Gheorghe Craciun, „Viciile lumii postmoderne“, Tracus Arte, Bucuresti, 2011, 116 p.
Reunind eseurile publicate în „Observator cultural“ în ultimele trei luni ale anului 2006, la care se adauga un jurnal tinut între 16 iulie 2006 si 15 ianuarie 2007, „Viciile lumii postmoderne“ de Gheroghe Craciun apare, iata, la cinci ani de la moartea reputatului teoretician si practicant al optzecismului. Carmen Musat, în prefata sa intitulata „Vidul de fundamente si deriva postmodernitatii“, catalogheaza volumul drept o „veritabila proza de idei, ce face din concepte personajele unui discurs îndragostit“, pe care Gheorghe Craciun va veni sa-l defineasca mai realist-ponderat, fie un „discurs lichid“, fie un „discurs al persistentei“. Mai mult, avem „un text viciat de strâmbaturile mele postmoderne“, pasaj în care nu mai faci diferenta dintre vocea auctoriala si cea lectoriala. Nu mai stii cine se strâmba mai tare. Certe mai ramân doar intuitia si concluzia ca discursul apartine unui teoretician deziluzionat.
Un hipertext viu
Gheorghe Craciun îsi concepe si realizeaza partial un „repertoar de concepte vicioase ale lumii de azi, un fel de dictionar de concepte viciate de însusi modul de functionare al acestei lumi“, care, la rândul ei, nu poate fi decât „o lume vicioasa, viciata“ si simultan, fara distinctie, vicianta. Raspunsul e simplu, si el survine cu atât mai repede cu cât nici nu mai trebuie pusa vreo întrebare: „Postmodernitatea e schizofrenica în sensul ca ea nu poate parasi cu adevarat modernitatea“, fiind în fond o hipermodernitate, sau, cu sintagma lui Gilles Lipovetsky, nici din greseala mentionat, „o modernitate la superlativ“. Câmpului teoretic autohton îi lipseste o disputa – sau macar discutie – conceptuala care sa transeze pentru totdeauna lucrurile între postmodernitate si hipermodernitate. Putin traduse, cartile filosofului si sociologului francez adept al terminologiei „hiper“ n-au fost asimilate la noi. Încât Gheorghe Craciun prefera sa calambureze, aruncând pe tapet sintagma de „prost modernism“, chiar daca fondul analizelor sale se apropie de viziunea lipovetskiana.
Si faptul devine clar mai ales când autorul nostru vorbeste de cele trei substitute – „perverse“ – ale metafizicii, si anume viteza („nu acea viteza futurista, modernista, progresista, nu acea viteza teoretica, procreativa tehnic si utopica, descompusa si recompusa în concepte vizionare scare tocmai ca da nastere celeilalte; n.m.t. Ci viteza exces, viteza drog, viteza cu aripi invizibile, viteza pe perna de aer, viteza informatiei, a bitilor, a transferurilor si tranzactiilor, viteza deplasarilor noastre instantanee, în spatiile unor paradigme date.“), „diversitatea hipertrofica“ si produsul ca (hiper)statut al obiectului. De multe ori, fatalul prefix „hiper“ apare implicit în eseurile de fata: „Viciul este abnormalitatea. Iar normele fiintarii, oricât de sociale ar fi ele, sunt obligate sa accepte si postulatul unei stari existentiale originare în care necesitatea, vointa de a face si libertatea de a fi se confunda. Viciul este o trebuinta împinsa la exces“. Apoi, data expirarii e „un item economic modern menit sa fie valorificat la maximum abia în lumea postmoderna unde totul trebuie sa fie cât mai proaspat si mai nou.“ La fel, ne aminteste Gheorghe Craciun, „ideea de consumator apare la sfârsitul modernitatii si ea nu e deloc straina de ceea ce numim – cu o expresie care poate parea pretioasa în contextul acestei discutii – „conditia umana“.
Însa nu trebuie sa ne mire sau chiar scandalizeze refuzul autorului de-a-i pomeni pe papii hiper-sau-post-modernitatii. Din start, acesta îsi propune „o carte vie, fara repere bibliografice, iesita din propriul meu schizoidism cultural“, fara sa conteze prea mult ca rezultatul mai mult va relua ce s-a tot scris înca din anii ’80 încoace. Doi sunt autorii totusi citati: etologul Konrad Lorenz, cu a lui înstrainare tehnologica de natura vie, respectiv Jean-François Mattéi, filosof contemporan autor al eseului „Barbaria interioara“. Nicio parola despre societatea-spectacol a unui Guy Debord sau, în prima instanta, despre Jean Baudrillard, un alt promotor al „hiperitatii“, de mi se permite cumva barbaria exterioara, cu ale carui opuscule volumul de fata poate fi usor comparat. În jurnalul anexat, Gheorghe Craciun recunoaste ca si-a dorit un stil inspirat mai ales din „strategiile fatale“ puse la cale de paradoxalul filosof. Oricum, desi diferiti în acest punct, cei doi articuleaza în limbi diferite aceeasi (hiper)realitate. Craciun scrie singur: „Baudrillard are dreptate.“ Singura diferenta dintre cei doi ar fi ca teoreticianul îsi concepe din start eseurile de pe niste o-pozitii justitiare, în timp ce filosoful doar constata. Le fel cu acesta, însa, Gheorghe Craciun exagereaza, luând prea literal anumite mai degraba capricii postmoderne, care, desi pot fi considerate beneficii programate sau gratuite, nu fac decât sa ne faciliteze viata pe planeta noastra postapocaliptica. Sau hiperapocaliptica?
De la gustetica la postsinguratate
Detestând o civilizatie bazata plenar pe (hiper)consum, autorul scormoneste adânc: „Etimologia nu ne înseala. În isteria consumului sv. vb. consumo, ere; n. a.t se afla bine ascunse placerea noastra de a distruge si frica noastra de a muri“. Ceva mai încolo va trebui sa fim de acord ca „distrugerea prin consumare e o garantie ca viitorul poate fi înca visat.“ În fond, Gheorghe Craciun adopta niste criterii neomarxiste; „viata se confunda cu piata“, iar estetica devine „gustetica“, „o metafizica sui generis care este în acelasi timp si o estetica a gustului antiestetic si o etica valorica bazata pe deriziunea gurmanda de piata“. Cu alte cuvinte, ale aceluiasi – ori poate ale unui Frederic Jameson? –, cornul abundentei capitaliste devine corn al dependentei postmodern(ist)e. Ce sa mai spunem despre sloganul publicitar devenit tipar si vector al existentei. Listele, de asta data tipice lui Gheorghe Craciun, îi confirma supozitia: de la „pulovere jumulite“ la „fesuri macho ca-n puscariile americane“ si pâna la „costume de baie din zdrente“, de la sânul dezgolit al surorii lui Michael Jackson la „gunoiul cromatic“ postcomunist. Pentru ca, nu-i asa, televizorul, magazinele, revistele, saloanele de frumusete, ba chiar internetul & Co., ne-au devenit „niste imense ecrane cu functionare neîntrerupta pe care se desfasoara un mare spectacol narcisist de care românii n-au mai avut parte niciodata în istoria lor“, moment propice pentru teoretician sa-si aminteasca telenovelistica dosariadei sau turnirul „Mari români“, doar pentru a conchide ca viciile contemporane sunt, însa, transnationale, globale, de parca postmodernitatea n-ar fi „facuta“ tot de oameni, ca si cum ar veni de la sine, „prin forta teleologica a actualului trend socio-mental“. Totusi, concomitent, Gheorghe Craciun pare ca mizeaza si pe specificul autohton al problemei, survenita dupa un postmodernism românesc fara postmodernitate. Sincer, nu stiu care mai poate fi miza unei astfel de mize astazi. Oricum, spre final, autorul optimizeaza despre posibila resuscitare a cutarui model antropologic abandonat, a cutarei semnificatii, sau, dimpotriva dar în sfârsit, se decide ca postmodernismul n-ar fi chiar asa de nou sub soare.
La nivel stilistico-discursiv, lui Gheorghe Craciun îi reuseste uneori un adevarat patos pleonastic: „Exista nu doar arta de a produce artefacte, ci si arta de a le trai pe acelea care exista deja“. Nu mai credem absolut nimic despre Dumnezeul care „n-a murit, cum credea Nietzsche“. Mai mult, aflam cu stupoare ca „omul lui Kant nu este si omul lui Nietzsche“. În paranteza fie spus, oare nu vorbim mai degraba de omul Kant si de omul Nitezsche decât de oamenii fiecaruia? Cu adevarat, „ce sa mai spunem atunci despre omul lui Foucault, Sloterdijk, Baudrillard?“ Tot aici, ar mai fi de mentionat anumite asertiuni brute si suficiente constructii subrede, prolixe ori absconse, pe care lectorul interesat le va spicui singur.
Pâna si neterminatul eseu final „Singuratatea utilizatorului de telefon mobil“, asezat în pagina din patul de spital, face din „Viciile lumii postmoderne“ un text relevant mai ales în functia lui de volum testamentar al unuia dintre cei mai aprigi aparatori ai postmodernismului – cel putin la iuventute. Mai departe, chiar nu stiu ce ne-ar putea spune „concepte“ ca „postsinguratatea“. Cu siguranta, un termen la fel de imposibil precum – hiper-horribile dictu – postmodernitatea.