Bogdan Cosa, Poker, Cartea Româneasca, Bucuresti, 2011
Curios, dar s-a discutat foarte mult în jurul unuia din debuturile de anul trecut. S-a discutat atât de mult, încât si mai curios a devenit faptul ca romanul „Poker“ al lui Bogdan Cosa nu s-a abonat aproape deloc la premiile literare românesti. Am vazut, desigur, dupa tot ce-a însemnat gala de premiere pentru 2011, în 2012, cum juriul unuia din cele mai discutate si mai promitatoare premii românesti (premiul „Augustin Fratila“ organizat de editura „All“) nici macar nu a inclus romanul între cele cinci finaliste ale concursului. Departe de a discuta aici problematica pe care o naste „fenomenul Augustin Fratila“ (îl putem numi asa din moment ce a câstigat usor atentia lumii literare), ne putem întreba cum de un roman care câstigase concursul de debut al editurii „Cartea Româneasca“ în 2011, si care a deturnat total asupra sa atentia cronicii de întâmpinare, nu raspunde ulterior criteriilor de departajare valorica, atât celor ale criticii literare, cât si celor ale diferitelor jurii de concurs.
Roman de consum
De la început „Poker“ arata a roman de consum. Critica literara s-a ferit sa scoata asta în evidenta, desi s-a vorbit mai mereu de usurinta lecturii, povestea captivanta si stilul savuros al scriiturii. Au fost si discutii despre valoarea literara, ca si cum diferenta între cele doua nise (roman de consum si roman cu valoare literara) ar exista într-o oarecare realitate a literaturii. Însa cum literatura româneasca nu îsi permite sa faca asemenea categorisiri, din moment ce literatura de consum în România aduce cu sine un paradox comercial (adica poti avea „literatura de consum“ care nu se consuma), romanul „trendy“ – cum îl numeste Alexandru Musina – al lui Bogdan Cosa este, de fapt, unul din punctele în care literatura româna arata ca nu stie sa se autopromoveze si ca trebuie sa vina câtiva autori tineri si isteti care sa „pacaleasca“ asteptarile si sa întoarca pe toate partile discutia despre tipologia romanesca actuala. La Bogdan Cosa mizele nu sunt deloc subtile: dincolo de discutia despre valoarea literara a romanului, „Poker“ este o lovitura de imagine. E o carte care poate stârni cu adevarat interesul amatorilor de romane „cool“ si de literatura de duzina. Si pentru piata de carte româneasca ar fi un avânt puternic. E, în fond, o carte care poate atrage extraordinar de multi cititori (prin care literatura poate coloniza segmente de piata pâna atunci inexistente) si care nu si-i dezamageste prin constructie. De ce nu, e un fel de-a pacali publicul lenes de carte, dar si o cale de a intriga pe cei câtiva cunoscatori pe care îi mai are literatura româneasca. „Poker“ câstiga astfel tot ce poate câstiga un roman în momentul aparitiei: publicarea la o editura centrala, toate segmentele publicului acaparate si discutie vie în jurul scriiturii. Însa foarte rar a spus în mod direct critica literara ca „Poker“ este un roman de consum. Si asta pentru ca e periculos termenul pentru asa o „literatura serioasa“ cum este cea româneasca. Aici, daca discutia de întâmpinare examineaza valoarea literara raportându-se, într-un soi de structuralism acut, la plasarea „operei“ în – de ce nu? – „marea literatura“, romanul nu merita din start discutia. Pentru ca „Poker“ este romanul unui scriitor tânar situat între literatura si experienta directa. Normal ca sunt multe de reprosat retoricii discursive a autorului, însa degajarea cu care Cosa reuseste sa-si spuna povestea eclipseaza micile stridente livresti, firesti pentru orice începator.
Poveste captivanta, stil degajat si priza la realitate
Romanul nu pare sa-si propuna a fi mai mult. Nu îsi propune sa rupa bariere conceptuale, nu îsi propune sa restabileasca valori literare, ci îsi propune sa vânda o poveste captivanta si bine scrisa. Într-un fel am putea vorbi si de Andy Adams sau Bret Harte (ambii prozatori americani fiind cunoscuti pentru prozele scurte referitoare la jocurile de noroc) ca de niste precursori timpurii ai lui Cosa, dar ar avea oare vreun sens viziunea comparatista? Pentru ca asta ar fi pur si simplu suprainterpretarea textului si a intentiilor autorului. Se vad clar influentele literare americane (limbajul atât natural cât si tonul smecheresc al discutiilor dintre personaje) cât si capacitatea lui Cosa de a reda cinematografic pasaje întregi de actiune/nonactiune. Si termenul „cinematografic“ este unul cât se poate de concludent pentru literatura noua, asta si datorita formarii autorilor. Autorii post-douamii vin dintr-o zona atât de puternic invadata de cinematografia americana de duzina, încât e aproape pleonastic conceptul. Însa la Cosa se poate la fel de bine vorbi de o „literarizare“ a cinematograficului, atât de bine sunt descrise momentele din cele câteva încaperi în care se petrece actiunea: „Nu mai am stare în fata cafelei care deja s-a racit. Ma uit pe geam dupa masina Andreei, dar ea se încapatâneaza sa n-apara, si cu cât trece mai mult timp, cu atât sunt mai nelinistit. N-o sun totusi, poate a intervenit ceva. Învârt telefonul între degetul mare si aratator si-l lovesc de masa dupa fiecare rotatie de 360 de grade“, „Andreea sta în fund, în mijlocul patului. Pe cele doua ferestre intra destula lumina cât sa disting suvitele brunete de par ce-i coboara peste umeri, ondulate, pâna pe sâni. Tine plapuma strânsa la piept, o rochie de seara neconventionala. Eu stau rezemat de perete si fumez, o studiez, uimita cum e de complicatia asta“.
Prin comparatie, unul din alte romane discutate ale anului trecut – „Târg de arlechini“ al lui Paul Mihalache – este devansat direct de „Poker“. Asta pentru ca, pe lânga subiectul mult mai ofertant pe care îl propune Cosa, felul de a ascunde intrigile conceptuale în spatele actiunilor si de a nu devoala inutil subtextul este clar o tehnica pe care Mihalache nu si-a însusit-o. De asemenea, desi felul de a concepe dialogul între personaje este punctul comun al celor doi autori, Cosa are o priza mai mare la cotidian si la realitatile simple (Paul Mihalache este mai mult un maestru al epatarii si al livrescului). Nu e greu de observat cum mai toata proza tânara româneasca are un numitor comun în formule de adresare, în limbajul degajat si într-o oarecare comunicare cu cinematografia. E interesant de vazut cum, spre exemplu, un autor ca Lucian Dan Teodorovici, în proza scurta din „Lumea vazuta printr-o gaura de dimensiunea unei tigari de marijuana“ are acelasi discurs cu cel al prozatorilor tineri de astazi. Se pare ca exista un punct de plecare comun pentru debutantii de astazi: lecturile din zonele vestice, cinematografia si dorinta de a reda cât mai fidel realitatile socio-culturale ale secolului XXI. Placut este sa vezi cum, desi din zona „cool“, un autor reuseste sa poarte un roman cu toti indicatorii în stare de functionare: poveste captivanta, stil degajat si priza la realitate. Este cu atât mai mult o victorie cu cât putinele romane ale scriitorilor foarte tineri de astazi sunt mai mult încercari de literatura. Chiar daca vine din zona puternic-comerciala a literaturii, „Poker“ poate oricând concura cu aparitiile ultimilor ani. Pentru ca, de fapt, comercialul este aici pretextul unui autor deja matur. A spune ca Bogdan Cosa e un autor „neserios“, a spune ca Bogdan Cosa nu are stofa de prozator de cursa lunga sau a spune ca „Poker“ e mai mult un exercitiu decât un roman serios e o ipoteza asemanatoare unei alteia posibile, ca si cum „Crazy cock“ al lui Henry Miller ar fi un joc marunt de tinerete. Asa sa fie, oare?
De fapt, mai toata proza tânara ataca zonele literaturii de consum. Si asta nu pentru ca nu-si poate stabili o tinta clara în „marea literatura“, ci pentru ca nimeni nu mai cauta, de fapt, intrigi conceptuale. Nici cititorii, nici autorii. Se cauta o literatura usor digerabila. Însa a deplânge situatia literaturii contemporane e o chestiune deplasata. Ca se scrie bine, ca se scrie prost, toata lumea stie ca, de fapt, romanele de maturitate conteaza. Institutia debutului e, într-un fel, o casa de pariuri, doar ca la Cosa pariul e unul sigur.