Prin omagiul adus lui Nelson Mandela la disparitie si desemnarea Papei Francisc drept Omul anului, 2013 ne plaseaza în lumea aspiratiilor si mai putin în cea a ratiunii. Cum pacea a devenit marfa cea mai scumpa pe piata lumii globalizate, va trebui sa învatam sa ne obisnuim cu putin, daca nu chiar cu raul.
Initiative, deocamdata initiative
Anul 2013 a început cu razboiul din Mali si s-a sfârsit cu cel din Republica Centrafricana, doua initiative belicoase în care s-a implicat Franta socialistului Hollande. Se întâmpla tocmai când americanii îsi propusesera sa-si retraga trupele din Afganistan si sa-si mai odihneasca soldatii trimisi în prea multe cotloane ale pamântului. În 2013, Rusia si Statele Unite au avut doua initiative în directia pacii, ambele tin, de asemenea, de sperante. Moscova l-a constrâns pe presedintele sirian Bachar al-Assad sa accepte distrugerea arsenalului chimic, dar nu si sa încheie razboiul. Washingtonul a avut ideea instalarii unui sistem de supraveghere internationala în Valea Iordanului pe care Tel Avivul l-a respins deja. La 5 ianuarie, Youval Steinitz, ministrul israelian al Relatiilor internationale, a declarat: „Securitatea trebuie sa ramâna în mâinile noastre. Toti cei ce propun o solutie care presupune o desfasurare de forte internationale cu politisti palestinieni sau mijloace tehnologice nu înteleg nimic din Orientul Mijlociu“. Perspectivele pacii în 2014 nu difera de cele din 2013: un nou razboi în Africa; cel din Siria nu s-a stins; Egiptul, Irakul, Iranul, Sudanul de Sud sunt pe punctul de a exploda din nou. Conferinta de pace în Orientul Apropiat ramâne sub semnul dubiilor. Mai aproape de noi, Turcia lui Erdogan nu se simte bine în largul democratiei, iar tensiunile acumulate în Ucraina dau frisoane Europei. Un ziarist spunea ca 2013 a fost anul convocarilor record a nemultumitilor pe retelele de socializare. Recordul poate fi depasit în 2014.
Relieful politic al Europei
Reinvestirea doamnei Merkel în al treilea mandat ar trebui sa echivaleze cu deblocare unor actiuni majore, multe dintre acestea privesc pacea si razboiul. Dar lucrurile nu stau chiar asa. La summit-ul din 19-20 decembrie, în Consiliul Europei s-a înregistrat un nou esec al proiectului politicii de securitate si aparare europeana. Ceea ce vrea Parisul nu vrea Londra si nu intereseaza Berlinul. Proiectul este costisitor si lumea stie ca… neamtul plateste. Dar nimic nu irita mai mult pe germani, cum scria un ziarist, decât sa auda: Germania sa plateasca. Asa încât Berlinul s-a folosit de statutul lui de ostatic al pacifismului constitutional (impus chiar de statele învingatoare, în 1945) si a spus ca securitatea si apararea comuna mai pot astepta.
Relieful politic al Europei se articuleaza cu dificultate. Criza din ultimii ani a complicat constructia unor legaturi între prezent si viitor, ceea ce a facut sa sporeasca euroscepticismul în democratiile bogate din Vest si sa atenueze entuziasmul pentru integrare al democratiilor sarace din Est. În ultimii ani a pierdut din aplomb – si nu este rau – ideologia „statului minimal“ si au cucerit teren interesul national si orgoliul identitar. Devine, însa, grava adversitatea unor guverne fata de libera circulatie a fortei de munca. Unii occidentali sunt preocupati acum doar de libera circulatie a intereselor orientale care, în interiorul Uniunii Europene, ramâne esentialmente antidemocratica si anticonstitutionala.
Dupa ce criterii judecam
adversarul?
Dupa interese sau dupa posibilitatea de a-l folosi, înteleg de la fostul ministru de Externe francez Hubert Védrine. Rationamentul este produs în contextul relatiilor Uniunii Europene cu Rusia. În 2013 a continuat sa se consolideze puterea Rusiei si, odata cu aceasta, sa creasca apetitul Kremlinului de confruntare cu Occidentul. Presedintele Putin este tot mai des perceput de occidentali ca adversar. Entuziasmul pentru parteneriatele Rusiei cu NATO si Uniunea Europeana a disparut, nevoia acestora abia daca mai este evocata la reuniunile statutare sau la aniversari. Mai puternic decât oricând, liderul de la Kremlin este din ce în ce mai putin dispus la concesii. Védrine are o explicatie. Putin, afirma el, „este un lider cu o mare autoritate, înca foarte bine sustinut – mai mult decât a fost în primele mandate, când popularitatea lui se ridica în permanenta la 70% – pentru ca rusii au pastrat amintirea haosului care a urmat sfârsitului URSS si al perioadei Eltin. De altfel, avem o mare sansa ca, tinând cont de situatia în care au trait rusii începând din 1992, dupa sfârsitul URSS, în Rusia nu a aparut ceva mai rau decât Putin… Noi, în Occident, în special cei din Europa si înca si mai mult cei din Franta, îl judecam dupa criteriile noastre. Din acest punct de vedere, Putin este foarte criticabil dar aceasta nu conduce la o analiza realista a Rusiei de azi sau a ceea ce reprezinta Putin. Nu putem sa avem ca singura atitudine – aici vorbesc atât de media cât si de lumea politica – aceea de a-l detesta pe Putin; viziunea este îngusta. Exista si Rusia… Acum, Putin este contestat de o aripa a clasei mijlocii culte urbane (ruse, n.n.) care ar vrea un sistem mai european… (Pentru aceasta, n.n.), Putin apare ca un despot teribil care trebuie înlaturat prin manifestatii urbane, ceea ce nu este deloc posibil. Germania nu are o astfel de politica în relatiile cu Rusia“.
Altceva, daca se poate
Noi, europenii, intram în 2014 cu sperantele pe care ni le punem în schimbarea Comisiei Europene si în alegerile pentru Parlamentul European. Desi semnele nu sunt cele mai bune, asteptam o politica realista europeana, constructiva si democratica. Vremurile grele nu s-au sfârsit si nu este cazul ca destinul europenilor sa mai fie lasat pe mâinile unor improvizatori sau combinatori, cum s-au dovedit cei din actuala Comisie Europeana. Binomul franco-german pare obosit. Germania este tot mai puternica iar Franta s-a complicat în Africa. La summit-ul din decembrie, Consiliul European a hotarât crearea Uniunii bancare europene. Istoria recenta arata ca Germania preia rapid, pe cont propriu, initiativele comunitare. Este de asteptat ca Berlinul sa nu scape din vedere avantajele ce decurg din proiectul de integrare bancara. Un semnal îl avem deja. Presedintele Bancii Centrale a Germaniei avertizeaza ca este înselator calmul de pe pietele financiare; criza, chiar daca s-a domolit, poate reizbucni în 2014. Cum nemtii dispun de cea mai puternica banca din Europa, pâna la preluarea controlului de la Berlin asupra Uniunii bancare nu sunt prea multi pasi de facut. De aceea, macar aceasta initiativa ar merita sa beneficieze de experienta britanica în materie. Indiferent cine s-a aflat la guvernare în Germania, pentru Berlin a primat interesul german. Sa nu ne asteptam la o „alta madame Merkel“ decât cea pe care o cunoastem. Imediat dupa învestitura, cancelara a confirmat ca nu va renunta la revizuirea tratatelor si reformarea, sub control, a institutiilor europene. Intrarea social-democratilor la guvernare nu schimba lucrurile iar socialistii lui Hollande nu trebuie sa spere în minuni. „Ceea ce uneste CDU al doamnei Merkel si SPD al lui Sigmar Gabriel, scria un analist, are la baza ceva mult mai profund decât convingerile politice, anume credinta în Germania. Adica sentimentul national german“.
Sub imperiul lui daca
La început de an, multe ramân sub imperiul lui daca. „Daca, dupa constelatiunea împrejurarilor celor din urma am pune oroscopul anului ce vine, nu multa speranta ne-ar inspira, nu multa bucurie ne-ar face. Din nou cestiunea Orientului sau mai bine a împartirii împaratiei otomane e obiectul ce preocupa lumea politica si se poate ca evenimentele din Egipet sa fi fost cel dintâi stadiu al desfasurarii cestiunii. În adevar dupa înfrângerea insurectiunii, a început a se desena cu claritate alianta austro-germana si a se da pe fata înarmarile Rusiei. Franta, (este) gata de a fi privitoarea interesata la uriasa ciocnire dintre lumea slava si cea germana…“. Acest tablou al ciocnirilor dintre actorii puternici ai istoriei era trasat cu 130 de ani în urma. În buna parte, cu unele schimbari, el este valabil si azi. Ca si cel privind destinul popoarelor mici, în rândul carora intra si cel românesc: „Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despartire între furtuna ce vine din Apus pentru a întâmpina pe cea din Rasarit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul razboiului, oricât de înteleapta va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totusi stabilirea unei preponderente politice, pururea fatala noua, chiar daca nu ne-ar ameninta cu nimicirea totala“. Aceste ultime doua citate sunt din articolul lui Mihai Eminescu „La un An nou“ aparut în ziarul „Timpul“, la 1 ianuarie 1883.
În acest miez de ianuarie se cuvine sa ne amintim de Eminescu – steaua care a rasarit pentru români si care nu s-a stins înca. Si sa învatam din cugetarile lui.