Sanda Cordos, Lumi din cuvinte. Reprezentari si identitati in literatura româna postbelica, Editura Cartea Româneasca, 2012
Alaturi de Ana Selejan, dar intr-un mod diferit, mai concis si mai putin descriptiv, mai teoretizant si mai problematizant, Sanda Cordos isi arata o preocupare destul de insistenta pentru ceea ce a fost realismul socialist in literatura româna a primei etape comuniste. Prima jumatate a volumului „Lumi de cuvinte. Reprezentari si identitati in literatura româna postbelica“ (Ed. Cartea Româneasca, 2012) se consacra ideologiei realismului socialist si efectelor lui colaterale (eclipsarea modernismului, calendarul sarbatorilor oficiale, lectura clandestina, optimismul obligatoriu si jubilatoriu si alte aspecte interesante prin denaturarea literaritatii). Parti din cartile anterioare ale Sandei Cordos atingeau teritorii vecine sau comune cu acelea ale realismului socialist. In contextul crizismului de dupa 1945, volumul „Literatura intre revolutie si reactiune“ (cu doua editii, in 1999 si in 2002) arata triumfalismul revolutiei si constrângerile initiale ale puterii comuniste pentru literatura. Volumul „In lumea noua“ (2003) se deschidea cu un capitol amplu despre rezistenta prin literatura, ca alternativa la ideologizarea si instrumentalizarea politica; insa, arata autoarea, pe urmele lui Mircea Iorgulescu, de fapt, in anii de dupa 1960, ia nastere „o cultura tolerata“, dependenta de puterea comunista, dar situata in afara culturii oficiale (ulterior, notiunea de cultura sau „literatura tolerata“ va fi preluata tacit de Eugen Negrici). Disocierile critice sunt importante, iar Sanda Cordos va beneficia in exegeza sa din „Lumi de cuvinte“ de experienta anterioara – documentara si exploratorie.
Istoricul fluctuant al termenului de realism socialist are, in paralel, o practica literara fluctuanta, in poezie, proza sau dramaturgie. Directivele de partid si critica literara de directie si control sunt severe. Ideologia realismului socialist – afirma, pe buna dreptate, Sanda Cordos – este suverana in primele doua decenii dupa instaurarea regimului comunist. Premisele se gasesc, din 1946 si 1947, in sustinerea raspicata a lui Leonte Rautu si Nicolae Moraru, care afirma inselator ca nu se prefigureaza o estetica (o falsa estetica) dogmatica. Se va vedea insa in curând, din 1948 incolo, ca realismul socialist (numit initial proletcultism, cu un termen mai transparent si mai potrivit) va deveni o metoda unica de creatie. Alta varianta de optiune nu va mai exista pentru scriitorii care vor dori sa publice in România sovietizata. In 1949, in statutul Uniunii Scriitorilor proaspat infiintate in locul vechii Societati de breasla, se va mentiona ca scop „insusirea de catre scriitori a metodei realismului socialist“, reflectare progresista a realitatii, ceea ce insemna „zugravirea in literatura a luptei de clasa si a procesului de construire a socialismului in tara noastra“. Exclusivitatea acestei ideologii si a acestei metode de creatie dureaza pâna in martie 1965, dupa cum arata Sanda Cordos, când „Rezolutia Conferintei pe tara a Uniunii Scriitorilor nu se mai refera la realismul socialist“ (ceea ce nu inseamna, totusi, ca ar fi fost repudiat), fiind admise mai multe stiluri, modalitati si, mai ales, teme literare.
In 1971, in Tezele din Iulie, Nicolae Ceausescu, incearca sa revina la dogmatismul realismului socialist, nu atât dupa modelul chinez al culturii de masa, dupa cum precizeaza Sanda Cordos, cât dupa presiunea din memorie a exigentelor ideologice jdanoviste din anii 1930-1940. „Arta – proclama Nicolae Ceausescu – trebuie sa serveasca unui singur scop: educatiei socialiste, comuniste“. Zadarnica e insa arta fugii dictatorului in devenire de metode unice, clisee sau sabloane, zadarnica e exprimarea precautiilor de tipul „nu trebuie sa ne fie teama sa mai vorbim despre realismul socialist“ – deschiderea internationala, micul liberalism din anii 1965-1971 dadeau scriitorilor curajul de a persevera in alte variante de exprimare estetica. Sanda Cordos crede ca „sfârsitul realismului socialist poate fi datat in primavara lui 1965“ (p. 20), insa, in mod oficial, creditarea lui doctrinara va persista pâna in 1989, când, in revista „Luceafarul“, mai exista inca articole (de pilda, un serial de Aurel Mihale) care sustin investitia ideologica. E adevarat ca ea nu apartine secretarului general al PCR, ci uneltelor sale doctrinare, ceea ce e aproape totuna, pâna la urma. Era o comanda politica. Realismul socialist, proletcultism reconditionat, remaniat sub o denumire mai onorabila, nu moare pâna in 1989. Dar isi pierde exclusivitatea din anii stalinismului si poststalinismului nostru, la fel de dogmatic si unul si altul; insa schimbarea (diversificarea treptata a stilurilor de creatie si a temelor) e foarte importanta, vitala, pentru literatura româna de dupa 1960. Oficial, modelul sovietic pentru literatura persista cât timp persista militar, politic si administrativ ocupatia sovietica, adica pâna in 1958, când incep, extrem de firav si de ezitant, destinderea si mijirea ochilor spre Occident. Insa autoritatea unui principiu leninist, perpetuat prin Jdanov si preluat succesiv de Gheorghiu-Dej, de Ceausescu si de toata propaganda, se va impune in formula caracterului partinic al literaturii, formula mentinuta din 1948 pâna in 1989, cu minime modulatii. Dupa Lenin si Jdanov, estompându-l cu timpul printre referinte pe cel din urma, toti vor clama acelasi principiu: „nu poate exista o literatura fara de partid; literatura trebuie sa constituie o parte importanta a cauzei proletare“. Realismul socialist nu poate fi imaginat fara aceasta conditie de baza, care nu este retrasa sau surdinizata nici o clipa, timp de patru decenii.
Uniunile de creatie si creatorii trebuie sa lupte cu dusmanii indicati de vigilenta ideologica, mai vehementa in anii ’50: deviationismul, cosmopolitismul, obiectivismul, criticismul, individualismul, negativismul – ca boli mai generale, din care decurg altele mai speciale, specifice artelor: formalismul, decadentismul, naturalismul, intimismul, evazionismul, estetismul. Perfidia regimului comunist putea denunta „culorile trandafirii“ sau idilismul, dar cerea reprezentari eroice, retorice si triumfale, in cheie obligatoriu optimista. Lupta de clasa este inlocuita de lupta noului cu vechiul. Sanda Cordos distinge, in aceasta campanie a realismului socialist, forme diferite de implicare si de personalizare a frontului ideologic. In frunte sunt „stegarii“, cei mai inversunati propagandisti: Leonte Rautu, Nicolae Moraru, Ion Vitner, Mihai Novicov, Mihai Beniuc. Slabirea spiritului de partid aduce imediat efecte negative: „Apar atunci – constata Mihai Beniuc in 1956 – pierderea perspectivei de creatie, indiferenta generatoare de schematism, idilismul sau negativismul, atitudinea liberalista, manifestarile formaliste sau naturaliste. Ele se leaga una de alta ca tusea si junghiul“. Umorul silit din final (gluma de activisti) e pentru usoara descretire a fruntilor, mult prea incruntate in batalie.
Credibilizarea realismului socialist o asigura „corifeii“, seniorii convertiti, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, G. Calinescu, sau stângistii mai tineri si mai agresivi, de felul lui Zaharia Stancu. Pentru perpetuarea doctrinei e nevoie de „innoitori“, care critica cliseele, propunând altele sau sugerând iesirea din monotonie: Ov. S. Crohmalniceanu, Vera Calin, Petru Dumitriu, Marin Preda. Acestea sunt numele invocate de Sanda Cordos. Evident ca tabloul poate fi completat cu altele. Lipsesc poate din schema novicii, tinerii silitori, mimeticii fara discernamânt, „papagalii“. In sfârsit, sa nu uitam ca exegeta isi propune aici o sistematizare a doctrinei (ideologia realismului socialist) si o clasificare a doctrinarilor, nu a practicienilor in literatura, adica a tuturor scriitorilor – iar aceste operatiuni ii reusesc intr-o limpezire interesanta a peisajului, altfel extrem de animat, dar steril in turbulenta lui, ca orice spectacol al non-valorilor. Un spectacol al literaturii negându-se violent pe sine insusi, sub aparenta ca se promoveaza innoitor.
Modernitatea Hortensiei Papadat-Bengescu este o victima sigura a unui asemenea regim, ca si autoarea insasi, nu numai literatura ei. Sanda Cordos analizeaza acesti ultimi ani, extrem de tristi, ai scriitoarei. Ia Premiul National in 1946, lucreaza la romanul „Straina“, care va ramâne in stadiul de proiect niciodata realizat, incearca o adaptare zadarnica, semnând in 1950, in „Flacara“, un text infantil despre pace, urmate de altele doua, la fel de penibile si de induiosatoare in oportunismul lor inutil. „Batrâna, bolnava, incarcata de spaime, scriitoarea n-a putut si, cel mai probabil, nici nu a dorit sa devina propagandista de care regimul ar fi avut nevoie“ – noteaza Sanda Cordos (p. 50). H.P.-B. moare in martie 1955, cu sentimentul obscur ca literatura ei sufera de o „modernitate vinovata“. Dar modernitatea ei va ramâne in epoca „un tacut si neluat in seama de nimeni semn de intrebare“, dupa cum va reflecta mai târziu Marin Preda.
Un studiu separat se ocupa de calendarul oficial al anului 1956, un an de consolidare la noi a stalinismului inertial ca poststalinism usor deghizat. Doua evenimente externe au drept rezultat o repliere paradoxala a dejismului intr-un dogmatism la fel de rigid ca pâna atunci, in timp ce in lagarul comunist se produce o relaxare prudenta: raportul lui Hrusciov din februarie 1956, de denuntare a abuzurilor lui Stalin, e tinut o vreme secret, ca un pericol pentru puterea comunista de la Bucuresti, iar ecoul revolutiei din Ungaria din octombrie 1956 intareste vigilenta si intensifica persecutiile. Dezghetul de la Moscova nu are un reflex pozitiv imediat la Bucuresti. Reactiile ideologice sunt de inchidere si mai severa, nu de deschidere sau de destindere. Deviationismul si revizionismul sunt dusmani periculosi. Spiritul de partid denunta ca indezirabil „adevarul integral“ reclamat de Radu Cosasu, considerat „teorie infamanta“ de Mihai Beniuc. Acelasi Beniuc replica taios si parsiv la cerinta de abolire a cenzurii: „Scriitorul trebuie sa se lase mereu cenzurat de adevar, frumos si moral“; ba, mai mult, considera ca „toate acestea se traduc intr-o singura cenzura care este in sufletul omului, in inima lui: spiritul de partid“ (p. 65). Nu se putea imagina o argumentare mai ticaloasa, o motivatie mai diabolica a cenzurii. La fel de sever sunt tratate si alte iesiri din front, in cursul aceluiasi an (cazul Alexandru Jar, dezbaterile de la Primul Congres al Scriitorilor din RPR). „Puritatea ideologica a literaturii“ ramâne de necontestat. In salutul Comitetului Central al PMR adresat Congresului Scriitorilor din RPR, Miron Constantinescu lega cu sapte peceti principiul dogmatic: „Realismul socialist asigura cea mai deplina respectare a adevarului obiectiv“. Nu mai incap discutii, din câte s-ar parea, desi ele nu vor putea fi oprite, iar in anii urmatori realismul socialist va fi flexibilizat si relativizat, dar niciodata, pâna in 1989, abolit, denuntat, uitat, chiar daca uneori nu se mai vorbeste despre el in documentele de partid.
Limpede, directa si percutanta, critica Sandei Cordos, ancorata intr-o istorie literara bine documentata, sesizeaza sârma ghimpata a ideologiei comuniste, chiar si arunci când este ingenios camuflata. O sârma ghimpata ce sfâsie faldurile literaturii constrânse sa afirme ca nu este impiedicata de nici o constrângere – in libertatea lagarului comunist, cum el insusi se numea asa la inceput, cu mândria separarii de restul lumii.