Radu Stanca, Doti, editie ingrijita si prefatata de Ioana Lipovanu, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2011, 456 p.
Aparitia editiei „Doti“, sub ingrijirea Ioanei Lipovanu, poate constitui prilejul unor consideratii mai aplicate asupra tehnicilor utilizate si a viziunilor implicate. In afara de Nicolae Manolescu, exegetii (inclusiv prefatatoarea) au staruit asupra diferentelor intre Radu Stanca si Stefan Aug. Doinas. Exista insa o interferenta intre cei doi, fundamentata in perioada cât au locuit amândoi in Sibiu (1940-1945). Trasaturile comune ar fi: acumularea detaliilor in jurul obiectului, binomul climax-anticlimax, tensiunile nerezolvate, comparatiile care marcheaza (ne)respectarea unor tipologii consacrate. Comuniunea nu se explica prin existenta unei presupuse afinitati de fond. Urmarind in paralel volumul Stefan Aug. Doinas – „Poezii din tinerete“ (2005, editat de Mircea Popa) si sectiunea „Din tinerete“ a prezentei culegeri, observam ca orientarea lui Radu Stanca spre medievalitati si o anumita retorica, obtinuta din imbinarea modelelor oferite de Tudor Arghezi si Ion Barbu, incepuse sa se contureze in preajma iesirii din adolescenta (1939), când celalalt scriitor abia a debutat. Apoi, mai intervine un factor, semnalat discret de Virgil Nemoianu in editia secunda a monografiei „Surâsul abundentei“ (2004). Fiu de taran, cu oarecare talent si cu dorinta de a deveni poet, Doinas a acceptat sa fie cizelat de Radu Stanca si I. Negoitescu. Extrem de rar, un autor are atâta râvna in a se lasa educat, intelegând ca, in absenta capacitatii de transfigurare a biografiei, va sluji spiritul creator cu ajutorul experientelor culturale. Si este evident ca influenta colegului din Cercul Literar a eliberat latentele stilistice, livresti si imagistice pâna la plenitudine.
Paralele tematice
De la aceasta constatare, terenul speculatiilor devine extrem de ofertant, pentru ca la ambii poeti intervin decalaje intre elaborare si publicare. Multe piese importante alcatuite de Doinas in 1947, ca „Balada schimbului in natura“ sau „Omul cu compasul“, care urmau sa figureze in placheta „Alfabet poetic“, au intrat in circuitul editorial in 1964, respectiv in 1966. Aceeasi remarca ramâne valabila si pentru „Arhimede si soldatul“ de Radu Stanca, aparuta, potrivit indicatiilor bibliografice, in „Tribuna“ (Cluj), 1965, nr. 52, p. 2. Desi postum, textul reprezinta geamanul „Omului cu compasul“. Nici nu mai conteaza cine a dat tonul si cine a oferit replica, dat fiind ca intâlnim o apropiere in ceea ce priveste lexicul, sintaxa si imaginarul. Diferenta consta in faptul ca Doinas este abstras din contingent, deseneaza o insula a fericitilor, cu un singur locuitor, in vreme ce Radu Stanca accepta sa-si decupeze un fragment de real, sa transforme inchisoarea platoniciana in pavaza impotriva agresiunilor razboiului, contrazicând dictonul lui Cicero („In timpul razboiului, muzele tac“). Prin urmare, asistam la incercarea paradoxala de a fixa tiparul lumii perisabile: „Sa nu te-atingi de cercurile mele,/ Ostas viclean! Si nici sa nu te-nsele/ Asemanarea lor cu arcul tau./ Sunt simple jucarii si nu fac rau.// Nu te uita prostit, cu ochiul acru./ In rotunjimea lor sta actul sacru/ Care-mplineste sânul, mingea, vasul./ Si-aceasta nu-i o lance, e compasul…/ Apropie-te mai bine cu sfiala,/ In rotunjimea lor nu e greseala./ Si chiar daca le vezi intinse-n zgura/ Esenta lor e tot idee pura.// Daca arunci o piatra-n lac se isca,/ Le-auzi stârnind un salt de odalisca,/ In fumuri moi se leagana agale,/ Pe scoici si melci desfasura spirale“ (p. 48).
Jocuri similare sunt detectabile in destule situatii. Impregnati de spiritul medieval din Sibiu, cei doi participa la un turnir. Toate disputele se incheie cu o remiza. Un competitor propune o tema. Celalalt se achita de obligatie prin marcarea diferentei specifice. Daca binecunoscutul „Corydon“ ii era dedicat indirect lui I. Negoitescu, Doinas face in asa fel incât sa introduca in „Crai de ghinda“ gustul pentru kitsch si ostentatie al pastorului transformat in atractie a burgului. Dar dezbaterea se poarta si pe terenul temelor grave, asa cum se intâmpla cu „Argumentele (Zvârcolirile) lui Iuda“ (Doinas) si „Lamentatia lui Iuda Iscarioteanul“ (p. 150-151). Ne confruntam cu un demonism tratat baladesc. De altfel, atmosfera gotica se numara printre trasaturile dominante ale poemelor lui Radu Stanca. Asasinate, comploturi, blesteme si semne funeste se inlantuiesc ca intr-un dans macabru: „Acuma castelul e doar o ruina/ Dar tu vino, chiar daca numai schelet./ Sunt si eu fantoma. Vom fi o patina/ A evului nostru tacut si discret.// O! Vino! Prin vremea aceasta barbara/ S-a ducem un aer usor medieval,/ Sa facem lumina in curti si pe scara,/ Sa-ntindem ghirlana cu flori pe portal.// Si-n zgomotul oaselor lenes atinse,/ Si-n sunetul tristului, vechi menestrel,/ Cu ochii pierduti si cu bratele-ntinse,/ Sa punem fanionul din nou pe crenel.// In turn s-au pornit iarasi vechile plângeri,/ Liliecii stau toti cu aripile-n jos,/ Iar astept sa cobori si sa sângeri/ Si-alaturi de mine sa suferi frumos“ („Seara medievala“, p. 107).
Poeme de amor
De necontestat, trasatura care il face antologic pe Radu Stanca este abilitatea de a rosti, cu aceeasi maiestrie, partiturile feminine si masculine din lirica erotica. Dragostea se subsumeaza unor ritualuri pagâne, in care primeaza codurile si recuzita, nu sentimentul. Mimând afectiunea, poetul intra in registrul modernistilor, interesati de suprapunerea sensurilor, nicidecum de trairea imediata. Relatia partenerilor este caracterizata de narcisism. Gesturile sunt ample. Corporalitatea echivaleaza cu statuarul si senzualul provocator. Pe amanti ii intereseaza arta de a fi curtenitori. Afluxul de atitudini, de comportamente si de obiecte incadreaza versurile in barocul asiatic, unde travestiurile sunt obligatorii. Finalitatea ceremonialului inseamna posesiune sau crima: „Mi-am descheiat scurteica peste piept/ Si m-am stropit cu ape parfumate,/ Ca pe-un tâlhar m-am dus ca sa-l astept/ Noaptea-n gradini si-n locuri neumblate.// Mi-am scos din scrin viziera cu briliant/ Si, parasindu-mi curtea si palatul,/ L-am insotit, sunând din olifant,/ In codrii-n care misuna vânatul.// Când mi-a vorbit de trupul ei frumos,/ Intinsa pe covoare lânga vatra,/ Mi-am dezvelit, miscându-mi lunecos,/ Calcâiele si umerii de piatra.// Ca sa-l imbat, i-am dat sa bea must ars/ Si-ntre ogari, in mijlocul poienii,/ Cu fum inalt, pe rugul lui, am ars,/ Cântând, cele mai scumpe mirodenii“ („Pisica“, p. 96-97).
Partenerii traiesc intr-un spatiu incert, asemenea mirosurilor care se amesteca. Cuvântul genereaza iluzii de realitate, dar neonorarea promisiunilor distruge imediat himera („Trubadurul mincinos“, „Cea mai frumoasa floare“). Alteori, amintirea devine mai trupeasca decât orice atingere. Femeia traieste prin efigii care, puse laolalta, plamadesc inca o Galatee, un alter ego al barbatului: „Am masca ta alba cu fruntea in laur/ Infipta-ntr-o larga cortina albastra/ Si noaptea, in ore de grea insomnie,/ Mi-anin fara pace privirea cu dânsa.// Sunt gata sa dau noua pungi si-o bratara/ De aur masiv celui care mi-ar vinde,/ Pe pretul acesta, agrafa cu care/ Iti tii innodata pe umar mantila.// Iar celui ce-n schimb, pe ascuns, mi-ar aduce/ Masurile sânului tau si-ale gleznei,/ As fi inclinat fara nicio tocmeala/ Sa-i dau vila mea de la marginea marii“ („Intâia oda a lui Lactantiu pentru iubita sa“, p. 136). Exista la Radu Stanca si o aplecare catre imagini apropiate de onirism, cu mentiunea ca poetul este interesat de tragic, nu de grotesc, asa cum va fi atras Leonid Dimov. Scriitorul nu-si inchipuieste tablouri statice, scene iluminate dupa fiecare vers. Concepe o serie de fresce, urmând cursul unei naratiuni. Aici identificam o noua similitudine cu Doinas. De acelasi coleg il mai leaga preferinta pentru o constructie metrica recognoscibila in „Trandafirul negru“ sau „Nunta“, introducerea punctului culminant printr-o structura adversativa, imposibilitatea de a se opune fatumului si relatia indisolubila a personajului cu dublul sau (floral, animalier sau instrumental): „Dar intr-o noapte de prea mult cântat/ Deodata corzile plesnira,/ Un vaier scurt si-un tipat inclestat/ Sub cerul plumburiu se-ncolacira.// Atunci, cu ochii mari, inspaimântati,/ Din parul blond isi smulse patru fire./ (Si voi râdeati, nebunilor, râdeati)/ Fecioara, insa, ea, cânta-n nestire.// Ce cântec pur si nemaiauzit!/ N-o sa vi-l spun, caci nu se poate spune./ Dar prea mult timp, pe lemnul istovit,/ Nu dainuira nici aceste strune,// Nici ele nu putura, prin alei,/ Sa-i prelungeasca marea agonie./ Si-acuma fata doarme-n racla ei./ Ca o vioara frânta in cutie“. („Fata cu vioara“, p. 197).
Fara a fi integrala, editia „Doti“ ilustreaza dificultatile reconstituirii textelor dupa manuscrise, eforturile de gasire a coerentei in organizarea ciclurilor si problemele in stabilirea titlurilor unor compozitii postume, publicate in presa cu denumiri improvizate. Operatiunile de normare sunt extrem de migaloase, iar Ioana Lipovanu se achita meritoriu de obligatii. Cartea devine inca o marturie a faptului ca pregatirea unei lucrari dupa criterii filologice riguroase poate consuma câteva decenii. Dar truda este pe deplin rasplatita, prin restituirea unuia dintre cei mai de seama reprezentanti ai liricii erotice românesti.