Articol de dictionar
Ca prozator, Alexandru George poate fi plasat între scriitorii livresti, eruditi, fantezisti si ludici, alaturi de alti autori pe care el însusi, în postura de critic, îi asaza în „categoria debutantilor tardivi si bine socotiti“ (Leonid Dimov, Mircea Ivanescu, Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Tudor Topa, Barbu Cioculescu). Eruditia, mestesugul de stilist, dispozitia ironica si parodica sunt mobilizate într-un demers ce poate fi calificat drept metaliterar: scriitorul sintetizeaza teme si motive, parodiaza polemic clisee literare, simuleaza maniere (adica recurge cu virtuozitate la pastisa, construieste impecabile „exercitii de stil“ cu referire la stiluri consacrate, identificabile istoric), cultiva fragmentarul si bizareria, servit fiind de o deosebita iscusinta tehnica – toate acestea cu o stralucire care l-a determinat pe un exeget sa conchida, înca de la primul sau volum de povestiri, printr-o afirmatie corecta în esenta, ca „avem, deci, un Borges al nostru“ (Marian Popa). Verva ludica si virtuozitatea stilistica nu sunt exploatate gratuit ori tehnicist, ci sunt dotate cu o perceptibila gravitate de fond: prozatorul are o „atitudine de estet fundamentata moral, întrucât traduce o acuta ultragiere spirituala“ (Mircea Iorgulescu), nu este un „formalist“, ci un moralist si un umanist lucid, dublându-si performantele de virtuozitate cu un mesaj uman, sobru, dar consistent, epurat de sentimentalism. Romanul „Oameni si umbre, glasuri si taceri“, redactat într-o prima forma în anii ’50, reprezinta centrul literaturii lui Alexandru George. Pentru iubitorii de etichete, cartea ofera prilejul recunoasterii unor atribute ale romanului de idei, social, de dragoste, de mister, de razboi s.a.m.d. Ceea ce nu este tocmai fals, ci mai curând nespecific si partial în privinta unei creatii care atinge, s-ar putea spune, caracterul totalizant si neetichetabil al vietii. Sentimentul de cuprindere nu vine neaparat din explorarea pe o larga suprafata a decorurilor, mediilor si experientelor care intra în vederea romancierului (Bucurestiul vazut în diverse secvente si contexte temporale, interioarele, Constanta de dinaintea intrarii României în primul razboi mondial, Germania tulbure a anilor 20, casa parintilor, mediile politice, aristocratice, burgheze, familiale, studentesti, adolescentine, perioada de ocupatie a nemtilor, cele câteva tulburari erotice ale naratorului), cât din intensitatea surprinderii lor pe pelicula unui ieri real si veridic. Cartea reconstituie, în formatul mimat al unor amintiri desfasurate dupa o cronologie foarte personala (compusa, prin derogarea de la logica sensului unic al timpului, dintr-o curgere inversa a evenimentelor, dinspre prezent catre trecut, din fragmente si lungi expuneri, din elipse, anticipari si reveniri, din accente falsificate si directii înselatoare, din evenimente si personaje abandonate sau reluate cu o rabdare aproape didactica), perioada deceniilor al doilea si al treilea ale secolului al XX-lea. Accentul însa nu cade pe aceasta reconstituire, ci pe lumea romanesca pe care o sustine. Caracterul de pretext, de rama pentru fictiune, al amintirilor este adesea marturisit în paginile lor. În critica, Alexandru George se situeaza în descendenta lui E. Lovinescu si Serban Cioculescu, în general a criticii interbelice, al carei continuator el însusi se considera – în chip explicit – a fi. S-a ocupat de autori dintre cei mai diferiti, cu precadere din secolul al XX-lea, mai ales interbelici ori propriu-zis contemporani. Tudor Arghezi, E. Lovinescu, Mateiu I. Caragiale si I.L. Caragiale au facut obiectul unor monografii, contributii solide, de neignorat. În „Marele Alpha“, criticul a întreprins o examinare a receptarii operei lui Arghezi, procedând la reconsiderarea polemica a exegezei argheziene. „În jurul lui E. Lovinescu“ (1975) ofera o noua lectura a operei unui autor fata de care comentatorul vadeste o afinitate certa; analiza e lipsita de preconceptii si supusa la obiect, fara obnubilari hagiografice ale spiritului critic: pe adevaratul Lovinescu, dupa parerea exegetului, „îl descoperim în aplicatiile lui practice, în confruntarea cu operele, nu în declaratiile teoretice“. Pe Mateiu I. Caragiale Alexandru George îl abordeaza în volumul din 1981 cu evidenta simpatie, însa fara gesticulatia idolatriei „mateine“, în maniera sa rationalist-analitica obisnuita. Cartea este un eseu critic si, în acelasi timp, o biografie comentata; Alexandru George îl „apara“, argumentat, pe Mateiu I. Caragiale de detractori sau de cei care l-au minimalizat (Serban Cioculescu în special, combatut cordial) si examineaza pertinent felul în care se cade sa fie stabilite si interpretate legaturile dintre biografie si opera. „Caragiale“ (1996) – cu subtitlul „Glose, analize“ – nu e o monografie unitara, ci o grupare de texte (scrise de-a lungul a doua decenii, 1975-1995) care, dupa parerea autorului, „desi e atât de succinta, depaseste simpla încercuire monografica“: unghiul analizei e amplificat astfel încât sa cuprinda, pe lânga literar, socialul si culturalul, demersul vizând chestiuni de mentalitate obsteasca si de istorie a civilizatiei. În activitatea critica „la zi“ – în textele adunate în seria „La sfârsitul lecturii“ (I-IV, 1973-1993) si în alte scrieri asemanatoare –, Alexandru George gloseaza nuantat asupra fenomenului literar si a întruchiparilor sale, risipeste confuzii, îndreapta erori, interpreteaza judicios detalii anterior neglijate, contrazice locuri comune, deschide perspective neevidente, dar legitime si persuasiv argumentate. Spirit funciarmente polemic, scriitorul îsi teoretizeaza înclinatia, afirmând caracterul intrinsec polemic al criticii literare. Bataios, criticul polemizeaza cu cavalerism, „contrazice, de regula pe ton dârz si caustic, judecati curente si false adevaruri consacrate prin uz, folosind impecabil o viguroasa retorica demonstrativa“ (Mircea Iorgulescu). Libertatea de exprimare din anii ’90 a facut posibile revelarea si manifestarea abundenta, cvasipletorica, a potentialului lui Alexandru George în domeniul publicisticii pe teme socio-politico-culturale. Aceasta ipostaza, prin forta lucrurilor noua, nu a fost de natura sa surprinda. Venea, firesc, în continuarea – ori în completarea – celei de critic literar, fiindca, dupa cum remarca însusi scriitorul, el se afirmase si pâna atunci „ca un critic de idei (în sens sa zicem gourmontian), preocupat de chestiuni controversabile, de probleme de aspect ideologic, dar si politic si social“. Spirit rationalist si democrat, atasat ideilor liberale, „proburghez“ si „prooccidental“, partizan al modernitatii si al urbanului, Alexandru George s-a impus ca un comentator avizat al fenomenelor observate, ca un teoretician al miscarii liberale, ca un sustinator inflexibil al modernizarii, iritat de persistenta unor realitati premoderne si de demersurile ideologice paseiste ori conservatoare. Participând, prin interventii marcate nu de pedanterie academica, ci, pe fondul eruditiei sale, de rigoarea pasionata a ideilor si a opiniilor limpede exprimate (chiar daca uneori cu ciudate „derapaje“, contraziceri interne ori rataciri), la dezbateri duse în paginile publicatiilor pe teme ale actualitatii ori ale istoriei noastre politico-culturale, si-a câstigat statutul de interlocutor cu autoritate al unor specialisti ai istoriei ideologiilor si mentalitatilor (istorici, sociologi s.a.), consolidându-si reputatia de polemist necrutator si pluridirectional. A publicat – sub titlul „O alta scrisoare pierduta“ (2002) – o piesa de teatru, într-un fel „continuarea“ capodoperei lui I.L. Caragiale (de unde sunt preluate personaje, locul actiunii etc.), situatia imaginata fiind una în care, dupa moartea deputatului ales, Agamemnon Dandanache, urmeaza sa aiba loc noi alegeri.
Articol preluat din
„Dictionarul literaturii române“, coordonator general Eugen Simion,
Bucuresti, Univers Enciclopedic, 2012, vol. I.
GEORGE, Alexandru (pseudonim al lui George-Alexandru Georgescu; 6.IV.1930, Bucuresti – 28.IX.2012, Bucuresti), prozator, eseist, critic si istoric literar, traducator. Este fiul Elizei Georgescu (n. Constantinescu) si al lui George Georgescu (care moare când viitorul scriitor avea sase ani), functionari la Banca Nationala a României si descendenti ai unor familii de negustori si antreprenori. Copilaria si-a petrecut-o în Bucuresti (în zona Calea Mosilor– Olari-Popa Petre-Zece Mese, cartier evocat în eseuri memorialistice, dar si în opere de fictiune), scriitorul fiind nu numai prin localitatea de domiciliu, ci si prin mentalitatea si identitatea afectiva pe care si le asuma, un bucurestean „get-beget“. Urmeaza Scoala Primara nr. 7 „Sfântul Silvestru“ (1937-1941) si Liceul „Mihai Viteazul“ (1941-1949), cu o întrerupere în 1946-1947, când, instalat, din motive de sanatate, la o ruda din apropierea Târgovistei, se pregateste în particular; sejurul târgovistean i-a oferit material de inspiratie pentru romanul „Caiet pentru…“ (1984). Student al Facultatii de Litere a Universitatii din Bucuresti (1949-1950), Alexandru George se vede obligat sa o paraseasca, aflând ca i se pregatea excluderea (fara îndoiala pentru „origine sociala nesanatoasa“). Din 1950 tânarul începe sa munceasca pentru a-si asigura existenta (averea familiei fusese confiscata) ca salahor, ca desenator, slujbas modest la un institut de cercetari în domeniul constructiilor. Între 1955 si 1959, demisionând de la institut, îsi asigura existenta prin colaborari regulate (activitati redactionale, traduceri) cu o asociatie a inginerilor si tehnicienilor. Lucreaza, între 1959 si 1972, la Biblioteca Academiei Române. Debuteaza în presa literara în 1969, la „Luceafarul“ (atunci sub conducerea lui Stefan Banulescu), cu povestirea „Nocturna“. Editorial, va fi prezent din 1970, când îi apar cvasisimultan volumul de povestiri „Simple întâmplari cu sensul la urma“ si eseul despre Tudor Arghezi, „Marele Alpha“. Se poate remarca existenta unui dublu „anacronism“: Alexandru George debuteaza odata cu scriitori de regula cu zece-cincisprezece ani mai tineri decât el si, pe de alta parte, se autositueaza ca un continuator, daca nu chiar ca un reprezentant întârziat al „generatiei razboiului“, simtindu-se „mai atasat de Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Mircea Popovici, Mihail Crama, Alexandru Lungu, dar si de Dinu Pillat, Emil Ivanescu, Pavel Chihaia“ s.a., deci de scriitori cu circa zece ani mai vârstnici „decât cei din leatul (lui) strict, precum Titus Popovici si I. Dodu Balan, N. Tertulian si Georgeta Horodinca, Petre Salcudeanu si Z. Ornea sau Marcel Petrisor si Paul Goma“. Dupa 1970 a publicat peste douazeci de volume proprii, traduceri – unele însotite de prefete sau studii introductive –, a întocmit antologii, a îngrijit editii. Colaboreaza frecvent, uneori regulat, la diferite publicatii literare sau culturale, „România literara“, „Contemporanul“ si în special la „Viata româneasca“, unde la începutul anilor ’80 e titularul cronicii literare pentru cartea de critica si eseu; în anii ’90, dupa o prezenta activa în presa, unele neîntelegeri si ruperea relatiilor cu redactiile se soldeaza cu o restrângere a gamei de publicatii la care poate colabora, scriitorul fixându-se în special la „Adevarul literar si artistic“ si „Luceafarul“. A facut, de-a lungul anilor, în diferite împrejurari (trimis al Uniunii Scriitorilor, bursier al Asociatiei de Întrajutorare Intelectuala Europeana, turist), calatorii în Cehoslovacia, Rusia, Letonia, Estonia, Franta, Italia, Germania. Cartilor sale li s-a recunoscut valoarea si prin numeroase premii: Premiul Uniunii Scriitorilor („Semne si repere“, 1971), Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti („La sfârsitul lecturii“, III, 1980), Premiul Uniunii Scriitorilor („Simple întâmplari în gând si spatii“, 1982, „Caragiale“, 1996), Premiul Fundatiei „Cuvântul“, Premiul revistei „Convorbiri literare“, Marele Premiu Soros pentru Roman (toate pentru „Oameni si umbre, glasuri, taceri“, 1996), Premiul National „Tudor Arghezi“ – Târgu Jiu, Carbunesti (1998) s.a.
SCRIERI: „Simple întâmplari cu sensul la urma“, Bucuresti, 1970; „Marele Alpha“, Bucuresti, 1970; „Clepsidra cu venin“, Bucuresti, 1971; „Semne si repere“, Bucuresti, 1971; „La sfârsitul lecturii“, I-IV, Bucuresti, 1973-1993; „În jurul lui E. Lovinescu“, Bucuresti, 1975; „Mateiu I. Caragiale“, Bucuresti, 1981; „Simple întâmplari în gând si spatii“, Bucuresti, 1982; „Caiet pentru…“, Bucuresti, 1984; „Petreceri cu gândul si inductii sentimentale“, Bucuresti, 1986; „Dimineata devreme“, Bucuresti, 1987; „Seara târziu“, Bucuresti, 1988; ed. Bucuresti, 1998; „Într-o dimineata de toamna. Cinci sau chiar sase personaje în jurul unui autor“, Bucuresti, 1989; „Capricii si treceri cu gândul prin spatii“, Bucuresti, 1994; „Caragiale“, Bucuresti, 1996; „Oameni si umbre, glasuri, taceri“, Bucuresti, 1996; ed. 2, postfata Matei Calinescu, Iasi, 2003; „În istorie, în politica, în literatura“, Bucuresti, 1997; „Întâlniri“, Bucuresti, 1997; „Sapte povestiri fara una“, Bucuresti, 1997; „Reveniri, restituiri, revizuiri“, Bucuresti, 1999; „Pro libertate“, Bucuresti, 1999; „Alte întâlniri“, Bucuresti, 2000; „Confesiuni împotriva“, Bucuresti, 2000; „În treacat, vazând, reflectând“, Târgoviste, 2001; „Consemnari în curs si la fine“, Târgoviste, 2002; „O alta scrisoare pierduta“, Bucuresti, 2002; „Alte reveniri, restituiri, revizuiri“, Bucuresti, 2003; „Tot pentru libertate“, Bucuresti, 2003; „Litere si clipe“, Târgoviste, 2007; „Simplex. Un roman în cautarea propriei deveniri“, Târgoviste, 2008; „Pasii unui fantasticist“, Bucuresti, 2009.
Editii: V. A. Urechia, „Scrieri literare“, Bucuresti, 1976; Pompiliu Eliade, „Ce este literatura?“, Cluj-Napoca, 1978; E. Lovinescu, „Opere“, I-IX, Bucuresti, 1982-1992 (în colaborare cu Maria Simionescu), „Sburatorul. Agende literare“, I-VI, Bucuresti, 1993-2002 (în colaborare cu Monica Lovinescu, Gabriela Omat si Margareta Feraru); Mateiu I. Caragiale, „Sub pecetea tainei“, text întregit si încheiat de editor, Bucuresti, 1999.
Antologii: „Masca (Antologie de proza fantastica româneasca)“, Bucuresti, 1982; „Mateiu I. Caragiale interpretat de…“, Bucuresti, 1985; „Proza umoristica româneasca“, Bucuresti, 1985.
Traduceri: Phillippe van Tieghem, „Marile doctrine literare în Franta“, Bucuresti, 1972; Villiers de l’Isle-Adam, „Povestiri crude si insolite“, Bucuresti, 1973; Jean Starobinski, „Relatia critica“, Bucuresti, 1974; Remy de Gourmont, „Eseuri“, Bucuresti, 1975; Salvatore Battaglia, „Mitografia personajului“, Bucuresti, 1976; Émile Zola, „Saloanele mele“, Bucuresti, 1976; Anatole France, „Viata literara“, Bucuresti, 1978; Edmond si Jules de Goncourt, „Arta franceza a secolului al XVIII-lea“, Bucuresti, 1979; Jean-Pierre Richard, „Literatura si senzatie“, Bucuresti, 1980; Louis Hautecoeur, „Literatura si pictura în secolele XVII-XX“, Bucuresti, 1982; Voltaire, „Secolul lui Ludovic al XIV-lea“, Bucuresti, 1983; Pierre-Joseph Proudhon, „Principiul artei si destinatia ei sociala“, Bucuresti, 1987; Jean-Paul Sartre, „Greata“, Bucuresti, 1990.