Cartea româneasca
Angela Marinescu, Probleme personale, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2009, 72 p.
Daca pe Angela Marinescu o recunoastem cu relativa usurinta intr-unele din volumele poetilor tineri de azi (baieti buni si fete rele, deopotriva), este si mai usor sa o identificam intr-un volum propriu. „Probleme personale“ are dimensiunile unei plaquette si se citeste in maximum douazeci de minute, ceea ce nu inseamna insa nici subtirime a poeziei, nici facilitate a lecturii ei.
Scrisul industrios si expresia abundenta a unor obsesii „texistentiale“ n-au fost niciodata specialitatea autoarei. Exista chiar un efect interesant de contrast, intre aparenta despletire haotica a multor poezii si spatiile, pâna la urma, reduse in care ele se inscriu. Lirismul Angelei Marinescu este mai degraba intensiv decât extensiv, concentrat, nu labartat, in inselatoarea lui dezorganizare; uneori, farmaceutic preparat.
Imaginea de Cruella De Vil pe care poeta extrem-“saizecista“ si-a creat-o in timp a fost cultivata cu grija, pentru ca marginalitatea sociala dorita si autodistrugerea seriala sa ofere fiecarui poem garantia unei autenticitati morbide si aerul greu al experientelor ultime. Cine crede ca face poezie adaptându-se, ieri, la Tezele din Iulie si cautând, astazi, filiera manoasa a multiculturalismului, cine crede ca poezia se scrie in lumina reflectoarelor sau pentru a ajunge acolo, acela va scrie exact „poezia“ pe care o merita. La Angela Marinescu, experienta poetica se dovedeste una limita, iar conditia in care o poate traversa (fara a o consuma integral) este cea a scrisului „pâna la capat“, cu „cenusa rapida“.
Când recitim textele din „Probleme personale“, sesizam, daca nu secretul mai profund al acestei poezii de o frumusete violenta, cel putin tehnica ei de precipitare. Autoarea, proiectata cu totul in personajul pe care-l reprezinta (intr-o banda a lui Möbius mai postmoderna decât ar vrea s-o recunoasca), arde etapele constituirii enuntului si produce in discursul poetic, cu o rapiditate exersata, alunecari de teren biografic. Boala fiind starea multumitoare a eului liric, iar moartea, experienta experientelor, traumele evocate cu placere descriptiva sau inregistrate live, in chiar actul scrisului, deschid porti de acces catre o interioritate tulbure. Dar intrucât Angela Marinescu isi controleaza perfect sistemul ce neofitilor le poate parea virusat, aceasta lume interioara bolnava, gotica, post-expresionista, este procesata cu dexteritate tehnica si in deplina constiinta literara a potentialului ei expresiv. Butada conform careia singura diferenta dintre Salvador Dali si un nebun e aceea ca Dali n-a fost nebun poate fi amintita aici, desi poeta noastra prefera vadit suprarealismului dadaismul…
Miza ei nu este sa spuna nu acolo unde toti ceilalti spun da (si viceversa), ci sa scrie o poezie libera si vie, nesufocata de propriile, inevitabile, figuri stilistice si conventii literaturizante. Si in acest punct de inflexiune a autenticitatii, Angela Marinescu e mai mult cerebrala decât senzoriala, utilizându-si starile si folosindu-se de o legendara psihopatie pentru a face cu sine insasi, in convulsiile ei, arta adevarata. „Oligofrenie“ o spune pe scurt si extrem de clar: „imi pulseaza/ gâtul/ de placere/ când vad/arta/ adevarata/ sunt/ oligofrena/ pentru ca nu mai cred/ decât in/ poezie/ si oligofrenii/ sunt dezinhibati/ si se arunca/ in/ sex“. „Coincidente“ dezvolta putin si devoaleaza mai mult conceptia propriei poezii, ce poate fi luata in sens teoretic, poietic, sau chiar ca o nastere repetata si terifianta, de fetusi morti: „nu am vrut sa impun nimanui nimic,/ mai ales sa sufere pentru poezie, sa vomite, sa se distruga,/ sa fure, sa se calugareasca, sa devina travestit si homosexual sau/ sa ucida,/ tinerii ar trebui sa stie aceste lucruri ce chiar si mie/ mi se par a fi, acum, complet indiferente, indepartate, instrainate./ e drept ca, personal, m-au marcat destule/ intâmplari dar asta a tinut, strict, de creierul meu; pentru ca/ peste toate intâmplarile a tronat posibilitatea mea de a incasa si nu/ de a primi./ este dreptul meu de a face caz, pe de alta parte, de un asemenea/ dar de la Dumnezeu, sa nu ti se intâmple, de fapt, nimic/ sa nu simti nimic si, totusi, sa te legi la cap cu niste cuvinte/ ce se apropie tiptil, de tine, ca sobolanii intunecati si sa le diseci/ pâna la epuizare./ si nu stiu cum naiba dar fiecare cuvânt ce m-a trasnit in fata/ s-a convertit, din toate punctele de vedere, intr-o intâmplare/ semnificativa/ nici sa fi vrut in ruptul capului si nu s-ar fi petrecut/ atât de rapid, de constant si de mortal./ de aceea, zic, nu va luati dupa mine si, mai ales, nu ma judecati./ stramosii mei au fost preoti si hoti de cai/ iar eu sunt o hoata batrâna/ si unsa cu toate unsorile.“.
Un final memorabil, cum mai sunt câteva in „Probleme personale“ (de pilda, in „Poemul cel mai de jos“ sau in splendidul „Cântec de dragoste“ susurat fiului de catre „o mama de c…“). Placheta abunda in imagini voit socante si e populata de personaje cu tare sau dizabilitati, la antipodul masei omogene de oameni sanatosi, normali si mediocri. Bâlbâitul, handicapatul, alcoolicii anonimi, toxicomanii, fratii incestuosi, homosexualii si lesbienele cu „anusul subminat de sânge“, emigrantii „surescitati/ drogati pâna la capat/ cu coatele in sânge“, negrii si saracii care isi dau mâna, handicapata si oligofrena, parazitul, putoarea, lepra… fac insa o simpla figuratie. Lipsite de consistenta si autonomie real-fictionala, ele sunt ipostaze marginale selectate de autoare, masti puse pe fata pentru a stârni susceptibilitati si a inerva sensibilitati. In spatele acestei cohorte a deviantilor si exclusilor sta un regizor feminin care-si cauta, in calitatea de personaj, atribute negative si dezgustatoare particularitati. „Cu ochii pe tine“ e o ars poetica adunând categoriile defavorizate pentru a sparge cu ele nu atât ordinea burgheza a lumii, cât acea logica – mai teribila decât boala si spasmul – a poeziei previzibile: „in cartierele marginale trasate exact cu echerul senzual/ al perversiunii/ negrii si saracii isi dau mâna/ se inlantuie pâna devin homosexuali/ acolo se saruta ei liberi direct pe sânge/ singuri si compromisi fizic// marea plictiseala efemera/ nu stie sa joace sah/ intotdeauna ordinea ei logica/ a fost invinsa/ de hatisul rupt si taiat/ din spatele ochilor ingusti/ de felina/ acolo plânsul lung si negru/ al poetelor necunoscute/ mânjeste ecranul cu plasma.“. La Angela Marinescu, rezumativ si concluziv, marginalitatea sociala si deviatia umana sunt preconditii pentru centralitatea si puritatea experientei lirice.
„Muscatura rece a scrisului“, mâna introdusa in ruptura tot de ea facuta, plumbul „taiat geometric/ de la capatul fiecarei nopti“ fac din materia biologica sau psihotica un material poetic si o forma in care viziunea se instaleaza printr-o brusca penetratie. Jucându-se cu cuvintele, autoarea se declara o intraterestra, cu capacitatea de a penetra orice formula artistica, orice moda literara. Trece prin toate, fara cine stie ce probleme, si ajunge Dincolo.
Se lauda? Desigur, dar cu deplina justificare. Angela Marinescu poate, ea, sa faca in continuare o poezie extraordinara, in conditiile in care majoritatea colegilor de generatie si a poetilor aparuti ulterior au cazut in sterilitate sau autopastisa. Doua exemple ale modului plural in care aceasta autoare atât de imitata si copiata in ultimul deceniu reuseste sa ne arate valoarea originalului. „Toamna care a trecut“: „imi amintesc cum, in toamna care a trecut,/ instinctul de conservare a fost mai puternic/ ca oricând/ poate tocmai din cauza bolii ce s-a ivit din senin/ ca un traznet pe o pajiste ruinata/ si care, in limba româna, semnifica chipul rosu, contorsionat,/ plin de o pasiune rece ca ghiata, a racului/ si care inainteaza greu si invers,/ dintr-o lume fara informatii necesare ca aerul/ si fara gauri negre,/ inspre universuri bogate in puncte de o densitate/ egala cu a cuvintelor ce au rasarit mereu/ pe fruntea si pe pieptul meu ca niste flori carnivore// oare de ce imi place atât de mult sa-mi amintesc si fiecare/ amintire s-o asociez cu moartea/ (eu) niciodata nu am fost cu adevarat in viata/ viata mea a fost ca soarele din spatele norilor/si, dupa ce norii s-au risipit,/ soarele, turbat, a facut scrum totul,/ in afara razelor proprii/ ce s-au intins lenese si nepasatoare/ si apoi, s-au distrus strict intre ele/ fara sa mai tina cont de nimeni si nimic“. Si o „Amintire de medicinista“: „la autopsiile la care am participat/ vulnerabila la frig/ cu ferestrele larg deschise in orice anotimp/ de-a lungul anilor/ ca studenta la medicina/ cu formolul rascolit de mâinile/ noastre inepte/ si precise/ ca orice instrument tehnic/ aplicate direct pe mort/ niciun cadavru nu a fost/ mai aproape de perfectiune/ de revolta livida si cenusie/ si de obscenitatea ultima/ aceea care te mai tine in viata/ la sfârsitul vietii/ ca poezia“.
M-am intrebat deseori ce este poezia; la ce element sau valoare poate fi redusa ea, intr-o unitate care s-o contina si s-o exprime integral. Poezia nu e neaparat tema ei; nu e problema pe care o poate pune; nu e discurs; nu e simbol; nu e ornamentica, dar nici esenta aproximata liric; nu e lirism (desi am crezut asta), cu atât mai putin personaj proiectat sau tipologizat, conflictualitate epica ori vivacitate dramatica. Poezia nu e viziune (cum iarasi am crezut) si nu e intensitate speciala; nu e figurativ, dupa cum nu e non-figurativ. Nu este nici macar obsesie.
Poezia e expresie.