Stimate domnule Augustin Buzura,
Va trimit alaturat un eseu despre Andrei Saharov, scris de fratele meu, Mihai Botez, in 1993, in speranta ca el si-ar putea gasi locul in paginile revistei dumneavoastra.
Intâlnirea publicului românesc cu Adam Michnik ne-a amintit tuturor ca exista o autenticitate a disidentei la un nivel la care impostura nu are acces.
Sper ca si cititorii revistei „Cultura“ se vor bucura de acest text care nu si-a pierdut actualitatea.
Cu stima,
Viorica Oancea
MIHAI BOTEZ
Funeraliile lui Andrei D. Saharov – plecat dintre noi pe neasteptate, as spune ca un tânar sagetat – au fost transmise pe larg de statiile de televiziune din (si in) toata lumea. Scenele memorabile nu au lipsit, fireste: si am si acum in fata ochilor gesturile de sfâsietoare tandrete cu care, impietrita in demna durere, inegalabila sotie-camarada Y. Bonner mângâia imensa frunte inghetata pentru totdeauna a celui ce ne parasea; ochii rosii si figura devastata ( poate si de tardive remuscari, caci avusesera o altercatie publica in Congres chiar in „ziua neagra“) a liderului sovietic M. Gorbaciov; sirul de chipuri indoliate ale multor demnitari (printre care nu putini vechi si noi adversari politici); privirile triste si adesea vinovate ale colegilor intru stiinta; disperarea si nelinistea din ochii atâtor mari intelectuali contestatari, ramasi parca fara calauza; si in sfârsit jalea si chiar bocetele ce veneau din multime – de la miile de oameni simpli ce tinusera sa-l conduca pe ultimul drum pe marele disident. Dar ceea ce m-a impresionat mai mult decât orice era o pancarda improvizata, purtata de o batrâna coborita parca dintr-o icoana bizantina, pe care o mâna nu foarte obisnuita cu ale scrisului scrijelise numai doua cuvinte: „Andrei, iarta-ne…“
Am inteles taina adânca a acestei inscriptii numai dupa ani, citind „Memoriile“ lui A.D. Saharov. Si as fi fericit daca aceste insemnari l-ar ajuta pe cititorul român sa simta, ca si mine, ca oricare dintre noi ar fi putut, daca nu chiar ar fi trebuit, sa poarte acea pancarda in trista zi. Si sa se incline in fata memoriei unui om caruia am avut privilegiul de a-i fi contemporani.
* * *
Banuiesc ca primul contact al cititorului român din 1993 cu „Memoriile“ lui A.D. Saharov este mai degraba descumpanitor. Intr-adevar, de ani de zile, de la posturile de radio occidentale si din presa libera, stiam cu totii ca A.D. Saharov a fost un mare disident (anti)sovietic); ca a fost onorat cu Premiul Nobel pentru Pace ca militant in slujba drepturilor omului; ca, datorita intransigentei si curajului sau, a fost crunt persecutat de autoritatile sovietice (care l-au si deportat in afara Moscovei, la Gorki); si ca, „reabilitat“ (in parte, desigur) de M. Gorbaciov, in 1986, si ales (cu dificultate) deputat in Congres, era angajat in campania de democratizare a Constitutiei, când a murit pe neasteptate, fara sa apuce sa vada dezmembrarea Uniunii Sovietice si colapsul de fapt al totalitarismului comunist. Cititorul român din 1993, obisnuit cu biografiile de eroi anticomunisti atât de la moda in Europa de Est de dupa 1989, se asteapta deci sa gaseasca in „Memorii“ viata unui martir-erou; si nu poate scapa probabil de tentatia de a compara aceasta istorie cu alte cronici, de pilda cu cea a marelui contemporan al lui A.D. Saharov si al nostru, genialul romancier A. Soljenitin, ori cu atâtea alte marturii ale supravietuitorilor infernului rosu.
In perspectiva unor atari asteptari, dezamagirea pare la prima vedere justificata. Ce fel de martir o fi fost si acest fizician? – se poate intreba cititorul român, totdeauna banuitor când este vorba de personaje ce i se prezinta drept exemplare prin curajul care lui, s-o recunoastem, cel putin in medie, i-a cam lipsit. Intr-adevar, A.D. Saharov a avut o copilarie si o tinerete de care nu pare atâta a se plânge (desi, nascut in 1921, a crescut in plina „teroare rosie“); intr-o vreme in care atâtia intelectuali de exceptie putrezeau in puscarii, a facut o stralucita cariera stiintifica – dându-si doctoratul la 26 de ani si fiind ales in selecta Academie de Stiinte, ca membru titular, la 32 de ani (cel mai tânar „nemuritor“ din istoria venerabilei institutii care si-a pastrat in buna masura prestigiul si in anii comunismului, spre deosebire de alte organizatii familiare cititorului român); a lucrat, impreuna cu alt mare fizician, I. Tamm, la bazele teoretice ale fuziunii nucleare controlate, a contribuit, hotarâtor, la dezvoltarea primei bombe cu hidrogen sovietice si a intarit astfel puterea militara a „imperiului iadului“, cum numea fostul presedinte american R. Reagan fosta Uniune Sovietica; si, desigur, ca membru al superelitei intelectuale, a beneficiat de toate privilegiile cu care sistemul sovietic isi rasplatea meritocratia (poate cu exceptia, adevarat importanta, a calatoriilor in Occident, limitate de altfel pe toate meridianele pentru purtatorii de importante secrete militare). Istoria conflictelor lui A.D. Saharov cu puterea sovietica nu pare nici ea cititorului român din 1993, desigur anticomunist, deosebit de spectaculoasa. In 1961, este drept, A.D. Saharov s-a opus planului premierului sovietic N.S. Hrusciov de a experimenta in atmosfera o superbomba (de 100 megatone); dar printre atomistii de peste tot s-au intâlnit pacifisti si chiar sovieticii au dezvoltat apoi o miscare (desigur, dirijata si controlata de guvern) pentru limitarea – daca nu si interzicerea – experientelor nucleare. Adevarat, A.D. Saharov a avut un rol important in mobilizarea oamenilor de stiinta impotriva asa-ziselor „teorii“ ale biologului stalinist T.D. Lisenko – dar, din felurite motive, opozitia impotriva impostorului stalinist a cuprins si multe alte nume mari. Adevarat, in special dupa casatoria cu Y. Bonner (1971), ea insasi curajoasa luptatoare pentru respectarea drepturilor omului, militantismul critic al lui A.D. Saharov s-a manifestat si mai vizibil; si marele fizician a luat public apararea multor persecutati de autoritatile comuniste, a participat ostentativ la procese politice inscenate altor disidenti, a vizitat lagare de concentrare unde zaceau intemnitati luptatori pentru libertate, a scris si difuzat scrisori politice deschise in care comenta actele arbitrare ale regimului si a dat numeroase conferinte de presa si interviuri ziaristilor occidentali, denuntând violari ale drepturilor omului in URSS si criticând actiuni ale guvernantilor sovietici (una dintre aceste critici, la adresa invaziei sovietice in Afganistan, determinând si exilarea sa in orasul – interzis strainilor – Gorki, dupa retragerea publica a decoratiilor cu care statul comunist il onorase, inaintea ratacirilor disidente).
Presa occidentala a scris si despre repetate greve ale foamei prin care marele disident protesta impotriva tratamentului ilegal si infamant la care erau supusi el si sotia sa (condamnata din 1985 si ea la exil intern pentru o asa-zisa „activitate antisovietica“). Dar, se poate intreba cititorul român, obisnuit sa masoare anticomunismul in ani de temnita politica si supravietuire in infernul concentrationar, ce soi de martiraj este in fond acesta?
Nici A.D. Saharov si nici sotia sa, Y. Bonner, nu au fost vreodata judecati, condamnati ori intemnitati, ca atâtia alti disidenti – desi sirul sicanelor la care au fost supusi este lung, iar „razboiul nervilor“ pe care cei doi l-au purtat, solitari, cu autoritatile, nu a incetat niciodata. Adevarat, A.D. Saharov a avut, chiar inaintea surghiunului la Gorki, „domiciliu obligatoriu“ in URSS; dar sotia sa a calatorit in Occident, a vorbit acolo liber despre abuzurile din URSS si despre persecutiile la care erau supusi ea si familia ei, a dat interviuri, a publicat articole si carti nonconformiste (ale lui A.D. Saharov si ale sale), ba chiar la Stockholm, in 1975, a primit, in numele sotului ei, Premiul Nobel pentru Pace – rasunatoare palma pe obrazul regimului sovietic – dupa care s-a intors, aparent nestingherita, in patrie, ca si cum nimic nu s-ar fi intâmplat.
Iar A.D. Saharov, chiar la Gorki fiind si in greva foamei, a ramas membru titular al Academiei de Stiinte a URSS (titlu pe care nu i 1-a luat nimeni, niciodata) si nu a incetat sa beneficieze de avantajele (importante) pe care i le dadea apartenenta la aceasta organizatie de superelita (cum ar fi substantialele indemnizatii in bani, acces cu prioritate la asistenta medicala speciala s.a.m.d.).
Cum sunt oare posibile astfel de situatii sub regimul totalitar comunist? – se poate mira cititorul român. De ce au fost ele tolerate? Si dovedesc ele adevarata, autentica, disidenta ori…? – as continua eu gândul sau nerostit.
Raspunsurile la aceste intrebari ne pot ajuta sa ne apropiem de esenta „miracolului Saharov“; si sa intelegem si ca o parte a acestui extraordinar fenomen va continua probabil sa-si pastreze misterul, ca orice miracol…
* * *
O buna parte din nedumeririle cititorului român ar disparea, cred eu, daca am incerca sa privim „fenomenul Saharov“ prin prisma realitatilor sovietice si nu prin prisma experientei românesti, pe care – explicabil, desi discutabil, asa cum voi incerca sa demonstrez mai departe – o consideram tacit relevanta pentru tot ceea ce tine de socialismul real. Sa nu uitam ca acea parte a sistemului sovietic care asigura performanta militara ori performanta destinata maririi prestigiului URSS in lume – ca aceea legata de programul nuclear militar, de programul constructiei de rachete, de programul cosmic si poate si de alte programe, practic justificate de necesitatile unui posibil razboi chimic, biologic ori psihologic – a functionat mai aproape de normalitatea inteleasa ca peste tot, a fost mai putin expusa imbecilitatilor ideologizante ori arbitrarului politic decât alte zone ale realitatii sovietice, si a promovat chiar o autentica meritocratie. Cariera profesionala a lui A.D. Saharov s-a desfasurat aproape in intregime in aceasta sub-lume de exceptie a universului totalitar sovietic. Daca vom adauga aici si marea traditie dintotdeauna a stiintei ruse si rolul de exceptie pe care, in istoria acestui turburat imperiu, l-au avut totdeauna intelectualii – ca „luminatori“ ai unui popor ce n-a cunoscut practic niciodata binefacerile democratiei –, vom intelege mai usor prestigiul imens pe care oameni ca A.D. Saharov l-au putut câstiga si pastra in totalitarul sistem sovietic.
Pentru generatia lui A.D.Saharov, motivatiile ideologice si politice (de care personal il cred pe marele fizician, mai degraba, strain) erau apoi greu de despartit de motivatiile national-patriotice. A.D. Saharov avea 18 ani când tara sa a fost invadata de trupele naziste, si generatiile mai noi, cel putin, pot intelege cu dificultate ce implicatii a putut avea acest eveniment pentru un adevarat patriot rus. In anii razboiului, dragostea pentru Rusia eterna si sprijinirea regimului stalinist erau practic de nedespartit; si nu cred ca emigrantii antibolsevici din toata lumea (din Europa si America, in special) puteau fi banuiti de subite simpatii comuniste atunci când isi vindeau bijuteriile spre a trimite in Rusia bani destinati Armatei Rosii ce apara pamântul sacru al strabunilor de arogantii navalitori straini. Imensele suferinte ale razboiului au justificat psihologic apoi, decenii intregi, „strângerea rândurilor“ tuturor supravietuitorilor (in jurul inaptelor conduceri comuniste, desigur) in vederea evitarii unei posibile repetari a tragediei; si generatii de rusi (printre care si cea a lui A.D. Sarahov) au vazut in intarirea puterii militare sovietice garantia pacii, atât de scump câstigata, si in anii intunecati ai „razboiului rece“.
O astfel de intelegere pentru experimentul socialist lipseste, desigur, cititorului român. Impus cu forta, dupa Al Doilea Razboi Mondial, de colonistul sovietic invingator si inlocuind nu un regim autocrat ca in Rusia, ci o (imperfecta) democratie, comunismul in România nu a avut niciun fel de legitimitate si orice indulgenta fata de aceasta forma de totalitarism nu poate fi privita decât cu suspiciune. Pentru a ne apropia de „fenomenul Saharov“ trebuie insa sa depasim aceste suspiciuni si sa incercam sa ne asezam in spatiul comunismului sovietic, pe care l-am evocat inainte.
* * *
Nimeni nu poate povesti mai bine decât A. D. Saharov modul in care un mare senior al intelectualitatii aliniate se transforma treptat intr-un critic al societatii care 1-a creat, asumându-si si rolul de paria in tara sa.
Am sa incerc, odata cu cititorul român, sa evaluez, oarecum din afara, costurile si efectele acestei miraculoase evolutii.
Pentru viata si cariera profesionala a lui A. D. Saharov, costurile au fost imense. Nobila discretie a „Memoriilor“ ne permite numai sa intuim dificultatile luptei sale solitare cu sistemul totalitar, fara detalii (mai ales plângarete ori vindicative). Ne putem insa imagina cât trebuie sa fi fost de lovit un om cu sensibilitatea si generozitatea lui A.D. Saharov de lipsa de solidaritate a confratilor ori de lasitatile celor din jur: cât de greu o fi suportat sicanele, adesea umilitoare, ale birocratilor, pusi de „cei de sus“ sa-i faca viata cât mai grea; câta energie o fi cheltuit in „razboiul nervilor“ cu politia ori cu informatorii care, desigur, il inconjurau; si cât de nefiresc i s-o fi parut lui, patriot rus, sa devina atât de dependent de singura legatura protectoare cu lumea – de ziaristii si diplomatii occidentali, nu totdeauna la inaltimea marelui lor interlocutor.* Iar pentru cariera sa de fizician, disidenta a insemnat, pe scurt, moartea profesionala; sâcâit de politie, rupt de lumea stiintifica, de informatia stiintifica, de laborator si de colaboratori, un experimentator teoretician ca A.D. Saharov nu putea continua sa lucreze. Adevarat, posibilul (ori, mai precis, aproape sigurul) Premiu Nobel pentru Fizica acordat savantului A.D. Saharov s-a convertit in Premiul Nobel pentru Pace acordat disidentului A.D. Saharov, dar este oare schimbul echitabil? Poate ca progresul stiintei a fost incetinit cu ani de zile de iesirea din lumea ideilor a unui geniu ca marele disident. Si tristetea impacata din ochii lui A.D. Saharov, mai ales in ultimii ani, arata, cred, ca si celebrul fizician stia asta…
Efectele si impactul disidentei lui A.D. Saharov au fost si ele imense, dar masurate la alta scala decât cea personala – si anume la scala planetara si istorica. Si ma refer aici, desigur, nu numai la faptul ca aceasta singulara contestatie a devenit cunoscuta la scala planetara, ci mai ales la rolul pe care 1-a avut in descrierea corecta (ca sa nu spun „demascarea“, cuvânt ce din atâtea motive nu-mi place) si in subminarea totalitarismului comunist.
Voi incerca sa reconstitui, pe rând, modul in care persoana disidentului A.D. Saharov si mesajul sau au fost receptate, intâi in afara fostei URSS si apoi (esential) in interiorul imperiului rosu. In lumea libera, disidenta lui A.D. Saharov a completat numai un tablou al totalitarismului comunist ce ar fi trebuit sa fie de mult cunoscut, daca ar fi existat un interes real pentru aceasta problema. Zeci de ani, Occidentul a fost bombardat de marturii privind, pe rând, ororile puciului bolsevic din 1917 si razboiului civil, crimele lui Lenin si mai ales ale lui Stalin, tragediile lagarelor de concentrare, ca si viata sub totalul control (arbitrar si despotic) al aparatului represiv, alaturi de mizeria fizica si morala ce demonstra esecul deplin al utopicului si initial generosului proiect socialist. Autorii unor astfel de marturii erau, pe lânga fosti diplomati, si agenti de informatii profesionisti, mai ales emigranti ori refugiati, victime directe ori indirecte ale represiunii. A.D. Saharov a fost unul dintre primii ce au „indraznit“ sa critice dinauntru, si public, sistemul sovietic; in ordine istorica, cred ca el este printre primii indrituit sa fie numit disident, daca prin disident intelegem, o data cu R. Medvedev, „un cetatean care nu este de acord cu fundamentele ideologice, politice, economice ori morale pe care se intemeiaza societatea in care traieste, proclamându-si deschis (s.n. M.B.) acest dezacord si demonstrându-1 in fata compatriotilor sai si a statului“ (R. Medvedev, „On Soviet Dissent“, Constable, London, 1980). Desigur, au existat – si inaintea lui Saharov si simultan cu el – si alti oameni curajosi care au criticat sistemul sovietic. Dar ramânând anonimi, multi au disparut repede si fara urma in gulag si, astfel, nu au avut cum sa zdruncine constiinta contemporanilor. Altii, destul de numerosi, nu facusera cariere profesionale remarcabile sub puterea sovietica (poate si din motive obiective, ce tineau de „selectia negativa“ ce a operat decenii in URSS, poate si din ratiuni subiective, ce tineau de refuzul de a face compromisurile pe care „normalitatea“ le implica prea adesea sub ordinea rosie ori poate si pentru simplul motiv ca erau mediocri); ei au devenit astfel cunoscuti in Occident intâi ca disidenti – si propaganda sovietica, ca si indiferenta si dezinformarea „lumii libere“ au facut ca, in multe astfel de cazuri, distinctiile dintre frustrarile profesionale ale unor marginali ori chiar mediocri, dornici sa-si ia revansa contra breslelor profesionale ori pamântului natal ce refuza sa le recunoasca discutabilele merite, si criticile responsabile ale unor adversari ai dictaturii sa ramâna neclare. In plus, printr-o tacita intelegere cu Occidentul, mai toti nemultumitii declarati – adevarat, dupa sicane si persecutii – erau, mai devreme ori mai târziu, „exportati“ in lumea libera; multi occidentali faceau astfel greu diferentele dintre cei ce criticau ordinea rosie spre a o imbunatati ori schimba si cei ce, prin critica deschisa, nu urmareau decât sa-si asigure pentru ei si familiile lor un viitor mai bun, intr-o alta lume decât cea comunista, lume deja existenta in Vest. Intrarea, la sfârsitul anilor ’60, in arena disidentei a profesorului Saharov, cum avea sa-1 numeasca presa occidentala pe marele fizician decenii in sir (desi activitatile didactice au constituit numai o mica parte din viata sa), schimba fundamental aceasta imagine a fenomenului contestatar in URSS. Academicianul A.D. Saharov era de mult cunoscut in afara granitelor URSS ca un fizician de geniu, atunci când a aparut in ipostaza de contestatar. Ca membru marcant al supraelitei stiintifice sovietice, el se bucurase de toate favorurile si primise toate onorurile din partea breslei ori a regimului; ipoteza ca la originea contestatiei sale stateau frustrari personale era astfel de la inceput exclusa. In plus, ipoteza „disidentei pentru emigratie in Occident“ cadea de la sine, in cazul special al lui A.D. Saharov; si un copil isi dadea seama ca un purtator de secrete stiintifice, tehnice si militare de talia marelui fizician nu ar fi fost niciodata lasat sa plece ori sa fuga „la inamic“ – si, de altfel, dupa stiinta mea cel putin, A.D. Saharov nici n-a intentionat ori cerut vreodata sa-si paraseasca definitiv patria, spre a ingrosa grupul emigrantilor, si nici prietenii sai din Vest ori guvernele occidentale care i-au luat apararea nu au cerut vreodata asta. Ar trebui poate adaugat ca nici A.D. Saharov, si nici cei apropiati lui nu fusesera (ori, mai exact, nu se stia ca fusesera) victime directe ale represiunii bolsevice – de pilda nu petrecusera ani in „gulag“ – si deci disidentul nu putea fi banuit de omeneasca partinire, amestecând suferinte personale de neuitat (ca in cazul marelui A. Soljenitin) cu critici ce se voiau „obiective“ ale ordinii rosii. Persoana lui A.D. Saharov era astfel, in ochii intelectualului occidental, cu totul credibila** in atitudinile sale civice, cum erau cele puse de regula sub numele de „disidente“. Si tocmai aceasta credibilitate a ajutat carturarilor si publicului din lumea libera sa inteleaga mecanismul sufocant al ordinii totalitare.
„Insemnari despre «Memoriile» lui A.D. Saharov“ este un text scris de Mihai Botez in California, in 1993.
El a aparut mai intâi, prescurtat, in „România literara“, Anul XXVI,
29 decembrie 1993 – 11 ianuarie 1994,
nr. 51-52, p. 16., si a fost reluat apoi in
volumul „Dilemele sperantei“, 1994, EFCR, p.123-138.
Prefata ampla (30 pagini) a lui Mihai Botez la „Memoriile“ lui Saharov, 2 volume, aparuta la Editura Litera, 1996, reia pasajul referitor la funeraliile lui Saharov, existent in textul original, dar omis de autor in volumul „Dilemele Sperantei“, 1994.
Pentru textul de fata, reprodus in „Cultura“, am adaugat insa acest pasaj, existent in prefata scrisa de Mihai Botez, considerând ca aceasta pagina completeaza textul, explicitându-l. (V. O.)
NOTE:
* Iata, astfel, confesiunea corespondentului unui mare ziar american: „Daca privim situatia in mod logic, oricine devine disident in aceasta tara (n.n. U.R.S.S.) trebuie sa fie putin nebun (…) Iar acesti nebuni nu contenesc sa ma caute“ (citat de A. Nagorski, Reluctant Farewell, dupa D. Satler, „Les correspondants etrangers à Moscou“ in „L’Autre Europe“, 14, 1987). E adevarat ca multi alti corespondenti si diplomati gândeau altfel…** Obiectivitatea imi cere sa semnalez ca tocmai argumentele in favoarea credibilitatii pentru intelectualul occidental erau cele care au aparut „dubioase“ in unele cercuri ale emigratiei ruse si est-europene: ca si (posibil) neincrezatorul cititor român, si aici apare mirarea ca sub comunisti se poate face cariera (onesta), ca poti sa nu fi suferit fara sa fi facut „pacte“ dezonorante cu regimul etc. De altfel, prestigiul lui A.D. Saharov imi pare ca a ramas mult mai mare in rândul marii intelectualitati occidentale decât in cercurile acrite ale emigrantilor…