10 mai este, dupa cum se stie, ziua regalitatii, prilej pentru unii dintre noi de a participa, an de an, la o serie de activitati organizate de Casa Regala, de Academia Româna sau de catre oameni de presa: întâlniri, dezbateri, lansari de carte, dezveliri ale portretelor suveranilor, depuneri de coroane etc., toate întru cinstirea memoriei celor care, veniti de departe, straini de aceste locuri, s-au identificat cu interesele natiei române si i-au slujit pâna în ultima lor clipa. Binemeritata aducere aminte despre aceia care au folosit prestigiul personal, relatiile de familie, educatia si priceperea lor politica pentru a ridica micul stat de la Dunare la rangul de stat national unitar, independent si suveran.
Între ei – între regii României, caci despre ei este vorba – a stralucit prin frumusete, inteligenta si daruire regina Maria. Stelian Tanase a folosit momentul pentru a propune, în urma cu câteva zile, „Povestea reginei Maria“, una dintre numeroasele povesti adevarate care se pot spune despre balaia printesa de nici 17 ani ajunsa, prin casatoria cu printul Ferdinand, mostenitorul tronului României, în atentia lumii politice europene, si nu numai. Astfel, la Clubul Muzeului Taranului Român a fost prezentat unul dintre filmele pe care scriitorul le-a realizat despre aceasta perioada, iar istoricii Ion Bulei si Adrian-Silvan Ionescu au întregit, în expuneri riguros documentate, portretul „micului soare de la Dunare“, dupa cum era numita regina de catre varul ei, regele George al V-lea al Angliei, caruia îi refuzase, cândva, cererea în casatorie. E drept, la insistenta mamei sale Maria Alexandrovna, unica fiica a tarului Rusiei, care îl refuzase si pe Gheorghi Mihailovici, var si el al printesei, însa motivul nu pare a fi acesta. Poate într-un articol viitor vom detalia.
Plecând de la cele discutate la Muzeul Taranului Român, încercam sa propunem o (alta) poveste, al carei personaj principal este impetuoasa, navalnica, inteligenta, ambitioasa si înainte de toate atât de frumoasa regina Maria a României Mari, a tarii pe care a iubit-o nespus si pe care a descoperit-o din mers, pentru ca venise aici complet nestiutoare. Dupa cum marturisea, avea habar, totusi, ca exista pe harta Europei o tara cu acest nume, spre deosebire de regescul ei var, George, care nu câstiga, pe când erau copii, jocul „Tari, râuri, orase“ – ce premonitie, am putea spune acum, dar mai conteaza? Cu toate acestea, avea o strângere de inima când printesele din familie comentau malitios – la auzul vestii ca se va marita în aceasta tara de Rasarit a Europei – ca va locui în harem cu cadânele si ca va purta valul musulman; ea îl întreba pe logodnicul ei daca e adevarat si îi trimitea, presata între paginile scrisorii din 1892, o frunza ce se pastreaza si astazi în dosarul de la Arhivele Nationale, semn de statornicie, mai degraba, fata de locul în care a ramas pâna în ultima clipa a vietii ei.
Un loc pe care l-a iubit tot mai mult pe masura ce l-a cunoscut, asa cum a iubit oamenii pe care a încercat sa-i ajute atât cât puterile ei regesti i-au permis, si trebuie sa spunem ca nu totdeauna a putut sa dea cât ar fi vrut. Însa spunea ca îi plac oamenii care stiu sa daruiasca si ca fiecare este dator sa priveasca spre seamanul sau ca sa atenueze macar putin din „suferinta care inunda pamântul“. Pentru ca perioada în care i-a stat alaturi printului, apoi regelui Ferdinand, nu a fost una linistita, evenimentele ce s-au succedat punându-si amprenta asupra personalitatii ei: rascoala din 1907 i-a deschis ochii „asupra mai multor adevaruri“, dupa cum îi marturisea mamei sale, adevaruri care nu mai reprezentau un secret pentru nimeni, de altfel; surpriza a fost data de existenta unei coordonari a miscarii populare, asadar de implicarea unei puteri straine, dupa cum exista si temerea ca linistea instaurata în cele din urma ar putea fi aparenta; în rest, „the number of dead it is almost impossible to discover absolutely – but there are many“, adauga ea, precizând ca ziarele nu exagereaza când vorbesc despre torturile la care au fost supusi oamenii, despre incendii si distrugeri.
Abia restabilita situatia, la sudul Dunarii au izbucnit, câtiva ani mai târziu, razboaiele balcanice, armata româna trecând fluviul pe „un pod de pontoane“, în 1913. Dupa cum se stie, nu au avut loc operatiuni militare, însa la scurt timp ziarele anuntau pe prima pagina: „Holera“. Anul 1913 a fost „prima mea initiere în suferinta“, spunea regina Maria mai târziu si, am adauga, repetitia cu public a ceea ce avea sa cunoasca lumea întreaga odata cu izbucnirea primei conflagratii mondiale. Printesa s-a implicat în organizarea lagarului de la Zimnicea, mai mult, când parea ca toata lumea e coplesita de boala, de mizerie si de durere, ea a stat doua saptamâni aici pentru a ajuta. Ziarul „Universul“ relata marti, 20 august 1913, ca printesa a vizitat „cu deamanuntul, de mai multe ori pe zi, baracele întregului lazaret de holerici, încurajând bolnavii, supraveghind îngrijirile si urmarind aproape pentru fiecare pavilion mersul boalei“.
În acelasi timp, aflat în inspectie la Turnu, regele Carol o informa în legatura cu deciziile pe care le lua, fapt absolut firesc, de vreme ce printesa a gestionat atât de bine situatia; el trimitea la Zimnicea 300 de paturi, ceai, zahar, cafea, rom. Si printul de coroana, Carol, îi scria de la Ohranie despre asemanarea acestui oras cu Brasovul si despre „vederea dezolanta a bolnavilor“. Ca si despre refuzul doctorului Herescu de a-i ajuta pe acestia, pe motiv ca e… chirurg. La fel si Alexandrina Cantacuzino: îi scria la 25 august din tabara de la Zamora informând-o despre atmosfera care domnea acolo, dar se referea si la „le magnifique et curageux exemple donné par la dynastie dans cet cruels moments“, ca si la „l’atitude si patriotique de notre future Souveraine“ – pentru ca nu a fost prezenta doar la Zimnicea, ci si în Bucuresti, unde a vizitat ateliere de croitorie, a înfiintat societati de binefacere, a vizitat Spitalul Militar „Regina Elisabeta“, unde a învatat sa faca pansamente, spitalul „Coltea“, s-a interesat îndeaproape de orfelinatele care îi adaposteau pe copiii celor plecati pe front, a luat la Cotroceni o parte din materialele din care urma a se confectiona rufaria pentru soldati, pentru a fi lucrata acolo; adesea pleca la Sinaia cu trenul de 5.05, pentru a se întoarce cu cel de 9.30 în Capitala.
Cu toate ca ziarele anuntau la 29 august 1913 ca în lazaretul de la Zimnicea mai sunt putini bolnavi, la 30 august printesa înca era acolo si îi scria mamei sale o adevarata cronica pe sase file despre aceasta „a difficult but interesting work“: „sunt un alt om“, spunea ea, referindu-se la grozaviile pe care le vazuse si care o pregatisera, avea sa afle mai târziu, pentru altele si mai mari.
Dar razboaiele balcanice au însemnat si „lansarea“ printesei în diplomatie. Astfel, la rugamintea regelui Carol, care a initiat-o si în politica, ea s-a adresat mamei ei, marea ducesa Maria Alexandrovna, pentru a interveni la Sankt Petersburg, întrucât el n-a dorit acest razboi. Oricum, la începutul lui august, când se stia ca armata româna, prin prezenta ei, a impus încheierea ostilitatilor, marea ducesa îi scria fiicei ei despre rolul pe care si l-a asumat regele Carol si ca ea are dreptul sa fie fericita, ca Unchiul s-a achitat bine, el, „le pacificateur de l’Europe“. Din pacate, din motive de spatiu nu putem detalia. Poate vom reveni. Câte nu ar fi înca de spus despre regina Maria, cea care pentru cei multi a însemnat speranta si alinarea, uimirea si încrederea! Obisnuia sa spuna ca vrea sa fie iubita de poporul ei. Sa nu uitam, era într-o vreme în care „cascada tronurilor“ devenise o realitate, iar ea, atenta la simboluri si atenta la timpul pe care îl traia, nu putea sa nu fie atenta pe ce baze se asaza relatia monarhului cu poporul sau, astfel ca, oricât de mari ar fi furtunile, edificiul pe care si ea îl crease sa ramâna în lumina mare a istoriei.
Poporul nu a uitat-o. În 1938, când se întorcea grav bolnava dintr-un sanatoriu german, taranii au iesit sa arunce apa peste vagonul încins de soare în padurile Bucovinei, spre a-i face aerul oarecum respirabil aceleia care facuse risipa de generozitate pentru ei, pe când se aflau în linia întâi. Doar fiul ei, rege la Bucuresti, a refuzat sa-i trimita un avion, motivând ca trebuie sa faca economii. Si în timp ce A. Hitler îi trimitea flori proaspete în fiecare zi, oferindu-i avionul pe care regina l-a refuzat, fiul-rege, îndragostit el însusi de mama sa, n-a putut ierta nici în ultima clipa ca ea, regina si mama lui, alesese sa îsi traiasca viata calauzindu-se dupa propriile principii. Dar în istorie ramân doar faptele mari, iar daca astazi aura monarhica înca mai straluceste este si pentru ca nenumaratele gesturi de iubire ale reginei Maria nu au fost uitate.
Autor: OLGA SANDUApărut în nr. 421