Angstreportage

Aurel Pantea, Nimicitorul, Cluj, Editura Limes,  2012

Cam de la „Negru pe negru“ încoace (aparut la „Arhipelag“, în 1993), Aurel Pantea nu mai scrie decât secventele unui singur poem. Ciclurile pe care le taie, volumele în care le strânge sunt, practic, irelevante în raport cu substanta de angoasa care curge prin ele, tot mai îngrosata si tot mai greu „scriptibila“. Tot mai greu pentru ca Pantea vrea sa scrie direct senzatia de neant si de neantificare. Într-un fel, era de asteptat ca un dionisiac instantaneu ca el, un orgiastic cu promptitudini fulminante sa angajeze neantul ca senzatie si sa faca – nu elegia detracarii sau reflectia prabusirii – ci reportajul ei simtualist; sa simta acut nu atât caderea (si-n nici un caz trecerea), cât deprimarea carnii, spectacolul cât mai concret – si mai grotesc în concretetea lui – al descompunerii lente si al agoniei ca film rupt si încetinit. Si sa perceapa tot acest spectacol al cangrenarii existentiale, toata aceasta intrare în proiectul putrefactiei ca actionat si structurat de stihii malefice, într-un fel de metafizica neagra a prabusirii. „Mutul“, mutenia si descompunerea sintaxei comunicative nu au la el nimic din vechea mitologie a tacerii ca elocutie extatica; „mutul“ e un mesager al mortii, o metonimie a ei si raza lui de actiune acopera întreg procesul comunicarii si elaborarii poetice. Spectrul lui bântuie îndeosebi prin „Negru pe negru – un alt poem“, ca precizare stihinica a unei entropii radicale, ca figura a descompunerii sensului. Cortegiul stihinic al negativitatii e condus acum (în „Nimicitorul“, Editura Limes, Cluj, 2012) de figura „nimicitorului“, un actor de apocalipsa ca agonie. Senzatiile putrescentei îl regasesc mereu sub toata morfologia descompunerii, ca actionar transcendent al trecerii fiintei în amorf si inform. Aceasta e, de fapt, „trecerea“ pe care o cânta Aurel Pantea: nu un scenariu expiativ, ci o descompunere. Poemele lui din „Nimicitorul“ (dar si cele de dinainte) nu fac, în realitate, decât sa detalieze, în filmari de aproape, un atroce vers bacovian: „cei vii se misca si ei descompusi“. Bacovia, în cinismul lui suveran, doar telegrafia stirea acestei „descompuneri“; Pantea focalizeaza direct pe aceasta „descompunere“, filmând-o în amanunt, cu voluptatea unei consemnari minutioase; structura lui dionisiaca se mai vede doar în intensitatea cu care contempla peisajul detracarii, în procesarea lui în senzatie. Tema lui – aproape unica, devenita, oricum, o supra-tema – e chiar dizolvarea fiintei în inform, retroversiunea ei în materie inerta, procesarea în spectral. Procesul disolutiei se centreaza, fireste, pe senzatiile propriei prabusiri în inform, pe reportajul de sine al detracarii si degenerarii. Iar aici Pantea e poate cel mai acut poet al senzatiilor de descompunere, al infernului corporal si al agoniei ca stare de viata: „Oameni pe strada, cum îi simti, ca o pasta,/ secretati de un puls fara nivel, departati si teribil de inumani,/ cu glasurile razbind dintr-o deplorabila stare/ a imaginatiei, ei sunt sfârsitul, ziua moarta, realitatea fara apeluri,/ facuta din lucruri de pe afara,// printre morti îi gasesti, îi privesti cu pofte vechi, apar/ în curgerea ofidiana a simturilor, în zvârcoliri, aparitii aburite,/ ca simturile multa vreme neexersate,// vine o vreme când ti-e rusine de propriul trup, când nu mai suporti/ lumina pe piele, când din brate aluneca/ o vietuitoare ce abandoneaza,// lumea din noi, daca am putea sa o ridicam cu venele,/ daca am putea, în impudoare, sa resimtim clipociri si tonuri/ în resorbtie,/ am privi cu pielea,// ne întoarcem în materia pura, fara buze,/ cu pamânt în gura si cu propozitii/ devenim una cu parola neagra,/ la începutul unei zile ce nu se mai poate naste“ etc. Ca reporter al naufragiului în inform si-n grotescul neantificarii, Pantea e din scoala bacoviana, cu sintaxa „obiectiva“ a notatiei si cu scriitura ne-emotionala si non-emotiva (desi nu atât de indiferent la „atrocitatile“ transcrise, caci parca-l prinde ceva panica, ceea ce la Bacovia nu se-ntâmpla niciodata; scriitura e acolo atât de transcendenta încât n-o atinge nici o emotie); peisajele lui de agonie a lumii (si a sa), de anamorfoza apocaliptica au raceala contemplatiei detasate, dar si vibratia unei angoase paroxistice: „Biografii ejaculate,/ voci iesite dintr-o gura prabusita, stau în propria-mi vârsta/ ca într-un streang,/ streanguri sunt venele si propozitiile,// zemuieste un soare în sfârsiturile limbajului.// Fumega instinctele, coruri de femei,/ trece moartea si uita de sine./ A privi în inima raului, acolo/ nu exista inima, e doar o seninatate sulfurica,/ ea îmi manânca poemul“. „Seninatatea sulfurica“ ar putea fi emblema emotionala a poeziei sale din ultimul deceniu: o seninatate distrugatoare, ca oximoron al dialecticilor de stari ce trag, toate, la funest. Chiar daca, uneori, ajunge un mic miracol pentru o înseninare mai clasica: „Ajunge un mar înflorit, în legea înfierata/ si inima se întoarce de pe un drum/ înghetat“. Numai ca asemenea momente sunt aproape metodic exterminate si punctajul cotidian e unul de angoase brutale, de energii ale negativitatii trezite brusc la actiune: „Am starea aceea când as inventa o limba atroce,/ un idiom ce ar numi cu saruturi sulfurice viata si moartea,/ m-as trezi diminetile, as spune buna ziua, iar ziua s-ar cutremura/ cu dalbe cenusi, as numi cenusile si s-ar întrupa/ nimicitorul, când mi se întâmpla asta nu mai e nimic de numit,/ e doar vertijul, iar în vertij se afla ascuns numele altei limbi,/ ce face sa apara viata si moartea altundeva,/ altcândva“. Aurel Pantea vrea sa raporteze, în notatii acute, chiar dinlauntrul senzatiei de neantificare, din miezul procesului de degenerescenta. Ca martor al propriei descompuneri e un poet de o concretete nemiloasa, un masochist cu voluptatea stranie a detaliilor senzuale de stare.
Ataraxia la care a ajuns febra sa contemplativa si descriptiva (o sinteza de negativitate si entropie) nu mai lasa nici o retorica spaimelor si spasmelor. Angoasa lui Pantea se reproduce de la sine – si atât. Dar nimeni nu sta pe buza neantului fara spaime si frisoane. Nici macar un om de tupeu suprem, cum a fost Iona, dispus mai degraba sa moara decât sa-si faca treaba, n-a rezistat când a ajuns acolo. Temeritatea lui provocatoare s-a întors în invocatie si-n iluminare. Nu e Aurel Pantea chiar Iona, dar ceva din peripetiile acestuia retraieste si el. Si el merge nonsalant spre neantificare, si el face reportajul acesteia, dar tocmai în miezul relatarilor îl cuprinde spaima si se întoarce si el la starea de invocatie. Rugaciunile lui sunt din burta chitului, au fervoarea concreta a disperarii si sperantei ultime; sunt rugaciuni aspre, pocainte brutal de sincere si temerare, dar cutremurate autentic: „Nu mai stiu, Doamne, de unde sa încep, ce pot sa-ti spun,/ mesaje stiute, pacate, n-am proiecte, Doamne, am pacate,/ am proiecte inverse, nu asta e pacatul, Doamne, nu asta e raul,/ Doamne, uita-te la mine si râzi, sunt rezident într-o patrie/ inflamata de mesaje,/ din guri deschise nu mai învie decât propozitiile,/ pâna la glezne, o racoare neagra,/ pâna la genunchi, pâna la înclestatul loc al pelvisului,/ pâna la buric, pâna la inima, pâna la gât, pâna la crestet,/ Doamne, sunt îngropat, din launtrul meu urca spre ceruri/ bestia învingatoare“. Teologia lui Pantea e scandaloasa, nonconformista absolut si la marginea blasfemiei. Relatia e directa si brutala, fara protocol de pietate, iar atitudinea „pacatosului“ e mai degraba agresiva decât obedienta sau înfricosata. Laudele aduse Domnului pot trece drept ofense si în fervoarea înnegrita a lui Pantea circula o tensiune expiatorie specifica „blestematilor“ dostoievskieni. Colocviul cu Domnul e violent, ultragiant de ambele parti si rugaciunile de ispasire (Pantea se prezinta ca un pachet compact de pacate) nu menajeaza nici una din atributiile divine. Niciuna în afara de disponibilitatea la iertare, la salvare; pe aceasta disponibilitate infinita se si bazeaza ferventa pocaintei lui Aurel – un smerit demonizat a carui dedicatie (sau jertfa) e un sac de pacate. Cu o constiinta suprasaturata de vinovat, Pantea se roaga (se chinuie sa se roage) unui Dumnezeu pe care-l coboara si-l compromite tocmai spre a-i putea încarca si mai mult nota salvifica. Dac-ar fi dupa teologia lui Pantea, Dumnezeu l-ar mântui si pe Lucifer; pentru ca Dumnezeul lui apare tocmai în slabiciune si pacat (fireste, cine are constiinta pacatului e, evident, un credincios, nu doar un crestin), gata sa si le asume pentru a-l salva pe Aurel (aparenta umilire de sine, aparenta flagelare cu vinovatii e, de fapt, o emfaza, o opera de grandomanie): „Dumnezeul meu ma digera, Dumnezeului meu îi e foame,/ Dumnezeul meu se drogheaza, Dumnezeul meu înjura, nu face rationamente,/ e un ins direct, te scuipa în fata, sufera, limbajele lui imediate sunt/ dispretul, dragostea si razbunarea/ nu face politica, o suporta si o desfide, Dumnezeul meu sta cu toate curvele,/ sta cu pestii si pe toti îi iubeste, si spune ca toti vor învia, si tuturor/ le e un pic mai putin teama când vor muri, Dumnezeul meu face zi de zi/ exercitii de moarte si înviere pe pielea mea, iar eu îl iubesc de nu mai pot,/ e nevoie sa mai si iubesti, nu-i asa,/ despre Dumnezeul meu vorbesc cei mai multi cu superioritate, e un/ Dumnezeu mai greu de îndurat, pentru ca, uneori, pute,/ si în plus are multi morti pe constiinta Sa mare, si nu toti sunt împacati,/ Dumnezeul meu îmi seamana, poate fi urât si agresiv, si chiar este violent/ si vicios, vorbind de el, eu îl fac asemenea mie, o fi fiind pacat, dar/ asa îl simt mai aproape, el se naste în slabiciunile mele, de obicei,/ în ele locuieste nimicul sau ceva atât de dezinteresat de semnificatie/ încât seamana cu nimicul, dar el îmi iubeste nimicul,/ cu asta m-a dat întotdeauna gata, el stie ca nimicul meu/ e samânta nimicitorului care vrea sa ma stie mut“. Psalmii împrastiati de Aurel printre secventele filmului dedicat neantului ca senzatie au cruzimea unei autenticitati temerare.