Impactul
Tocmai pentru ca experienta nord-coreeana e fara pereche, ca de pe un alt tarâm, are si o cauza speciala: permanentizarea starii de razboi. E foarte stiut ca dusmanul extern, real sau imaginar, reprezinta pretextul cel mai bun pentru suprimarea drepturilor si libertatilor, intarind nucleul ideologiilor absolutiste. Totusi, in alte situatii istorice, razboaiele sunt mai mult sau mai putin prelungite, dar finite ori tinzând spre o finalitate. R.D.P. Coreeana se afla in stare de razboi de minimum 61 de ani, fara perspectiva de pace. Scriem minimum pentru ca ofensiva declansata la 25 iunie 1950 continua de fapt al doilea razboi mondial, care, la rându-i, continuase ocupatia japoneza extrem de severa s.a.m.d. Neexistând timpul necesar ca independenta obtinuta in 1945 sa genereze sentimente si satisfactii de factura pasnica, ambitia nationala redesteptata s-a laminat prin tevile tunurilor, s-a calit sub explozia coroanelor de bombe si a devenit dependenta de psihozele razboiului.
Când nu mai era nimic de distrus (populatia nord-coreeana se mutase sub pamânt) iar trupele O.N.U. se vedeau coplesite nu numai de pierderile imense dar comensurabile, ci si de incomensurabila distrugere psihica a combatantilor (a se vedea capodopera lui Clint Eastwood Gran Torino), s-a ajuns la armistitiul din 27 iulie 1953.
Armistitiu, nu pace ! Coreea a ramas divizata si in stare de razboi. Fiecare dintre cele doua jumatati ale peninsulei a gestionat in felul ei starea de beligeranta. In nord, a devenit justificarea de la sine inteleasa a consolidarii regimului de cazarma in stare de vesnica alerta. Dar incordarea pare sa convina si inamicilor. Ambele parti pastreaza cu destoinicie un fel de candela a zeului Marte ori, mai prozaic, dar mai potrivit, o eprubeta cu germenii apocalipsei. Aveam sa fim introdusi in ea.
Mergem spre sud, spre faimoasa paralela 38, având aceeasi senzatie ca strabatem o tara nelocuita. Soseaua perfect asfaltata foloseste ca platforma pentru uscarea recoltei de orez. Parea bogata in acel an. In vreo doua locuri, pâlcuri de pionieri, aflate cu cine stie ce rost intre sate, s-au aliniat frumos pe marginea drumului, dându-ne onorul.
Ne-am oprit la un memorial al atrocitatilor. Foarte original. O cavitate betonata, cam de marimea unei sali de clasa. Poate a fost un atelier, sediul unei organizatii de partid, depozit sau chiar sala de clasa. Nu poti sti pentru ca, asa cum spuneam, in timpul razboiului omul nord-coreean si-a mutat toate cladirile sub pamânt, unde are destule si acum. Amintindu-ne ca „adâncimea metroului e variabila“ nu mai cerem explicatii. (Vezi episodul unu – Contactul).
Ce trebuie sa stim ni se spune din oficiu. Spre exemplu, ce-i cu funinginea de pe pereti. Este ceea ce a mai ramas din oamenii gasiti acolo de trupele inamice si incinerati de vii integral. Betonul, de calitate, a rezistat.
Mergem mai departe, prin acest tarâm cu peisaje mirifice, aer transparent si racoros. Numele tarii, Coreea, vine de la Co-Ri-Io, ceea ce ar putea fi tradus Tara diminetilor linistite.
La Chesong, unde vom innopta, intram, cu insotitori cu tot, sub comanda unui maior in uniforma. Acesta ne prezinta mecanismul belicos in care ne vom afla mâine, capsa percutoare a unei grenade amorsate. Grenada la scara geopoliticii.
Cei 3 ani de lupte nimicitoare au sucit foarte putin, in sus (la est) si in jos (la vest) vechea granita, Paralela 38. A fost singurul rezultat teritorial al nebuniei. Punctul de insurubare al acestei foarte mici rasuciri a ramas exact pe paralela. Este un patrat cu latura de 1,8 km, inscris la mijlocul fâsiei demilitarizate, ce sectioneaza Peninsula de la o mare la alta. Are 4 kilometri latime (2 din teritoriul nordic, 2 din cel sudic).
Exact in mijlocul patratului din mijlocul fâsiei, cu pedanterie cazona si diplomatica, a fost construita baraca in care se intâlneste Comisia de armistitiu. In mijlocul incaperii e o masa lunga, plasata pe directia est-vest, delimitata milimetric pe mijlocul ei de firele a doua microfoane (un fir duce spre est si apoi spre sud, celalalt spre vest si apoi spre nord). Firele de microfon marcheaza Paralela, granita, limita dintre imperii, limita dintre lumi, limita dintre tarâmuri. In fiecare zi, la ora 12 punct, pe usa dinspre nord intra delegatia militara a R.P.D. Coreeana, iar pe usa dinspre sud delegatia trupelor O.N.U. („imperialistii americani si slugile lor din Coreea de Sud“). Se aseaza, isi reproseaza incidentele din ultimele 24 de ore, se balacaresc, se ameninta si adopta un comunicat. Astfel se completeaza untdelemnul din candela lui Marte.
Maiorul continua instructajul. Aflam ca peste fâsia demilitarizata nici pasarea nu zboara, iar in patrulater se afla 60 de soldati, 30 „de-ai nostri“, 30 imperialisti. Fiecare militar are dreptul sa poarte o singura arma foc cu foc. In jumatatea de nord fata de baracamentul Comisiei se aflau baracile plutonului nord-coreean, in cealalta jumatate, desigur, ceilalti. Numai ca toti militarii au dreptul sa controleze intregul patrulater. Asa ca imperialistii americani se dedau la provocari. – Sa fiti atenti, vor veni foarte aproape, ne vom amesteca, iar imperialistii americani sunt foarte periculosi. Nu se dau in laturi sa rapeasca vizitatori si sa-i duca intr-o cladire pe care o numesc ipocrit „Casa libertatii“ ca sa-i duca in America.
Ar fi culmea ironiei sa treci Cortina de fier prin R.P.D.Coreeana! Alung cât pot de repede gândul, tot mai obsedat ca gazdele au ajuns sa ne cunoasca si visele, bolboroselile prin somn si il linistesc pe maior: – Atâta le trebuie imperialistilor! Sa se atinga vreunul de mine ca-i intorc un dos de laba …“
Dimineata, limuzinele Volvo ne-au fost schimbate cu autoturisme militare de teren. Placutele de inmatriculare sunt acoperite cu huse negre. Pornim spre locul confruntarii perpetue. Criza Berlinului, Criza rachetelor din Cuba, Criza Taiwanului, Criza Suezului au fost scurte pusee de febra pe lânga criza mocnita interminabil la Panmunjon.
Dincoace de fâsia demilitarizata, tancuri, tunuri cu tevile spre sud ori spre cer. Oprim la punctul de control. Miltiarii aflati in schimb asteapta incolonati sa-i trecem in revista. Cei liberi se odihnesc aplicând arborilor din jur lovituri de karate. Strângem mâini. Palme neasteptat de mari, robuste, butucanoase, noduroase. Dac-ar fi fost ale unuia singur credeam ca-n civilie a fost miner. Dar toate palmele erau lopeti.
Explicatia vine neceruta: „Imperialistii americani sunt mai inalti decât poporul nostru. Ei incearca sa profite de asta si provoaca lupte individuale. De aceea militarii se antreneaza sa devina mai vigurosi, sa-i invingem pe imperialisti chiar si fara arme“.
Intr-adevar, in oala sub presiune de la Panmunjon, provocarile nu lipsesc. Fac parte din metabolismul locului. Trei zile pe saptamâna au voie sa aduca un numar limitat de vizitatori civili una dintre tabere, in zilele alternative cealalta tabara. Cel mai des sunt militanti care merg acolo pentru a demonstra o zi ceva, a doua zi, contrariul. Noi eram niste puisori fara pene. Priveam din afara sosirea Comisiei la ora 12:00, cum se aseaza fara sa se salute, gesturile drastice. Soldati vânjosi in uniforme O.N.U. se freaca fin de noi, balacariti de ostasii care ne apara. Un american ne fotografiaza ostentativ, cu obiectivul aproape lipit de fata noastra. Mâine probabil ca toate acestea vor fi reprosate in Comisie, alimentând perpetuum-ul inversunarii, in timp ce oaspeti veniti din Sud vor cunoaste probabil tratament similar din partea camarazilor maiorului, tema pentru ziua urmatoare. S.a.m.d.
Maiorul a fost sobru la intoarcere. In Chesong a tinut cu noi si o mica sedinta de bilant: – Vizita a decurs bine, insa tovarasul Andon nu s-a tinut de cuvânt. L-am privit sa pricep gluma. Dar nu glumea. In R.P.D.Coreeana nu se prea glumeste. – De ce spuneti ca nu m-am tinut de cuvânt?– Ati promis ca veti lovi cum merita un imperialist american, dar n-ati facut-o.
Ne intoarcem spre Phenian intr-o atmosfera inevitabil tacuta. Aveam timp sa ma intreb daca vorbesc prin somn. Cu atât mai socat a fost sa aflu programul de seara. Pentru prima oara eram despartiti: – Serviti cina, dupa care tovarasul Andon vine cu noi, iar dumneavoastra mergeti in camera sa va pregatiti bagajele pentru Wonsan. – Dar cu Andon ce faceti?– Il ducem la etajul doi (noi locuiam la patru) ca sa-i aducem femeia. – Care femeie? – Femeia pe care a dorit-o. Eram ca sfecla. Seful delegatiei ma privea cu repros. – Spuneti-mi despre ce femeie e vorba. – Femeia pe care ati dorit-o. – N-am dorit nicio femeie. (Lung dialog intre ei, in coreeana). – Va spunem la Phenian.
La Phenian au dat telefoane si, in sfârsit, mi-au raspuns: – Va aducem femeia de la Femeia.
Pentru cine n-a citit primul episod: era vorba de redatorul-sef al revistei „Femeia“ de care intrebasem absolut intâmplator si neinteresat, la venire.