Doamna Christine Lagarde a declarat ca are mai multa simpatie pentru copiii saraci din Niger, decât pentru evazionistii fiscali din Grecia. Cu alte cuvinte, ceea ce doamna directoare a Fondului Monetar International a gândit, dar nu a spus, este ceea ce gândesc si multi dintre noi: ca grecii sunt niste puturosi, care, dupa ce ca stau toata ziulica la taverna, au cheltuit tot imprumutul de la FMI pe salarii si nu accepta sa faca nici un sacrificiu, ba mai si fura statul, neplatindu-si darile. Sigur ca orice om cu inima caritabila i-ar da dreptate doamnei Lagarde. Nu si grecii, care au tinut sa se manifeste, inca o data, foarte zgomotos, recomandându-i doamnei directoare sa nu vorbeasca tocmai ea despre caritate si simpatie pentru saracii lumii, ea care primeste de la FMI un salariu lunar de 38.995 dolari (la ora la care scriu articolul, asta inseamna fix 140.062,24 lei), fara sa plateasca nici o taxa! Iar banii doamnei Lagarde (ce noroc pe ea ca Dominique Strauss – Kahn e obsedat sexual!) provin tocmai din banii pe care dumneavoastra, eu si o multime de alti oameni corecti ii platesc in statele ai caror contribuabili sunt. Arogantei doamnei Lagarde ii raspunde, in Grecia, un alt arogant – a carui vedere mi-a adus aminte de cum arata Orbán Viktor, acum 15 ani, când era doar arogant, fara sa fie si populist – nimeni altul decât posibilul câstigator al alegerilor din 17 iunie, Alexis Tipras (presedintele Synaspismós si liderul Coalitiei Stângii Radicale); ca sa il citez, „asa cum nu poti sa fii doar putin gravida, nu poti nici sa ai doar un memorandum mai blând cu FMI, asa incât, mai bine, deloc“! Asta s-ar putea sa fie o veste proasta pentru noi, cei care ii platim salariul doamnei Lagarde si, pâna la urma, si pe cel al domnului Tipras, pentru ca, asa cum imi spunea o prietena grecoaica despre el, „baiatul asta nu a muncit in viata lui; are 37 de ani si a intrat in politica de la 15“. Lasând la o parte orice comparatie cu Ceausescu, trebuie sa spun ca este o mica exagerare la mijloc: Tipras a lucrat (câteva luni, este adevarat) ca inginer constructor, dupa care a fost ales in consiliul municipal al Atenei, la 22 de ani, si de atunci s-a dedicat doar calauzirii altora. Asadar, in ultimii 15 ani, domnul Tipras a trait doar din taxele platite de cei care muncesc, altfel decât facând politica, si pentru ca, dupa cum spunea Presedintele Basescu (nu il citez intocmai), si noi, românii, platim ceva din ce se ofera tarilor aflate in pragul falimentului, pentru a iesi din criza, adica, le sustinem salariile. E foarte adevarat ca si altii au facut-o pentru noi. Doar ca, acum, se pare ca totul o ia la vale: datoria publica americana e mai mare decât oricând, in istorie, toate monedele importante merg numai in jos, economica chineza si-a incetinit drastic cresterea („controlat“, dupa cum ne anunta, cu sobrietate, oficialii chinezi), iar François Hollande merge la Bruxelles cu trenul sau cu autoturismul, ca sa nu cheltuiasca prea mult cu avionul; si daca Vladimir Putin da o gramada de ruble pe imaginea sa de tar, asta nu inseamna ca rusii o duc mai bine. In fine, una dintre putinele tari care este, inca, in crestere, India, a anuntat ca are nevoie de doua milioane de medici pentru a face fata populatiei actuale (nu le recomand medicilor români, emigrati, deja, in Franta, sa plece in India, atâta vreme cât medicii indieni fug din tara lor, din cauza faptului ca li se pretind bani, drept mita, pentru a obtine o slujba intr-un oras; coruptia nu are a face cu nevoile tarii).
Ce se intâmpla cu lumea si ce legatura au toate cele de mai sus cu muzeele? Sigur, sper ca nu va asteptati ca tocmai eu sa ofer raspunsurile potrivite, acolo unde nici Lagarde, nici Van Rompuy, nici Putin, nici Obama, nici Hu se pare ca nu le au. Incerc, doar, sa inteleg si eu ce se intâmpla: ce se intâmpla cu valorile unei lumi ce pare ca si-a pierdut busola si ce ar trebui sa faca oamenii pentru care muzeele reprezinta mai mult decât un loc unde isi exercita profesiunea si pasiunea, fiind chiar „nordul“ care le calauzeste drumul, si oamenii pentru care muzeele inseamna un loc predilect de petrecere a timpului (intre doua slujbe) liber…
Acum câteva saptamâni, colegul de revista, Nicu Ilie, se intreba „Cât costa Gioconda?“. Raspunsul sau baleia intre 500 de milioane de dolari si 2 miliarde de euro. Dupa câte am auzit, o evaluare, sa zicem, ascunsa de ochii lumii se oprea, anul trecut, la un miliard de euro. Numai ca, orice pret este irelevant, atâta vreme cât tabloul nu este de vânzare. Intre altele fie vorba, pe când presedintele Frantei era, inca, Sarkozy, a iesit si la noi bancul in care o echipa de rusi se infiinteaza la Luvru si cer sa cumpere „Mona Lisa“. Dupa o negociere purtata cu insusi Presedintele, se hotarasc sa dea pe ea 10 miliarde de ruble, dupa care suna la Moscova, la Medvedev: „Sefu’, i-am luat cartea de vizita pentru domnu’ Putin. Ce ii luam, acum, drept cadou?“. Trec peste faptul ca, daca televiziunile ar fi dat sonorul mai tare pe cheiurile Tamisei, cu ocazia jubileului regesc, poate ca ar fi surprins multe vorbe rusesti, rostite in patria lui Byron, pentru ca miliardarilor care si-au creat averile in anii ’90 au inceput, de multisor, sa le placa, mai mult, fie Riviera franceza, fie America, pe ambele maluri, fie Londra, decât maica Rusie. Este adevarat ca cei aproximativ 15.000 de rusi londonezi sunt putini, fata de indieni, irlandezi, si chiar fata de polonezi, dar sunt, in schimb, destul de bogati. Suficient de bogati incât sa cumpere arta si sa incurajeze dezvoltarea muzeelor? Aici as avea o rezerva – nu in ceea ce priveste bogatia. Deocamdata, in Europa post-comunista, exemple cum sunt Victor Pinciuc (ginerele fostului presedinte ucrainean Leonid Cucima) si Madlena Jankovic Zepter, sotia celebrului afacerist sârb Milan Jankovic, rebotezat Philip Zepter), s-au dovedit mult mai interesati de cultura, investind sume fabuloase in operele artistilor contemporani (mai ales, din tarile lor de origine), decât colegii lor rusi.
Dar sa revenim la subiectul privind valoarea artei. Pentru oamenii obisnuiti, preturile lucrarilor de arta moderna si contemporana (ar fi necesara o discutie referitoare la aceste concepte!) au ajuns la fel de fanteziste precum o calatorie de placere pe Marte. Nu demult, una dintre cele patru versiuni ale celebrului „Skirk“, al lui Edvard Munch (mai exact, singura care nu se afla, deja, intr-un muzeu, un pastel pictat in 1895), s-a vândut cu fabuloasa suma de 119.922.500 dolari (adica, tot la cursul zilei de azi, 425.185.223,75 lei), fiind, astfel, cel mai scump tablou vândut, vreodata, la o licitatie. Toata lumea spune ca, in vremuri de criza, investitia in arta este cea mai profitabila, pentru ca este sigura. De acord! Numai ca cel care a cumparat „Strigatul“ nu a facut-o pentru a investi sau pentru a face o afacere profitabila. Este extrem de greu de crezut ca cineva care a dat o caruta de bani (cam de vreo 10 ori si ceva mai mult decât bugetul anual al unuia dintre marile muzee din România) pe un tablou, se pregateste sa il vânda, peste vreo cinci ani, sa spunem, pentru doar câteva amarâte de milioane in plus. La o asemenea valoare, tot ce conteaza este prestigiul social al cumparatorului, in fata unora la fel de bogati ca si el (se pare ca achizitorul este emirul Qatarului) sau pentru a-l dona unui muzeu (in cazul, de exemplu, in care muzeul de arta contemporana, preconizat la Doha, se va naste; in fond, se stie cu siguranta ca acelasi emir, seicul Hamad ibn Halifa al Thani, a dat, anul trecut,
250 de milioane de dolari pe una dintre variantele „Jucatorilor de carti“ ale lui Paul Cézanne, ceea ce a ramas, pâna azi, cea mai mare tranzactie a unui tablou, intr-o vânzare directa. Pentru cineva care a dat peste 160 de milioane de euro pe o lucrare de Munch, achizitionarea „Mona Lisei“, daca, prin absurd, ar fi de vânzare, ar merita si un pret de 10 sau de 15 ori mai mare.
Cum se raporteaza muzeele la asemenea valori?
Autor: Virgil Stefan NITULESCUApărut în nr. 378