Ocho apellidos vascos/ Opt nume de familie basce de Emilio Martínez-Lázaro a devenit un fenomen în Spania şi este, probabil, cel mai de succes film spaniol contemporan. Pentru că filmul are o agendă politică conservatoare, e important să ne gândim cum este posibil ca stânga să răspundă direct unor astfel de producţii culturale. După cum arăta teoreticianul marxist Stuart Hall, un răspuns adecvat se poate găsi în mobilizarea unei ideologii alternative pentru a contracara noua dreaptă neoliberală.
O mişcare de avangardă radicală, de tipul movida madrileña, care a urmat căderii lui Franco, poate să servească ca exemplu pentru imaginarea unui nou câmp de idei la evoluţiile actuale ale neoliberalismului. În special filmul lui Pedro Almodóvar Pepi, Luci, Bom y otras chicas del monton (1980) este o sursă importantă pentru a regândi un anumit radicalism progresist. În filmul lui Almodóvar umorul este, ca în Ocho apellidos vascos, utilizat pentru a demonta anumite stereotipuri. Dacă în filmul lui Martínez-Lázaro avem comedia erorilor a doi eroi care refuză dragostea, în filmul lui Almodóvar ni se propun câteva personaje exagerate, aproape caricaturale. Pepi (Carmen Maura) este o tânără independentă care, după ce este violată de vecinul poliţist, devine şefa emancipată a unei agenţii de publicitate. Bom (aka Alaska) este prietena ei care, ca stereotip de lesbiană, este amatoare de S&M şi de box. Luci este soţia casnică a poliţistului violator (şi franchist) care devine mai liberă odată ce se împrieteneşte cu Pepi şi Bom. Poliţistul este reprezentantul tipic al ordinii masculine şi heterosexiste care nu suportă emanciparea sexuală şi independenţa femeilor.
Dinamica personajelor lui Almodóvar, deşi este amuzantă, nu este folosită doar pentru a produce umor. Ea are menirea de a propune un anumit tip de agendă politică orientată către imaginarea altor valori decât cele tradiţionale. Dacă anarhiştii basci din filmul lui Martínez-Lázaro sunt idioţi, tinerele radicale din filmul lui Almodóvar sunt femei puternice care se susţin reciproc pentru a-şi trăi viaţa liber. Pepi, care este violată de poliţist, îşi imaginează cum se poate răzbuna pe violator fără să apeleze la instrumente legale. Feminismul ei o face să-şi coalizeze prietenii împotriva celui care a umilit-o. Răzbunarea ei constă în a se lupta pentru a-l deposeda pe poliţist de o putere consolidată de relaţia lui cu nevasta ascultătoare. Pepi atacă direct o anumită hegemonie conservatoare, de tipul cuplu tradiţional, unde el ordonă şi ea este supusă. Convertirea lui Luci la feminism şi la un stil de viaţă alternativ este directă şi brutală, urmând altor manevre insidioase declanşate de Pepi. Pepi o aduce pe Luci în casă sub pretextul unor cursuri de croşetat, iar emanciparea lui Luci se declanşează odată ce Bom urinează sado-masochist pe faţa ei. Iniţierea devine completă odată ce Luci participă la concursul de erecţii generale (erecciones generales), unde este răsplătită cu o felaţie.
Almodóvar înţelege foarte bine că Pepi, Luci, Bom y otras chicas del monton face parte dintr-o anumită luptă culturală pentru hegemonie, care trebuie orientată spre crearea unor noi valori legate de sexualitate, gen, clasă ori etnicitate. Pepi şi Bom, cele două femei independente, au deja un stil de viaţă opus patriarhatului spaniol. Referinţele la feminism, lesbianism, persoanele transgender şi sadomasochism (S&M) nu sunt întâmplătoare, pentru că ele marchează un nou stil de viaţă, antinormativ. Anti-patriarhalismul lui Almodóvar este poate similar cu cel al lui Michel Foucault, care a fost interesat de S&M tocmai pentru capacitatea de a inventa noi posibilităţi de a simţi plăcere (interviul la care fac trimitere, Sex, Power and The Politics of Identity, i-a fost luat lui Foucault la Toronto în 1982, la doi ani de la lansarea filmului lui Almodóvar). Ceea ce fac cei implicaţi în S&M este să expună anumite relaţii de putere, de obicei ocultate în viaţa cotidană. Prin expunerea şi jocul cu relaţiile de putere tradiţionale se creează noi experienţe şi plăceri, care conduc către posibilităţi de viaţă noi (după cum spune Foucault, sexul nu e o fatalitate: e o posibilitate de viaţă creatoare). Prin faptul că poţi să fii pe rând sclav şi stăpân, S&M-ul este creativ tocmai pentru că propune o fluidizare a relaţiilor de putere, care sunt de obicei schematice şi rigide. Fluidizarea duce la o o nouă posibilitate de a experimenta erotismul puterii.
Ca şi filmul lui Martínez-Lázaro, Pepi, Luci, Bom y otras chicas del monton se joacă cu stereotipurile culturale, dar intenţia este aici una punk-distructivă. Filmul nu doar că apelează la umorul regional, cât îl şi orientează strategic spre a schimba relaţia între centru şi contestarea marginală. Bom şi Luci, imediat după scena de iniţiere S&M, au o discuţie absurdă şi amuzantă, unde Bom o întreabă pe Luci de unde e, iar ea răspunde: Murcia. Scena este hazlie pentru că introduce prezentarea formală între două personaje imediat după ce ele au fost teribil de intime. Mai târziu, Bom îi dedică un cântec lui Luci, în care Murcia devine un oraş special pentru artista punk: te iubesc pentru că eşti murdară, murdară, curvă şi servitoare, eşti cea mai obscenă din Murcia, şi eşti a mea; nu mă gândesc la tine decât pentru că eşti un porc, îmi bag degetul în crăpătură, te plesnesc de câteva ori, te forţez să mă faci să juisez, sunt mai rău ca un terorist. Bom îşi cântă versurile în miezul Madridului, iar Murcia, oraşul de provincie, devine un loc privilegiat al erotismului. Murcia, oraşul din care au ieşit casnice de tipul lui Luci, se transformă, ca şi personajul lui Almodóvar, într-un loc special marcat de o sexualitate exorbitantă.
Almodóvar, ca şi Stuart Hall, vrea să producă un câmp ideologic nou, în care valorile stângii alternative să devină punctul de referinţă al relaţiilor umane (îi mulţumesc lui Irene Iniesta Arandia pentru sugestii şi discuţii legate de film). Almodóvar nu este aşadar doar un produs al movidei madrilene, cât unul dintre principalii ei teoreticieni şi activişti. În Pepi, Luci, Bom y otras chicas del monton urmărim relaţiile între tinerele femei tocmai din perspectiva dorinţei lor de plăcere, de a trăi o viaţă mai plină. Căsătoria şi naţionalismul spaniol sunt văzute ca instituţii care constrâng, spre deosebire de presupusa lor atractivitate din Ocho apellido vascos. Almodóvar ne arată cum o anumită reorientare a valorilor este posibilă şi, mai ales, cum există alternative dincolo de abandon sau de contestarea internă de partid. O stângă radicală poate fi reimaginată plecând de la practicile actuale ale oamenilor, care sunt în căutarea unor noi forme de viaţă liberă. Avangarda artistică este aici un motor şi un interpret a ceea ce deja contestă conservatorismul politic în viaţa cotidiană.
Umorul nu trebuie să fie aliatul naţionalismului heterosexist spaniol, pentru că el poate să fie orientat împotriva unui tradiţionalism în căutare disperată de soluţii. Imaginarea de noi experienţe de gen sau sexuale contrazice ideea că relaţiile între oameni trebuie să aproximeze idealul cuplului heterosexual. Nici naţionalismul basc şi nici cel catalan nu sunt soluţii satisfăcătoare la criza naţiunii în Spania, dar cel puţin ele oferă o strategie de contestare a unui exerciţiu al puterii considerat de la sine-înţeles. Protestul, legat fie de sexualitatea normativă sau de statul naţional, este un proces politic care nu are o finalitate stabilită. Vitalitatea refuzului constă în faptul că el poate să inventeze şi să creeze ceea ce nu poate fi anticipat. Riscul major aici este cã formele de contestare a unor hegemonii reinstituie modalităţi similare de dominaţie culturală. Independentismul catalan, de pildă, pare să reinstaureze acelaşi dispreţ faţă de victimele sărăciei, ale crizelor economice sau ale inegalitaţilor sexuale (observaţia i-o datorez lui Camil Ungureanu). Or, după cum spunea şi Wendy Brown în anii ’90, problema este că politica identităţii, orientată în jurul feminismului sau al activismului de rasă şi sexual, tinde să se raporteze nostalgic la trecut şi să dorească un ideal politic care a dispărut: siguranţa jobului, lipsa confruntărilor legate de rasă, cãsãtorie gay şi familia stabilă în cuplu monogam (Wendy Brown, States of Injury: Power and Freedom in Late Modernity, Princeton University Press, 1996, p. 61).
O altă lecţie importantă a lui Almodóvar este că lupta pentru hegemonie culturală poate fi pierdută, dar asta nu înseamnă că trebuie abandonată. Luci, casnica aflată la mijloc între autoritarianismul rece al poliţistului şi creativitatea radicalelor, alege în final sadismul poliţistului, poate şi pentru că el este cu adevărat oribil. Cred că ideea lui Almodóvar este că bătălia pentru spectatorul obişnuit, format în valorile franchiste, va fi pierdută, dar ea este importantă şi vitală. De fapt, filmul este purtat de bătălia pentru Luci, care este obiectul disputat cu fervoare de războinicii culturali. Filmul este povestea unui eşec, dar eşecul are o anumită productivitate pentru regizor, care ne arată cum forme noi de prietenie şi de viaţă sunt posibile. Agenţia de publicitate a lui Pepi şi trupa punk a lui Bom sunt motoarele schimbării în Spania tradiţionalistă de la începutul anilor ’80.
Pentru Spania actuală, atât creativitatea agenţiilor de publicitate, cât şi punk-ul par a fi cooptate deja de capitalismul heterosexist. Agenţia de publicitate a lui Pepi este cea care poate vinde acum imaginea celor doi tineri actori din Ocho apellido vascos pentru a promova produsele în El corte ingles. Punk-ul pare că a intrat deja în mainstream, la fel ca o Alaska care a cântat de Revelionul spaniol la televiziunea centrală. Dar dacă protestul din Spania de la începutul anilor ’80 a fost cooptat, asta nu înseamnă că noi forme radicale de protest nu pot fi inventate. Tocmai am citit că în Malasaña, un cartier central al Madridului, un colectiv format de nouã mame fãrã casã (cu doisprezece copii), Platforma celor afectaţi de Ipoteci (PAH), şi o adunare populară emergentă din mişcarea Indignados a reuşit să facă legitimă ocuparea unei case care era liberă de şaptespezece ani (Patricia Peiro, „La guarida de las leonas en Malasaña“, in El País, 14 iulie 2014, ). În condiţiile extraordinare ale crizei imobiliare din Spania, ocuparea unui case de către familii fără locuinţă oferă un raspuns direct ideii că proprietatea privată este valoarea fundamentală a democraţiei. În Spania au existat 67.189 de evacuări legale în 2013, în condiţiile în care Madrid-ul a avut 13% din evacuări.
Exemplul ocupării casei de pe Calle Monteleon nr. 28 ne arată că o anumită acţiune colectivă, orientată către problemele generate de criza capitalismului, poate să ofere răspunsuri de stânga. Ele nu trebuie să calchieze forme deja practicate de acţiune politică, ci, dimpotrivă, pot fi creative în condiţiile în care capitalismul este eficient în a coopta protestul faţă de inegalitatea socială. Refuzul ideologiei proprietăţii private, refuzul sexualităţii normative de tip heterosexual, refuzul dominaţiei etatismului spaniol, refuzul unei anumite concepţii despre ce înseamnă bărbat ori femeie sunt opţiuni politice care deschid drumul către noi forme de viaţă. Conflictele la nivel cultural sunt cele care vor determina succesul unor astfel de răspunsuri politice. În lupta împotriva unei hegemonii conservatoare, umorul trebuie mobilizat pentru face posibilă o viaţă mai liberă. Exemplul movidei madrilene şi, poate, exemplul altor mişcări de avangardă estetice şi politice ne arată cum cei care au trăit în condiţii diferite au ştiut să răspundă provocărilor timpului lor.
