Amintiri de pe un alt tarâm (3)

Apogeul
Dupa stresul Panmunjonului au urmat zile de relaxare in mijlocul naturii. Marcata si ea de omniprezenta si gândirea clarvazatoare a „marelui nostru conducator mult stimat si iubit (m.n.c.m.s si i.) tovarasul Kim Ir Sen (in transcrierile mai noi – Kim Il Sung, nu stiu de ce). Drumul spre Muntii de Diamant (Kumgan-san) incepe la Wonsan, port la Marea de Est. Gazdele ne-au prevenit din vreme sa nu folosim toponimicile cu care imperialistii au infestat atlasele lumii: Marea Japoniei nu este Marea Japoniei, ca nu apartine japonezilor, ci Marea de Est (chiar daca este la Est numai fata de Peninsula Coreea), iar Marea Galbena e, pentru consecventa, Marea de Vest.
Soseaua necirculata, asa cum ne-am obisnuit, urmeaza destula vreme faleza joasa, iar culorile sunt ca peste tot pe acest tarâm, adica ireal de pure, definite, luminoase: marea e ultramarin in larg, turcoaz la tarm, panglica interminabila a plajei e galben pai, tarmul e verde matasos. Neobisnuit este ca pe nesfârsitele plaje lipsesc nu numai oamenii, ci si pescarusii sau alte pasari.
Dupa vreo doua ore de mers, oprim pe neasteptate intr-un loc oarecare din intregul peisaj. Se aud doar valurile: „Aici aveti program sa culegeti scoici. De la tarusul acela pâna la tarusul acela.“ Intre tarusi sa fie vreo 50 de metri. Ne iutim infantil pe nisipul auriu si curat. Acolo unde valurile – mici in aceasta zi blânda – se transforma in spuma si dispar, bogatie de cochilii. Redevenim copii. Furat de oferta culeg, culeg pâna ce insotitoriii izbucnesc in racnete: „Nuuu! Nuuu! To-arasul Andon, faceti imediat un pas inapoi! Buum! Buum!“ Traducatoarea tipa, omul de la protocol sarea in sus ca o maimuta incercând sa sugereze cu miscarea bratelor ideea de explozie. Depasisem tarusul din dreapta cu un pas. Intrarea si iesirea din rai erau bine asigurate si dinspre mare. Gâfâind de emotie, omul de la protocol ofteaza usurat: „Sunt mine, multe mine.“ Uitase ca nu stie româneste.
Pe vremea aceea, in Coreea de Nord aproape toata generatia tânara cunostea bine limbi est-europene, foarte multi româna. Ducerea orfanilor in „tarile fratesti“ a fost singura solutie pentru numarul urias de copii ramasi fara rude, adapost si hrana. A fost salvarea demografica. Posibil sa fi fost printre ei si ne-orfani, pentru ca nimeni nu stia unde-i sunt neamurile, in acel tarâm potopit de bombe, napalm si secrete militare. Exodul copiilor a avut si o functie propagandistica, alimentând tema atrocitatilor comise de invadatori. (A. Toma rupea inimile cu: „Raspunde-mi, mama, unde esti?/Alerg si plâng si strig,/Sunt eu, Wu Wing al tau cel mic,/Mi-e foame si mi-e frig!“).
Populatia de orfani a refacut patul demografic, dar a lipsit memoria nationala de continuitatea amintirilor transmise de la o generatie la alta.
Intrarea in Kumgan-san a completat paleta culorilor artificial de frumoase cu toata gama frunzelor toamnei care, la munte, prinsesera a rugini. Prin contrast, verdele pinilor era si mai viu. N-am rezistat si am frânt pe furis câteva ace, maruntindu-le intre dinti. Intr-adevar, nu erau din matase.
Muntii de Diamant sunt spectaculosi pentru ca sunt tineri, deci fierastruiti, si pentru ca, tâsnind de la cota zero, direct din mare, par foarte inalti. Si peretele prapastios al primului pisc intâlnit, ca o poarta de intrare, este foarte inalt. De sus pâna jos au fost cioplite pentru vesnicie indicatiile m.n.c.m.s si i Kim Ir Sen, cu ocazia vizitei intreprinse pe aici. Si in celelalte locuri prin care ii urmaseram pasii, indicatiile erau daltuite fie in stânca, fie pe placi de marmura. Norocul e ca atunci când se exprima oral (nu in opere scrise), m.n.c.m.s si i Kim Ir Sen era concis. Urmasul sau, Kim Jong Il, cel acum jelit, pare sa-l fi intrecut in laconism. Aud ca n-ar fi rostit public in cei 17 ani de domnie decât o singura propozitie: „Glorie vesnica armatei noastre populare!“
Dupa psihoza razboiului etern (despre care am scris in episodul 2, „Impactul“), concizia liderilor corespunde unei alte trasaturi a specificului militaros. Dogmatismul in uniforma nu se bazeaza pe poliloghii, ci pe tacere. Eventualele comenzi sunt scurte si clare. Scolastica nesfârsita a filosofiilor europene s-a dovedit neadecvata. Excesul de argumentatie obliga sicofantii sa se intreaca in deslusiri, deslusitorii sa vrea sa fie cât mai originali, competitie din care apar, inevitabil, schismele si ereziile. Având si traditia unor filosofii ale chintesentei, politicienii extrem-orientali in uniforma se multumesc cu câtiva termeni. In cazul Coreei de nord sunt doua cuvinte de baza: Ciu-Ce. E mai important sa fie repetate de milioane si milioane de ori, decât sa se despice firul de par in patru. Scutita de ramificatii ideatice, mintea si gura se pot concentra mai bine pe adulatie. Esentiala, nu-i asa, pentru un popor care se considera tot timpul amenintat.
Mai este insa o componenta importanta a monolitismului nord-coreean. S-a perfectionat un sistem in care fiecare cunoaste numai ce ii este strict necesar. Cunoasterea neinfrânata, capricioasa, cunoasterea de dragul de a cunoaste pare a fi privita ca pornire a individualismului. Iar pentru ca tot am vorbit de razboi, cunoasterea aleatorie e si riscanta, poate ajunge la inamic, la imperialistii americani. Care si asa cunosc prea multe.
Am innoptat la o cabana frumoasa, luxoasa, fara apa calda. Apa rece venea direct din izvoare. A doua zi urma sa fim preluati de o tarancuta, calauza locala, spre Cascada celor sapte zâne. Tarancuta era foarte vesela, simpluta, dar stia ce trebuie si intreba numai cu rost. A intrebat de la inceput cine e tovarasul An-Don (in chineza seninatate celesta). Aflase ca sunt mai romantic si dorea sa-i scriu o poezie cu mâna mea. La Cascada celor sapte zâne (apa de jad, cer siniliu), tarancuta mi-a stimulat inspiratia strângându-ne in cerc si rostind ce trebuia sa cunoastem. Anume ca ea, asemenea intregului popor coreean, apreciaza foarte mult pozitia pe care delegatul României o avusese cu o zi inainte in nu stiu ce Comitet al Adunarii Generale O.N.U.
Din pacate, romantismul diplomatico-militant a fost risipit de doua veverite. Ne asezaseram pe paturi pentru picnic. Le pune naiba sa coboare din copaci si sa ne dea târcoale, asteptând ceva. Nu era tipul european de veverite, suple, cu urechi ascutite. Erau cu urechiusele rotunjite, pieptul alb, si mai dolofane. Exact Chip si Dale. „Ia te uita, veverite americane!“. Asa stiam eu ca se cheama specia. Coreenii au ramas cu dumicatul in gura. Mi s-a tradus pe rând opinia lor indignata: Nu este adevarat. Nu sunt veverite americane! Aceste veverite nu au nicio legatura cu imperialismul!
Importanta ideologica si politica a zoologiei aveam sa o inteleg la Universitatea din Phenian. Tipenie. Doua sali de lectura ciclopice, dispuse in forma de „L“, aveau, ca singura marturie a trecerii cuiva pe acolo, doua mese acoperite cu huse, ca si scaunele din jurul lor. Erau mesele de lectura la care se asezase pentru a vorbi cu conducerea Universitatii, la o vizita, apoi la a doua, insusi m.n.c.m.s si i Kim Ir Sen. De atunci nu s-a mai atins nimeni de ele.
In muzeul facultatii de zoologie ne-a fost prezentat cu mare respect exponatul principal, cateaua de vânatoare a m.n.c.m.s si i Kim Ir Sen, impaiata.
Erau si alte animale impaiate, intre care un peste mare, cât un delfin, dar semanând mai mult cu pestele-spada. Pe perete, un tablou urias imortaliza momentul scoaterii dihaniei la tarm si fericirea nespusa de pe chipul pescarilor. Aveau prilejul sa trimita un dar m.n.c.m.s si i Kim Ir Sen. Delegatia alcatuita din cei mai fruntasi dintre fruntasi a ajuns cu ofranda, m.n.c.m.s si i Kim Ir Sen i-a felicitat, dar a intrebat cum se numeste soiul acela de peste. Pescarii n-au stiut (ei trebuie sa stie doar sa prinda pestele), incât m.n.c.m.s si i. a hotarât sa fie consultati oamenii de stiinta. Cei mai mari savanti, când au aflat ca nici m.n.c.m.s si i., cel ce pe toate le cunoaste, pe-asta n-o stie, au uitat toata ihtiologia. Convingându-se ca nimeni din tara, de la pescari la academicieni si vice-versa, nu stie denumirea pestelui, m.n.c.m.s si i., tovarasul Kim Ir Sen, a conchis logic: „Inseamna ca e un peste cum nu s-a mai vazut. Se cuvine sa-i gasim un nume.“ Si a propus ceva de genul Vântul de primavara biruitor al doctrinei Ciu-ce. In loc de o cunoastere inutila, stiinta s-a ales cu o cunoastere utila.
Asemanatoare e si pilda cu fazanul, impaiat si acela in Muzeul Universitatii. Intr-o zi, la vânatoare, m.n.c.m.s si i. a impuscat aceasta pasare. Ceilalti tovarasi din conducerea R.P.D.Coreene, aflati acolo, s-au mirat ce trofeu extraordinar este. M.n.c.m.s si i, tovarasul Kim Ir Sen, s-a intrebat insa: Ce-o fi, fazan sau fazanita? Ceilalti tovarasi au examinat pasarea cu atentie, dar nu si-au putut da seama. De aceea, tovarasul Kim Ir Sen, m.n.c.m.s si i. a hotarât: Sa o trimitem oamenilor de stiinta. Sa o studieze si sa ne raspunda. Cei mai de seama oameni de stiinta au examinat cu atentie pasarea impuscata, dar nu au putut ajunge la nicio concluzie. M.n.c.m.s si i, tovarasul Kim Ir Sen, i-a chemat personal sa-i intrebe: Este fazan sau fazanita? Cei mai mari oameni de stiinta au comunicat concluzia lor: Aceasta pasare, cum nu s-a mai vazut, este de genul ambigen.
Cum sa evaluezi o asemenea lume dupa norme si criterii de pe alte tarâmuri? Gasesti raspunsul mai degraba in Biblie: „Fericiti cei saraci cu duhul.“ O saracie a duhului atent mentinuta tocmai pentru a asigura fericirea. Al carei surâs se confunda foarte usor cu surâsul imbecilului.