Mirel Anghel, Viata lui Tudor Arghezi, Bucuresti, Editura Pro Universitaria, 2012, 384 p.
Istoriografia noastra literara nu a atins înca standarde acceptabile de performanta si din lipsa biografiilor autorizate. Exceptiile merita consemnate: G. Calinescu (Eminescu, I. Creanga, N. Filimon, Gr. M. Alexandrescu, V. Alecsandri), Z. Ornea (Titu Maiorescu, C. Stere), Ion Balu (G. Calinescu, Lucian Blaga), Mircea Anghelescu (I. Heliade-Radulescu), Mircea Iorgulescu (Panait Istrati), Constantin Calin (Bacovia), N. Georgescu (Eminescu), Ilina Gregori (Eminescu, Cioran). Tot ne aflam la stadiul pasoptist de ardere a etapelor. Astazi dispunem de un extrem de util „Dictionar general al literaturii române“, fara a detine instrumentele preliminare de lucru. Situatia îmi aminteste de o anecdota povestita de Rica Raducanu, fostul portar al Rapidului, dar si al Stelei (!). Invitat de Universitatea din Craiova nu sa se transfere, ci sa învete la Institutul de Educatie Fizica si Sport (asa cum fusese si Nicolae Dobrin), lui „Tamango“ i s-a solicitat, pentru înscriere, diploma de bacalaureat.: „Lasati! i-ar fi spus candidatul rectorului. Fac întâi ce e mai greu si dup-aia m-apuc si de liceu“. Asemenea promisiuni hâtre au ajuns realitati la început de mileniu.
Cârpim eficient, desi ne lipsesc materialele si sculele. I-as obliga pe doctoranzii în filologie sa-si aleaga, pe masura posibilitatilor intelectuale, redactarea unei monografii. Ar fi o proba necesara si prolifica în „industria“ respectiva. I-as îndemna sa nu se fereasca de stilul batrânicios, lansonian, constatativ, privat de talent, de curaj interpretativ, de conexiuni, impus prin dualismul viata-opera. Un bun documentarist îl poate ajuta pe un sclipitor interpret. G. Calinescu i-a trimis pe colaboratorii de la Institutul de Istorie Literara si Folclor sa strânga informatii anodine la prima vedere. Vocatia lui a fost decisiva în obtinerea unor rezultate meritorii. O dovedesc articolele publicate în „Studii si cercetari de istorie literara si folclor“.
Decât sa vad, ca la fostii mei colegi, titluri barbare precum „eul narant în stilul critic“, teme argasite ca „basmul“ sau lucrari ambitioase si vagi, imposibil de finalizat în trei ani („feminitatea în artele realismului socialist“), prefer sa am în biblioteca o teza despre Dinu Nicodin, unul dintre modelele lui G. Calinescu pentu „Bietul Ioanide“. Ma multumesc macar cu faptul ca exegeza s-a întors la contexte, scuturându-le de prejudecatile deterministe facile, oferind consistenta personajelor: Oana Soare (Petru Dumitriu), Bogdan Popescu (Stefan Banulescu), Ana Dobre (M. R. Paraschivescu), Doris Mironescu (M. Blecher), Claudiu Turcus (Norman Manea) sau Mihai Iovanel (Mihail Sebastian).
Lupta cu (auto)biografia
Mi se pare însa aberant ca abia în 2012 sa apara cea dintâi biografie aproape completa a celui mai important poet român – Tudor Arghezi. Întârzierea provine si din pricina dificultatilor de a elucida, înainte de Revolutie, buclucurile scriitorului cu simpatizantii comunisti si cu puterea socialista. Doar Pavel Tugui, în 1998, a atacat problema, facând unele dezvaluiri („Amurgul demiurgilor“ si „Arghezi necunoscut“). Efortul lui Mirel Anghel e deci binevenit. Strânge majoritatea probelor, oferind o abordare cronologic netezita asupra subiectului. În ciuda bogatiei complesitoare a informatiilor, a acribiei si a spiritului investigator neînduplecat, cartea ramâne terna.
Autorul nu se ridica deasupra evenimentelor. Vede firele. Nu leaga decât rareori ghemul. Si atunci, afirmatiile potrivite se pierd în exprimari vetuste: „În tinerete, Tudor Arghezi s-a închis voluntar în manastirea Cernica. Peste câtiva ani, este trimis tot într-o manastire, în strainatate, la Fribourg. De aici, evadeaza ca dintr-o închisoare spre viata de laic, simtindu-si îngradita libertatea spirituala. De-a lungul vietii, aceste situatii s-au inversat, ca o ironie a sortii. În cele din urma, ajunge în fosta manastire Vacaresti, transformata în închisoare, dupa ce primeste condamnarea în procesul ziaristilor colaborationisti“ (p. 222). Consemneaza, infirma si sustine ipoteze. Senzatia lasata este de compilare corecta a surselor. Câteodata, cercetatorul insista sa contrazica, reiterând, în formulari aproximativ identice, un neadevar despre marginalizarea lui Arghezi odata cu abdicarea regelui Mihai I: „Dar individualizarea sa nu a picat bine în sistemul politic comunist care a facut tot posibilul sa îl reduca la tacere si a reusit timp de opt ani, 1948-1956“ (p. 28, 102, 317). Or, cunoastem ca revenirea lui Arghezi s-a produs în 1954, odata cu tiparirea volumului „Prisaca“, amanunt acceptat de însusi Mirel Anghel (p. 318).
În general, premisele au justificare. Numai ca expunerea lasa de dorit. Redundante fastidioase în acelasi paragraf, reluarea unor pasaje la pagini diferite, explicarea oricarui maruntis ori pretiozitatea termenilor anuleaza bunele intentii: „Aceasta este viata lui Tudor Arghezi, o pagina alba, o existenta putin cunoscuta. Viata lui Tudor Arghezi este putin cunoscuta. Tot ce se stie în legatura cu acest om misterios este un amestec de realitate si fantezie“ (p. 11). Cred ca se impunea o distinctie între viata privata, putin dezbatuta, si viata publica, marcata de o sumedenie de evenimente care lasa gura punga. Astfel, demersul ar fi capatat un spor de legitimitate si de interes. De asemenea, se cuvenea sa fie dezbatut raportul între „intimitate“ si „existenta cetateneasca“ într-un regim represiv, din moment ce Mirel Anghel a parcurs si dosarul de urmarire I 160075, aflat la C.N.S.A.S., deschis pe numele lui „Arghezi Tudor“ din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, când functiona Siguranta. Actele scoase la iveala demonstreaza, cu prisosinta, ca Securitatea a preluat metodele serviciilor secrete subordonate lui Ion Antonescu. Reiese limpede si ca politia politica a pastrat din tintele predilecte.
Tainele lui Arghezi se refera la copilarie. Intrând în breasla scriitoriceasca, omul a parcurs doua coordonate rareori tangentiale. „Scrierile“ lui rezista fara dezlegarea celeilalte dimensiuni, mai mult banuita, decât pipaita. Teza lui Mirel Anghel se limiteaza la clarificarea episoadelor asupra carora istoricii nu s-au pus de acord. Suportul de lucru consta în marturiile, partial nesincere, oferite de poet în diverse tablete (în special „Dintr-un foisor“, în „Revista Fundatiilor Regale“, nr. 8, 1941) si interviuri acordate la vârste diferite. Efortul nu poate fi tagaduit. „Viata lui Tudor Arghezi“ reprezinta un pertinent studiu de arhiva, anulând discretia sau pistele false lansate de creatorul „Florilor de mucigai“.
Biografie, nu destin
Partea reusita a volumului priveste datele inedite prezentate. Biograful înlatura greselile perpetuate de la un dictionar la altul. Metoda lui arata ca un document necunoscut modifica perceptia asupra scriitorului. Trimiterile bibliografice necesita verificari, chiar si atunci când provin de la autorii însisi. Istoricul literar nu trebuie sa aiba încredere în memoria lor. Asemenea confesiuni sunt doar repere care orienteaza reconstituirile. Mirel Anghel confirma statutul poetului de fiu nelegitim. Schimba, gratie câtorva precizari indubitabile, identitatea mamei. Nu Maria Iliescu (întâi concubina, apoi sotie si, în cele din urma, fosta nevasta a lui Nicolae Theodorescu) l-a nascut, ci o alta amanta a tatalui, careia baiatul îi datoreaza atât numele literar, cât si cel de familie. Asadar, Arghezi nu este un pseudonim, ci o legatura ombilicala. Din pacate, fraza anterioara îmi apartine. Daca as fi citit-o în monografie, m-as fi gândit ca asistam la trasarea unui destin. Mirel Anghel se rezuma la biografie, punctând, implicit, statutul cam depravat al femeii, care, traia, simultan, cu negustorul Manole Pârvulescu: „În 1880, Rozalia avea domiciliul în Calea Victoriei nr. 132 (adresa care apare într-un «Bilet de vaccinare» al copilului Ion Theodorescu în vârsta de trei ani), în imediata apropiere a locului unde Nae Theodorescu era cofetar. În acest context s-au întâlnit cei doi, relatia lor fiind ferita de ochii lumii. Asadar, copilul rezultat din relatia lor este unul nelegitim, cei doi având tot interesul sa-si ascunda adevarata identitate“ (p. 67). Îi lipseste volumului capacitatea de a da sens(uri) vietii argheziene. Mirel Anghel evita un personaj pântecos, tragându-l prin inelul factologiei. Cu alte cuvinte, nu se întreaba daca scriitorul a uitat ca orice batrân sau a mintit câteodata cu buna stiinta? Cea dintâi parte a dilemei vizeaza dictionarul, caracterul perfectibil al informatiilor. Cealalta intereseaza istoria literaturii, relationând cu descoperirea motivelor care au condus la trucarea autobiografiei.
Chiar si în rarele momente când biograful cuteaza sa propuna scenarii epice, forta de seductie se moleseste. În primul rând, în loc sa analizeze cu minutiozitate impactul originii bastarde asupra omului (primul lui copil, Eliazar, repeta conditia parintelui) si asupra operei (luarea la trânta cu Tatal ceresc nu prea are implicatii religioase, fiind un reflex al conflictului pe tema (pro)crearii), Mirel Anghel mentioneaza un cliseu – „complexul lui Oedip“ (p. 16). În al doilea rând, plasarea lui Arghezi în paradigma freudiana ne induce în eroare. Exegetul se chinuieste în zadar sa argumenteze construirea unui univers matern, compensatoriu, în poezie. Din contra, literatura lui Arghezi propune o virilitate exacerbata. Citatul adus în discutie de Mirel Anghel – „Mama este invocata de poet ca refugiu sufletesc si ca ultim resort afectiv: «Sunt bolnav de miresme./ Sunt bolnav de cântece, mama»“ (p. 17) – nu are relevanta scontata. Nu despre femeia protectoare este vorba în „Rada“. Vocativul devine interjectie blasfemica (prescurtare pentru „Maica Ta, Doamne!“), echivalând cu excitatia sexuala. Divinitatea figureaza într-un context nespecific. Luarea ei în desert seamana cu jargonul englezesc jeez (abreviere a lui Jesus).
„Viata lui Tudor Arghezi“ devine un reper. Pâna acum, nicio alta lucrare nu s-a ambitionat sa poarte acest titlu. Este însa o biografie aproape completa, deorece Mirel Anghel amesteca ingredientele fara a le gusta. Exhaustivitatea documentelor prezentate nu ajunge. Arghezi îsi asteapta biograful cu personalitate.