proze care încearcă să studieze comportamentul unui anumit personaj cu fiinţele din jurul lui. Cam atât. Singura proză despre câini relevantă în vreun sens este „Reparaţie” (două proze în joncţiune de fapt) –, cu un început foarte bun, coerenţă şi o morală implicită, deşi evidentă, salvatoare.
    Pe porţiuni mari însă, Chiva este un autor care stă parcă lângă umărul cititorului şi îi spune cât e de prost şi el, şi ceilalţi care vor citi şi că el ar putea scrie bine, pentru că el e deştept, dar cititorul oricum nu înţelege şi, rezultat, autorului nu-i pasă. „În fine”, textele lui Ionuţ Chiva sunt proză mediocră cu pretenţii inovatoare „gen”. În curând, neglijenţa cu care decide să-şi trateze textele (ca şi cum ar avea un complex faţă de a nu scăpa niciodată luciditatea cool, jemanfişistă) îl va aduce, de la un scriitor cu vagi reflexe cărtăresciene şi condiţie fracturistă, în imediata vecinătate a lui Liviu Andrei.
    Iar câinii, din păcate, nu citesc.