Dr. Svetlana Broz, nepoata a lui Iosip Broz Tito, în dialog cu Ilie Rad
În perioada 13-15 octombrie 2013, am avut ocazia de a participa la cea de-a XXIV-a Conferinta Anuala a Aliantei Universitatilor pentru Democratie (AUDEM), care a avut loc la Sarajevo, cu tema Democracy & the University in a Turbulent World. Conferinta inaugurala a fost rostita de dr. Svetlana Broz, nepoata a lui Iosip Broz Tito (care, cu o seara înainte, invitase bordul AUDEM la ea acasa, pentru o cina). Am avut astfel ocazia de a discuta mult cu Svetlana, care a fost de acord sa realizam un interviu, primul pentru presa din România si în exclusivitate pentu revista „Cultura“, urmând sa îi trimit întrebarile prin e-mail. Cum agenda ei era foarte încarcata, mi-a trimis raspunsurile abia la începutul acestui an.
Svetlana Broz s-a nascut în 1955, ca fiica a lui Zarko Broz (cel mai mare fiu al Iosip Broz Tito) si a dr. Zlata Jelinek-Broz. În perioada 1970-1975, a lucrat ca jurnalist, în 1980 terminând Facultatea de Medicina a Universitatii din Belgrad. Între 1981-1999, a activat ca medic cardiolog la Academia Militara Medicala din Belgrad. Când a început razboiul din Bosnia si Herzegovina, s-a angajat ca medic cardiolog voluntar în zona de conflict, în anul urmator începându-si documentarea pentru volumul Good People in an Evil Time („Oameni buni în vremuri odioase“), aparuta la Sarajevo si tradusa deja în mai multe limbi.
În anul 2000, s-a mutat de la Belgrad la Sarajevo, devenind aici director sau presedinte al unor ONG-uri, fundatii, organizatii etc. implicate în activitatea societatii civile. A sustinut numeroase conferinte în SUA (Harvard, Tufts, Boston College, Wellesley si Haverford, la Universitatile din Virginia si din Wisconsin), dar si la universitati din Europa (Londra, Berlin, Geneva, Lausanne, Graz, Praga, Milano, Trento, Verona etc.). (Ilie Rad)
Draga Svetlana, multumesc în primul rând pentru acceptul de a acorda primul tau interviu presei din România (am aflat ca, de-a lungul carierei tale, ai dat peste 2000 de interviuri – în presa scrisa, radio, TV, online!). Te-ai gândit sa strângi o parte dintre aceste interviuri într-un volum?
Înca nu m-am gândit. Dar ai dreptate. Am purtat discutii cu foarte multe persoane interesante. Nu neaparat importante, însa interesante. Ar fi o idee minunata sa strâng cele mai interesante dintre aceste interviuri într-un volum. Probabil ma voi putea ocupa de o astfel de carte în momentul în care voi avea ragaz si nu voi mai fi atât de ocupata sa predau curaj civil acelora care par a fi uitat ca au mereu sansa de a alege si ca pot spune întotdeauna „nu“.
În 1980, când a plecat dintre noi bunicul tau, presedintele Iosip Broz Tito, aveai 25 de ani. Prin urmare, o buna parte din viata ta a coincis cu a stralucitului tau bunic. Ce amintiri ai legate de acesta?
Amintirile legate de bunicul îmi apartin exclusiv mie. Sper ca vei întelege. În toate interviurile pe care le-am acordat de-a lungul timpului, am fost întrebata acelasi lucru. Daca as fi raspuns de fiecare data, totul ar fi devenit banal, fiindca as fi repetat acelasi lucru la nesfârsit. Prin urmare, te rog pe tine si îi rog pe cititorii tai sa întelegeti ca prefer sa nu împartasesc nimanui aceste amintiri.
Ca nepoata a presedintelui Tito, ai avut anumite privilegii?
Nici macar unul, lucru cu care ma mândresc!
Ce s-a întâmplat cu familia lui Tito? Pe ce drumuri au luat-o membrii familiei acestuia?
Câtiva sunt în Belgrad, altii în Zagreb, eu cu fiica mea si familia ei suntem în Sarajevo, o alta ruda apropiata a bunicului meu a trait pâna în ultima clipa în Ungaria. Am fost, asa cum s-ar putea spune, o familie autentic iugoslava, daca nu chiar o familie austro-ungara. (La 20 octombrie 2013 a murit, într-un spital din Belgrad, Iovanka Broz, vaduva lui Iosip Broz Tito, în vârsta de 88 de ani. A fost înmormântata lânga mausoleul lui Iosip Broz Tito, din Belgrad – n. I.R.)
Dar cu averea lui Tito ce s-a întâmplat?
Întrebând acest lucru, ai abordat unul dintre multele zvonuri si una dintre multele legende în circulatie de la moartea bunicului. În primul rând, locuintele pe care le-a avut în câteva republici iugoslave, precum si resedinta oficiala din Belgrad nu i-au apartinut. Toate au fost proprietati ale statului. În ceea ce priveste darurile care i-au fost oferite de catre oameni de stat straini, daruri ce i-au apartinut exclusiv lui, îti recomand sa-l întrebi pe actualul presedinte al Serbiei, Tomislav Nikolic. Toata averea gasita dupa decesul bunicului, în 1980, a fost depozitata la Banca Nationala a Iugoslaviei (în prezent, Banca Serbiei). Presedintele Nikolic a desemnat recent o comisie care a verificat aceste bunuri, în absenta unui ordin judecatoresc sau a vreunuia dintre membrii familiei sau a reprezentantilor legali ai acestora. Asadar, nu stiu ce s-a gasit. În orice caz, intentionez sã deschid o procedura legala prin care aceste bunuri sa fie recunoscute ca apartinând lui Tito, solicitând sa ne fie restituite noua, familiei sale. Nu apartin în niciun caz Republicii Serbia sau altui stat nou înfiintat.
Exista, desigur, multe monografii dedicate lui Tito (din pacate, nu cunosc vreuna în limba româna). Cum este prezentat Tito în aceste biografii?
În mod diferit. Depinde în mare masura de autorii acestora sau de momentul publicarii. În orice caz, majoritatea biografiilor ofera cititorilor o descriere oarecum obiectiva a bunicului meu, ca politician si om de stat. Acelasi lucru e valabil si pentru politica sa.
Apropo, de unde i se trage renumele „TITO“?
Acesta era numele sau de cod în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, ca sa ma exprim asa. Exista câteva povesti legate de alegerea numelui, însa nu stiu de ce „Tito“. În Comintern, înainte de razboi, era cunoscut drept Walter.
In 2002, când am fost la Belgrad, am vazut mormântul lui Iosip Broz Tito, foarte bine îngrijit, pazit de soldati (daca îmi amintesc bine). De ce era iubit bunicul tau de catre popoarele din fosta Iugoslavie?
Sunt ultima în masura sa-ti raspund la aceasta întrebare. Ceea ce am simtit eu pentru el e ceea ce simte o nepoata pentru bunicul ei. Daca-i vei întreba pe cetatenii din fosta Iugoslavie, îti vor raspunde ceea ce mi-au raspuns si mie de multe ori, si anume ca au avut o viata decenta în timpul lui Tito.
Presedintele Tito a vizitat multe tari, inclusiv România (de mai multe ori). Povestea, la revenirea acasa, amintiri din vizitele facute? Îti amintesti ceva în acest sens?
Chiar daca îmi amintesc sa ne fi povestit, prefer ca aceste lucruri sa ramâna nespuse.
Între 1970-1975, ai lucrat ca jurnalist, publicând diverse articole în ziare si reviste. Despre ce scriai? Care era tematica articolelor tale?
Am publicat peste 60 de interviuri cu artisti renumiti (scriitori, compozitori, pictori, actori, sculptori etc.). Scriam despre lucruri de interes pentru generatia tânara, si nu numai. Am abordat si teme generale, legate de Bine si Rau, responsabilitate, curaj, teme la care, fara sa stiu la momentul respectiv, aveam sa revin peste ani, dupa declinul Iugoslaviei. Nici n-am visat vreodata, în timpul carierei mele de jurnalist, ca se va întâmpla asa.
Avea cineva curajul sa te cenzureze, stiind ca esti nepoata conducatorului tarii?
Nu, desi stiu ca existau cercuri de persoane care nu-i agreau pe cei cu care aveam legatura si pe care îi intervievam la acea vreme.
Ce-ti amintesti de la ceremonia funerara a bunicului tau, la care au participat 209 delegatii, din 128 de state, 31 de presedinti de republici, 4 regi, 6 printi, 22 de premieri si 11 sefi de parlamente nationale?
Prefer sa pastrez pentru mine aceste amintiri. Oricum, nu e greu sa-ti imaginezi ce simte o tânara femeie în clipa mortii bunicului ei. Funeraliile au fost cele ale unui om de stat. Eu îmi pierdusem bunicul.
Când a murit Iosip Broz Tito, în 1980, eu eram tânar profesor la Timisoara si am fost invitat sa particip la un congres al Tineretului din România, care se tinea la Bucuresti. La deschidere participa, conform uzantelor, Nicolae Ceausescu, secretarul general al PCR. Îmi amintesc ca el si-a început discursul spunând ca, în noaptea precedeta, încetase din viata Iosip Broz Tito, marele sau prieten si prietenul României. Nu-i puteam vedea ochii, eram departe de prezidiu, dar vocea i se îneca în plâns. Si dictatorii pot avea asemenea atitudini, care îi umanizeaza?
Orice fiinta are trairi profunde. Desi inumani în atitudine, dictatorii sunt, la rândul lor, oameni.
Ai urmat Facultatea de Medicina la Universitatea din Belgrad, lucrând apoi ca medic specialist cardiolog la Academia Militara Medicala. De ce ai parasit aceasta meserie?
Am renuntat la profesia de cardiolog în momentul în care mi-am dat seama ca pot fi mai de folos ajutând alti oameni sa-si descarce poverile sufletesti. Asa am scris cartea Good People in an Evil Time („Oameni buni în vremuri odioase“). Am renuntat la medicina când am înteles cât de dezorientati sunt oamenii, în special tinerii, în urma caderii Iugoslaviei. Sunt convinsa ca pot salva pe viitor mai multe vieti predându-le oamenilor curajul civil, dându-le exemple de oameni care au oferit si înca ofera dovada de curaj, decât daca mi-as fi continuat cariera de cardiolog.
În timp ce în România generatia mea a fost obligata sa învete limba rusa, tu mi-ai spus cã nu stii niciun cuvânt rusesc, dar vad ca vorbesti foarte bine limba engleza. Engleza nu era, atunci, „limba imperialistilor americani si englezi“?
Nu în Iugoslavia! Am avut mult mai multe libertati în toate planurile vietii decât toate celelalte popoare care au trait în spatele asa-zisei „Cortine de Fier“. De aceea, era o normalitate sa învatam limba engleza, germana sau franceza.
Când a început razboiul interetnic din Bosnia si Herzegovina (1992), tu ai revenit la vechea profesie, lucrând ca voluntar (medic cardiolog) pe teatrul de razboi. Nu ti-a fost teama de pericolele care te pândeau?
Nu. Am lucrat în zona de conflict din Bosnia si Herzegovina, nu direct pe front. Nu mi-a fost niciodata teama pentru viata mea, în schimb am fost socata de cele vazute în zona de conflict. Putinul pe care l-am putut face a fost sa încerc sa-i ajut pe cei suferinzi, indiferent de nationalitatea sau religia lor. La o adica, ajutam oameni, fiinte umane.
Un an mai târziu, în 1993, ai început documentarea si interviurile pentru volumul „Good People in an Evil Time“, publicat în 2000 si tradus deja în mai multe limbi. De ce ai scris aceasta carte? Ca o marturie pentru viitorime referitoare la crimele din razboiul din perioada 1992-1995?
Cred ca prefata cartii, pe care am scris-o în 1999, îmi dezvaluie motivele . Nu mi-am dorit sa documentez crimele de razboi ale nimanui. Ceea ce mi-am dorit a fost sa arat ca, si în vremuri odioase – si, crede-ma, au fost într-adevar odioase! – exista oameni buni. Am vrut sa arat ca Binele din om supravietuieste si învinge Raul.
As vrea sa ne oprim putin la aceasta carte, „Good People in an Evil Time“, pe care ai binevoit sa mi-o oferi cu autograf. Cum s-a nascut, ce ecouri a avut?
În ultimul an de facultate, în 1979, studiam chirurgia, o parte a materiei fiind dedicata chirurgiei pe timp de razboi. Trebuie sa recunosc ca la acea vreme eram absolut convinsa ca subiectul era unul ipotetic, cel putin în ceea ce privea tara mea. Abia dupa 12 ani s-au auzit în Iugoslavia goarnele razboiului…Când au izbucnit ostilitatile, ororile razboiului erau principalul subiect abordat în ziare si în orice discutie. Timp de trei ani, în fiecare zi, nu am auzit altceva decât discutii legate de ura. Rarii scriitori care scriau texte obiective din punct de vedere politic erau acum la fel de obsedati de ororile razboiului ca aceia care-i elogiau cu surle si trâmbite pe maretii printi. Am aflat ca prietenii de-o viata au fost îngropate din cauza ca oamenii îsi reprosau reciproc amploarea contributiei la Raul creat. Ma aflam în orasul cosmopolit Belgrad. Aveam senzatia ca aceasta metropola europeana, usor atinsa de sminteala, acest oras în care vazusem lumina ochilor, devenise asemenea unui stup de albine, în care fiecare albina trudea din greu sa-si construiasca propriul segment din stup, hranindu-l nu cu polen, ci cu ura, depozitata cu grija în toate discutiile nefericite, purtate cu fostii mei prieteni. Îndoindu-ma ca ar mai exista urma de umanitate în toata acea nebunie, am început sa merg în zonele de conflict, initial în calitate de medic, sa vad daca pot da o mâna de ajutor celor suferinzi. În timp ce tratam oameni apartinând tuturor celor trei confesiuni, am simtit nevoia lor de a-si deschide sufletul si a-mi dezvalui, la început cu timiditate, ce patisera în timpul razboiului. În urma acestor scurte povesti de viata, care îmi fusesera dezvaluite în timpul garzilor de cardiolog, mi-am dat seama cât de însetati erau acei oameni de adevar, subtil nuantat în zonele aflate în bataia bombelor, asa cum nu era în Belgrad si nu reiesea din ziarele internationale. Primele scântei de speranta întrezarite, ideea ca ar putea exista bunatate umana chiar si în cele mai odioase acte, indiferent de Dumnezeul caruia i se închinau cei implicati, mi-au trezit dorinta de a renunta la profesia de cardiolog si de a lua un reportofon cu care sa înregistrez povestile autentice ale oamenilor apartinând celor trei grupuri etnice. Titlul viitoarei mele carti a devenit întrebarea esentiala, pe care o adresam interlocutorilor. Recunosc ca nu le-am câstigat încrederea cu usurinta. Acesti oameni traiau în conditii îngrozitoare. Locuiau la început în case aflate în ruina sau în pivnite umede, sub amenintarea bombelor din apropiere. De aici s-au mutat în case straine, deseori în cartiere sau orase necunoscute, bombardati necontenit de retorica dezgustatoare a conducatorilor fixati pe omogenizare, fapt la fel de tulburator precum bombele ce stau sa explodeze. Se temeau de orice. Se temeau ca numele lor sau ale celor care îi ajutasera sa supravietuiasca sa nu fie publicate. Multi dintre ei voiau sa li se pastreze anonimatul, pentru a se proteja pe ei si a-i proteja pe salvatorii lor. Aceasta e dovada vie a faptului ca se vedeau puternic încoltiti de intoleranta si exclusivitate. Nu am avut de ales, le-am respectat nevoia de intimitate. În locurile unde numele sau initialele unei persoane sunt marcate printr-un asterisc, e vorba despre povesti ale unor oameni care au dorit sa le fie respectat anonimatul. Numele „criminalilor“ (ale celor ce au savârsit actele atroce) sunt autentice. Nimeni nu a solicitat sa le fie pastrat anonimatul. Interlocutorii mei si-au povestit experientele unor oameni care proveneau dintr-un mediu diferit de al lor. În asemenea împrejurari, povestile despre Bine nu sunt deloc suspecte. În ansamblu, fiecare om este responsabil pentru autenticitatea povestii relatate. Limbajul folosit este în acord cu nivelul educatiei fiecaruia. Am intervenit prea putin asupra modelarii limbajului si stilului. Faptele si citatele sunt autentice. Un cititor atent observa raritatea descrierilor încarcate emotional din aceste povestiri. Aproape ca ele lipsesc cu desavârsire. Ascultându-i povestind, aveam senzatia ca-si tin emotiile ferecate bine în strafundul sufletelor lor, probabil undeva, în subconstient. Vocile tremurânde, întrerupte de suspine greu perceptibile auzului, pauzele lungi între cuvinte, în timp ce-si adunau noi forte sa-si continue povestirea necontenit inundata de sentimente ce le furau vorbele, înjuraturile prin care scapau de tensiune – toate acestea se afla pe casetele audio originale. Ochii, chipurile si mâinile lor tremurânde, cu care îsi tineau paharul sau îsi aprindeau tigara, mi s-au întiparit în suflet. Fiecare cititor în parte ar trebui sa caute calea interlocutorilor mei, spre adâncimile chinului sau ale bucuriei. În conditii normale nu punem pret pe bunatatea umana. De multe ori nici macar nu-i dam atentie. În vremuri odioase însa, când viata unui om depinde de multe ori de respectul altuia pentru normele morale si etice, bunatatea sclipeste asemenea unei perle în nisip, extrasa dintr-o scoica de pe fundul marii, pe fundalul a nenumarate orori. Cineva s-a scufundat în adâncuri sa gaseasca perlele si sa le însire pe colier. Fara ele, raul savârsit de oameni ne-ar înlantui pe toti cei nascuti în aceasta parte a lumii. În acest loc traiesc multi oameni onorabili si nobili. Dar despre ei nu vorbeste nimeni. Cred ca va sosi si ziua în care fiecare criminal va raspunde pentru faptele sale. Întrebarea e: oare vor culege cei merituosi doar recompense pentru bunatatea si curajul lor? Cum pot fi rasplatiti cei care si-au pierdut viata, fiindca au refuzat sa accepte bestialitatea si idiotenia din jurul lor, si cei care i-au ocrotit cu multa convingere pe oamenii care proveneau din alte medii decât ei? Nicio armata si niciun guvern nu le poate rasplati meritele. Nimeni nu va numi strazi sau piete publice în memoria lor. Numele lor vor dainui cât timp vor dainui vietile celor pe care i-au salvat sau, cel mai probabil, cât vor dainui copiii supravietuitorilor. Generatiile viitoare ar trebui sa stie ca au existat cu adevarat oameni buni. Am strabatut 7.500 km într-o iarna, în timpul razboiului, pe drumurile înghetate din Republica Srpska, în cautare de interlocutori. Perseverenta mi-a fost rasplatita: am înregistrat peste o suta de marturii. As fi terminat cartea în 1996, daca nu as fi fost oprita de cei ce se opuneau publicarii. S-a întâmplat ceva la care m-as fi asteptat eventual în zona de conflict din Bosnia, nici pe departe în centrul orasului: mi-au spart casa si mi-au furat mare parte din materialul strâns. Acest incident a încetinit într-adevar publicarea cartii, dar nu a împiedicat-o. Din contra, aceasta era dovada faptului ca pâna si materialul „brut“ era valoros, desi valoarea acestuia a crescut în momentul în care înregistrarile au fost furate si ascunse. Am petrecut din nou o toamna întreaga, dupa razboi, parcurgând 6.000 km în Bosnia si Hertegovina, reusind în cele din urma sa înregistrez material suficient. Veti gasi în aceasta carte un numar egal de povestiri spuse de interlocutori musulmani, sârbi si croati, împletite asa cum au fost împletite vietile si soarta lor în Bosnia si Hertegovina. Cartea reprezinta o colectie de povestiri individuale din zonele pe care am reusit sa le vizitez. Tragedia traita de acei oameni e prea mare ca sa poata fi redata într-o singura carte. Daca as generaliza în jurul acestui material, ar însemna sa abuzez de sinceritatea si suferinta acelora, care au gasit forta sa vorbeasca despre experientele lor. Motivul principal pentru care am realizat acest proiect, în ciuda clipelor de opinteala, a fost dorinta de a reafirma bunatatea drept adevar fundamental suprem în vremuri în care Raul triumfa, în vremuri de ruina spirituala si materiala, în vremuri în care viata unui om nu valoreaza nimic. Bunatatea, cred eu, va fi temelia viitorului celor trei grupuri etnice pe tarâmul predecesorilor mei. Oamenii buni, care au gasit taria necesara în cele mai groaznice vremuri de a depune marturie pentru bunatatea altor semeni, precum si toti cei care au avut curaj, fara a întreba ce pret vor plati pentru actele lor de bunatate, sunt garantia vesnica a autenticitatii motivului meu de a scrie.
În anul 2000, ti-ai pãrasit, împreuna cu familia ta, casa din Belgrad (banuiesc foarte confortabila!) si ti-ai cumparat un teren în Sarajevo, unde ti-ai facut o alta casa. Ce te-a determinat sa te muti de la Belgrad la Sarajevo?
Sarajevo si-a pastrat esenta, în ciuda tragediei prin care trecusera cetatenii în timpul celor patru ani de asediu. Mi s-a parut ca, dincolo de problemele existente si acolo, Sarajevo era locul unde as fi putut trai si lucra, deoarece acest oras nu este atât de infectat de nationalism si ura, asa cum sunt alte orase din tara mea. Spunând „tara mea“, ma refer la tot teritoriul fostei Iugoslavii. Nu voi înceta niciodata sa percep toate acele regiuni altfel decât apartinând tarii mele.
Având în vedere originea ta sârbo-croata, nu te temi de anumite gesturi cel putin de inamicitie, din partea bosniacilor?
Înainte de toate, nu am origini sârbo-croate. Am în sânge sase linii etno-nationale diferite: rusa, austriaca, iudaica, ceha, slovena si croata. Pâna în prezent, nu a încercat nimeni sa ma convinga ca una dintre ele ar fi mai importanta decât alta, de aceea nu am o identitate etno-nationala. Sunt o persoana cosmopolita, având în vedere ca Europa nu mi-e suficienta. De ce m-as teme de vreun grup etno-national din lume?
Ai vazut pe viu razboiul interetnic din Bosnia si Hertegovina. Admiti termenul de genocid al sârbilor împotriva bosniacilor?
Nu sunt de acord cu termenul „razboi interetnic în Bosnia si Hertegovina“! A fost vorba de acte de agresiune vadita, din partea statului Serbia si Muntenegru împotriva Bosniei, în anul 1992, la fel cum au existat acte de agresiune vadita din partea Croatiei catre Bosnia, în 1993. Prin urmare, am fost martora a doua acte de agresiune îndreptate catre un stat independent, recunoscut ca atare de ONU. Genocidul din Srebrenica a fost recunoscut si calificat ca atare de catre curtile de judecata, culminând prin decizia definitiva a Tribunalului Penal International pentru fosta Iugoslavie. Cunoscând cele întâmplate în Srebrenica, ar fi imposibil sa nu folosim termenul de genocid. Oricum, nu as spune ca a fost genocid savârsit de sârbi. Pur si simplu nu accept vina colectiva. Fiecare criminal are propriul nume si prenume.
În timpul vizitei mele la Sarajevo, am vizitat expozitia „The Siege“ (Asediul), consacrata genocidului de care vorbeam. Crezi ca asemenea marturii au darul de a atenua asperitatile etnice sau de a creste tensiunile dintre sârbi si bosniaci?
Asediul orasului Sarajevo a fost cel mai îndelung din istoria moderna a Europei. Au existat 12 000 de victime în rândul civililor, printre care 1 602 copii, 64 000 de civili raniti si sute de mii de oameni care au murit de foame, timp de patru ani, fiind privati de apa, gaz, curent, medicamente, combustibil. Toti acestia au stat permanent în bataia armelor de foc. O suferinta atât de profunda nu trebuie data uitarii niciodata, iar expozitiile dedicate acestor tragedii sunt insuficiente pentru a comemora victimele si a ridica un semnal de alarma: asemenea tragedii nu trebuie repetate niciunde în lume! Adevarul nu ar avea cum sa amplifice tensiunile dintre diferitele grupari etno-nationale. Toata lumea ar trebui sa stie ce s-a întâmplat si din ce cauza, precum si cine au fost vinovatii.
Esti fondator si director al Fundatiilor Gariwo. Cu ce se ocupa aceasta Fundatie?
NGO Gariwo (www.gariwo.org) face parte din reteaua „Gradinile unei Lumi Drepte“ (www.gariwo.net) si a fost înfiintata în Sarajevo, în 2001. Promovam curajul civil în rândul tinerilor din Balcani, îndemnându-i sa se opuna diferentierilor etnice si religioase, bigotismului, intolerantei în ceea ce priveste diversitatea, prejudiciilor de orice natura la adresa oricarui grup, coruptiei, intimidarii, atacurilor, agresiunii fizice si violentei. În ultimii zece ani, am tinut peste 900 de seminare publice, la care au participat peste 100 000 de oameni si care au fost urmate de peste 2 000 de rapoarte jurnalistice; vizitele efectuate la scoli si universitati, seminariile detaliate, sesiunile de instruire colectiva, scolile de vara si cartile publicate au avut menirea sa evidentieze responsabilitatea civica a fiecarui individ si sa creeze o retea de tineri dedicati si înzestrati, cu constiinta sociala în Balcani. Obiectivul nostru principal este acela de a-i învata pe tinerii din Balcani ce este curajul civil, pentru a putea astfel rezista problemelor etnice, religioase, politice, rasiale, sexuale si altor probleme, precum intolerantei, coruptiei, intimidarii, atacurilor si abuzurilor. Pentru noi, curajul civil este vointa si iscusinta practica de a rezista, de a ne opune si a pune punct, prin mijloace nonviolente, abuzului de putere exercitat de orice autoritate publica, întreprindere privata sau individ, care îsi neglijeaza în mod voit obligatiile sau fac uz în mod ilegal, în propriul interes, de pârghiile influentei politice, economice sau sociale, fie ca e vorba de viata civica si politica, mass-media, afaceri sau cercurile academice, ecleziastice sau familiale. Programul „Educatie în materie de curaj civil“ are rolul de a mobiliza curajul individului. Printre obiectivele acestui program se numara: constientizarea cetatenilor în ceea ce priveste problemele morale si sociale si scopul fundamental al acestora; încurajarea cetatenilor de a gândi colectiv si nu de a se identifica cu anumite grupuri etnice; convingerea cetatenilor de a-si asuma schimbarea societatii; inocularea încrederii conform careia actiunile individuale si colective au sanse de reusita; instruirea cu precadere a tinerilor, în vederea dobândirii instrumentelor practice, pentru a se opune constructiv. În memoria unui coleg ucis în urma cu sapte ani, din cauza ca a avut curaj civil sa depuna marturie în cazul unor crime de razboi savârsite de personalitati politice, cu influenta în prezent, organizam anual „Premiile Dusko Kondo“, în memoria persoanelor, familiilor sau grupurilor (jurnalisti, de exemplu), care au dat dovada de curaj moral remarcabil si care, în situatii extreme, si-au dat viata pentru vecinii lor sau în numele acuzatiilor aduse. Prin urmare, filmele despre asemenea eroi si interviurile acordate de acestia sunt intens mediatizate pe diferite canale TV, reprezentând modele pentru viitorul acestei zone geografice. Seria de documentare privind aceste personalitati eroice si interviurile în care acestia apar sunt difuzate în prezent la televizor sau promovate în programe educationale. Acestia reprezinta adevarate modele pentru cetateni, îndemnându-i sa contribuie la reconstructia societatii civile, într-o regiune care continua, într-o oarecare masura, sa fie condusa de mâinile de fier ale unor barbati sau de adeptii acestora, urmasi ai fostei Iugoslavii. Lectiile pe care le-am învatat si pe care înca le învatam în situatii extreme pot fi extrem de importante pentru lumea moderna.
Ce stii despre România? Ai dori sa vizitezi tara mea?
Fireste ca am cunostinte elementare despre România, dar mi-ar placea sa am ocazia sa îti vizitez tara si sa-mi îmbogatesc cunostintele prin contact direct cu românii.
Sarajevo, 3 ianuarie, 2014