„Ai pierdut parohia!“, i-au spus în lacrimi parintii. Era prin anul 1990. Vorbeau la telefon. Fata era la Atena. Se maritase cu un grec. Casnicia esuase. Parintii voiau s-o aduca înapoi. O familie de preoti, dintr-o localitate de munte. Îi gasisera si un mire. Dar uite ca mirele, tot asteptând, îsi gasise o mireasa locala.
„Ai pierdut parohia!“
„Dar nu-mi doream parohie.“
„Esti nebuna? Cum sa nu-ti doresti! Era doar la 10 de kilometri de casa noastra“.
Fata a ramas la Atena. Au trecut multi ani de atunci. Acum câteva zile, la telefon, le-a spus parintilor ca pleaca într-un concediu la Florenta.
„Adica ce sa faci acolo? Ce-ti trebuie tie sa umbli pe drumuri?“
Dar ea tocmai de asta plecase din România. Era în anul 1990, terminase o facultate, îi era sete de lume. Nu stia cum arata. O apasau granitele.
Stateam de vorba cu fata mea, dupa ce terminase o facultate. Eram dupa 15 ani de la emigrare. Prin anul 2000. O emigrare cum nu se poate mai grea. Cum-necum, ne descurcaseram. Umblaseram lumea de la un capat la altul. Dar cel mai important pas fusese începutul. Azilul. Lipsa actelor, conditia de ilegal. Apoi spaima de-a nu gasi de lucru si de a te degrada din aceasta pricina. Frica de a nu reusi sa-i oferi copilului tau educatia pe care ti-ai fi dorit-o. Anii fara sfârsit de economii la sânge. Cartierul de emigranti. Lumea dislocata si amestecata. Dramele care se strecurau prin pereti. Ghetoul. Si sentimentul ca nu esti singurul pe lume coplesit de probleme. Ca altii sunt si mai lipsiti de solutii.
„Ce bine ca ni s-au întâmplat toate astea“, spunea fata mea. „Daca nu am fi trecut prin aceasta etapa, probabil ca ramâneam si eu proasta, ca Rodicuta“.
Rodicuta era fosta ei colega de clasa, de pe Calea Victoriei. În ultimii ani ai regimului Ceausescu, anii de foamete, Rodicuta venea cu banane la scoala. Copiilor li se scurgeau ochii. Ea era multumita de sine, nu vedea, nu auzea si nici nu stia ce-i prin jur. Rodicuta avea o mama pe un post mare în comertul de stat.
Am pierdut-o din ochi ani de zile, pâna la prima noastra întoarcere în România. S-au întâlnit întâmplator pe strada. Rodicuta era aceeasi. Mânca tot fruncte exotice. Absolvise si ea o facultate prin strainatate. La un colegiu particular scump, de renume. Umblase si ea prin lume. Stia toate hotelurile de lux. Toate firmele de îmbracaminte sofisticata. În Bucuresti lucra la o banca straina, asa cum i se cuvine unui om umblat.
„As fi ramas proasta ca Rodicuta, spunea fata mea. Ce noroc am avut. Si cât de importanti au fost anii de azil, de nesiguranta, de economii, de ghetou. Am învatat sa privim viata din alta perspectiva. N-am ramas ciuntiti. Stim pe ce lume traim.“
Primesc din România un ditamai cartoiul, o autobiografie. A unui marxist sadea. Om care si-a pastrat convingerile, ceea ce pâna la urma este un lucru demn de respect. Îmi aduc aminte ca dupa o pledoarie marxista, când eram înca în România, înainte de emigrare, l-am întrebat într-o zi cât costa pâinea la colt. L-am luat prin surprindere. L-am încuiat. La orice se putea gîndi un marxist, numai la pretul pâinii, nu.
Acum citesc cartea. Interesanta. Marxistul umbla mult prin strainatate, atunci când pe fata preotilor din munti o speria ca nu-i va fi dat în viata sa aiba parte decât de o parohie la zece kilometri de casa; asa ca, de frica, ea îsi luase lumea în cap. Era în vremea când marxistul traversa America într-un tren de mare viteza. Care, scrie el, trecea pe deasupra unui cartier de „negri sarantoci“.
Fata mea, cea cu perspectiva asupra vietii schimbata, a înfiat în urma cu câtiva ani o fetita negresa. Un copil dintre acei negri sarantoci care se gasesc prin toate cartierele marginase ale lumii noastre civilizate. Lume în care cu atâta ardoare a dorit sa ajunga fata de preoti, cea care, din sete de cunoastere, a pierdut parohia.
Marxism, fata mea
n-a învatat la colegii
Îmi vin din România acum câteva zile musafiri. Artisti vocali. Tineri. Studenti. Facând parte dintr-o formatie celebra. Mult umblata prin lume. Vorbesc cu profesorul lor. Îi transmit marea mea uimire. Am stat mult la taclale cu studentii, în zilele cât i-am gazduit. I-am întrebat despre perspectivele lor dupa terminarea Academiei de muzica. Sunt talentati. Au voci minunate. Cel cu personalitatea cea mai interesanta din punctul meu de vedere mi-a spus ca se face preot. Partenera lui, cu care se va însura în câteva luni, este perfect împacata cu gândul ca va fi preoteasa. Chiar fericita. „Vreau sa-mi cresc copiii undeva, într-un loc retras, îmi spune. În curatenie. Sa nu fie în contact cu toata murdaria acestei lumi“.
Seara ma duc sa-i ascult în concert. Repertoriu variat. Cultura muzicala solida. Si un anumit sentiment de sfintenie. Sala toata sta înmarmurita. Sfintenia asta, lirismul, emotia, curatenia, se transmit, se raspândesc valuri, valuri în public.
„Ei sunt umblati prin lume“, îmi spune profesorul lor. „Si, poate, se bucura si de avantajul ca neavând bani, i-am cazat peste tot pe la casele emigrantilor. Asa ca au vazut viata si dintr-o alta perspectiva. Au înteles ca nu tot ce zboara se mânânca daca treci granita. Si si-au facut alegerea lor.“
Dintr-odata, ceea ce ma mira pâna la furie la ultima generatie de intelectuali români începe, parca, sa prinda noima. Ei, potrivit spuselor lor, au ceva de aparat. Curatenia sufleteasca cu care vine orice om pe lume. Si nu cunosc alta cale pentru a si-o proteja.
Nu ca as fi de acord, dar… mi-am schimbat pespectiva prin care încerc sa-i înteleg si sa-i judec.
Mi-as dori ca cineva sa poata sa-i si ajute.
Cine? Si cum?