Gabriel Andreescu, Carturari, opozanti si documente. Manipularea Arhivei Securitatii, Editura Polirom, 2013.
Deconspirarea informatorilor Securitatii, ascunsi sub nume de cod în dosarele urmaritilor sau în dosarele de retea, a devenit în ultimii ani o vânatoare jurnalistica, asociata cu senzationalul tabloidizat si justitiarul revansard. Un principiu etic si juridic, o intentie buna, de curatenie a vietii publice postdecembriste, au fost compromise de superficialitati, graba si adversitati. Micile banuieli, conflictele de orgolii ajungeau pentru o dezvaluire publicistica fara prea multe probe, dar mai ales fara verificarea profesionista a arhivelor Securitatii, cu consecinte grave, distructive, pentru cei supusi oprobriului public, a caror aparare nu o mai asculta nimeni dupa ce verdictul pripit al vinovatiei era pronuntat. Asa au ajuns victime, alaturi de vinovati dovediti cu activitate de politie politica, Adrian Marino, Constantin Noica, Nicolae Balota, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Nicolae Breban, doi dintre ei disidenti notorii. Mecanismul acuzarii publice e mai complicat decât ar parea la prima vedere, cu capcane obiective si distorsiuni subiective. Gabriel Andreescu analizeaza cazurile de „manipulare a Arhivei Securitatii“ privitoare la cele sase personalitati ale vietii intelectuale românesti din tara si din exil în volumul „Carturari, opozanti si documente“ (Editura Polirom, 2013), în sase capitole separate, bine documentate în arhive, adaugând doua capitole explicative, de perspectiva mai larga, despre „esecul institutional al deconspirarii“ (în partea mediana a cartii) si despre „lumea informatorilor“ (în final).
Ce au în comun toate cele sase cazuri analizate de Gabriel Andreescu, asa cum pot sa deduc din similitudini? Probabilitatea sau posibilitatea ca aceste personalitati sa fie considerate (mai ales în exil), pe drept sau pe nedrept, agenti de influenta ai Securitatii si de a le compromite astfel disidenta reala sau proiectata. Constantin Noica, singurul dintre cei sase, chiar a fost agent de influenta cu acte în regula, chiar daca ucenicii sai au încercat sa-l scoata de sub aceasta suspiciune; acuza se bazeaza pe documente; filosoful o informat constiincios despre diligentele sale pe lânga Mircea Eliade, Emil Cioran si alti reprezentanti ai exilului, dupa fiecare calatorie în strainatate. Adrian Marino, din câte s-ar parea, a avut cel mai putin tangenta cu acest tip de activitate, dar informarile sale verbale, benigne, obligatorii la întoarcerea dintr-o calatorie, au fost contabilizate si arhivate ca de la o sursa credibila, ba mai mult decât atât, o sursa în care se investea încrederea ca ar putea îndeplini misiuni speciale, comandate si controlate de Securitate. Adrian Marino nu s-a supus, nu a fost obedient, nu si-a asumat vreuna dintre misiunile dorite de Securitate în scopul influentarii celor din exil, într-un sens sau altul. Fiind binecunoscuta dificultatea obtinerii vizelor în perioada comunista, asupra criticului a persistat întrebarea suspicioasa cum a putut calatori atât, ca nici unul dintre comparatistii români (a calatorit cel putin cât un ministru de externe, daca nu cât zece).
Nici Adrian Marino, nici Constantin Noica nu doreau sa ramâna în Occident (Securitatea avea aceasta certitudine din verificarea celor doi pe toate caile), nu aveau aspiratii explicite spre disidenta, ceea ce, aparent, îi proteja de riscul de a fi compromisi prin actiuni secrete. Riscul compromiterii lor nu a survenit în timpul vietii, ci postum, din alte interese decât ale Securitatii, dar nu fara mostenirea ei. Situatia lui Nicolae Balota e putin mai complicata decât a celor doi. Cu experienta detentiei din anii ’50, ca si Marino sau Noica, Nicolae Balota se comporta, din câte s-ar parea, mai ambiguu, are anumite oportunisme, dar, dupa ce ramâne în exil, vrea sa se sustraga cu totul controlului Securitatii. Ramânând în exil, nici nu mai putea fi controlat si chemat la raport, deci trebuia compromis, scos din joc. Efectul negativ s-a manifestat însa mai virulent abia de curând. Pe Mihnea Berindei si Mihai Botez, deveniti disidenti notorii, Securitatea nu-i mai putea folosi în munca informativa, dar îi putea relativ usor compromite în ochii exilului facând sa fie suspectati ca agenti de influenta, ca instrumente ale Securitatii. La fel a procedat si în cazul lui Nicolae Breban, unul cu atât mai dificil cu cât lupta pe ambele fronturi, si în tara, si în strainatate, pentru libertatea de creatie. Dar inducerea suspiciunii ca e si el informator al Securitatii îi putea anihila sansele afirmarii ca disident – ceea ce s-a si întâmplat, facând ca opiniile sale incomode sa nu aiba suficienta credibilitate, iar actiunile sale sa nu dobândeasca aderenti.
Daca îi plasam într-o categorie aparte pe Mihnea Berindei si pe Mihai Botez, ca opozanti categorici ai regimului comunist, asociindu-se altor disidenti, cautându-i si promovându-i într-o atitudine anticomunista coerenta, ceilalti cinci mai au în comun si alte aspecte, unele de detaliu semnificativ. În primul rând, cu nuantele de rigoare, de la un caz la altul, nu au încredere în sansele culturii române în exil. Pe deasupra, Adrian Marino, Constantin Noica, Nicolae Breban si ceva mai putin Nicolae Balota nu cred în valoarea lui Paul Goma, nici în substantialitatea operei Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca. Ba chiar putem considera ca îi antipatizeaza pe cei trei, ceea ce e extrem de important pentru modul în care gândeste Securitatea posibila lor eficienta. Se bazeaza pe sinceritatea adversitatii lor fata de trei dintre cei mai importanti lideri ai exilului românesc, pe care îi vor putea submina, ponegri, minimaliza din convingere intima nu dintr-una indusa, falsa sau jucata. Poate ca, încercând sa sintetizez mai multe aspecte, am prezentat cazurile putin derutant. Luând fiecare caz în parte, argumentele si disocierile lui Gabriel Andreescu au însa claritate si o arhitectura convingatoare. Cercetatorul militeaza pentru „principiul rezonabilitatii în judecarea colaborationismului“.
Sunt cu adevarat agenti de influenta, cu sau fara voia lor, cei sase despre care se documenteaza Gabriel Andreescu pentru a releva manipularile? Constantin Noica a acceptat misiunile Securitatii, deci îsi intrase, cu voia lui, în rol. Admiratorii lui nu au acceptat însa dezvaluirea, straduindu-se sa-l scoata de sub învinuirea de colaborationism. Ceilalti (Marino, Balota sau Breban) nu stiau sau poate banuiau vag, dar nu se conformau scenariului preconizat, ca se investeste în ei aceasta speranta a Securitatii de a-i face agenti de influenta sau de a-i considera informatori pentru tot ceea ce spun la întoarcerea din strainatate în prezenta ofiterilor care le ascultau si le înregistrau relatarile, considerate formale de fostii calatori, obligatii ale legii, nu turnatorii în toata regula, cu promisiuni si contracte. Declaratiile verbale nu le considerau egale cu declaratiile scrise, informari sub semnatura. Erau manipulati cu inteligenta. Securitatea anilor ’70-’80, abila, maleabila, rabdatoare, discreta, amabila pâna la un punct, nu mai era aceeasi cu a anilor 50, rigida, brutala, grabita, interventionista prin arestari si vizibila imediat pentru cei vizati. Unele din aceste constatari privitoare la dirijarea agentilor de influenta sunt interpretari ulterioare, postdecembriste, discutabile – interpretari tendentioase, provenite din intoxicari ale Securitatii (ca în cazurile Mihnea Berindei si Mihai Botez) sau procedari abuzive. Distorsiunile pot fi, dupa cum s-a dovedit, rezultatul unei citiri totalmente eronate a documentelor, lecturi intentionat gresite (ca în cazurile Marino, Balota sau Breban, pentru a-i compromite astazi) sau involuntar eronate, inocente (numai aparent inocente!), în alte cazuri, din nepriceperea cercetatorilor sau a jurnalistilor cu acces la arhive. Exploratorii nepregatiti nu stiau ca vor intra pe un teren otravit, iar societatea civila nu banuia ca rezultatele investigatiilor pot fi falsificate, manipulate.
Pentru Securitate, Nicolae Breban aparea ca un balaur cu sapte capete, periculos si imprevizibil, greu de înfruntat, imposibil de înfrânt. De aceea, regia confruntarii e impresionanta, Securitatea pregatind o multitudine de scenarii si variante de lucru, tesute într-o plasa învaluitoare. Alerta Securitatii e maxima când e vorba de Nicolae Breban, redactor sef la „România literara“, fost membru CC, demisionat în 1971, dând interviuri în presa occidentala si în curs de a obtine cetatenia germana. Lupta se desfasoara în anii urmatori pe toate fronturile, din tara si din exil, la toate vitezele, cu toate mijloacele: tehnica operativa de ascultare la domiciliu, intoxicare prin intermediari cu diverse zvonuri, supravegherea si exploatarea vietii intime, prelucrarea editoriala prin forurile de raspundere, munca de partid, amenintare cu procese, preconizarea arestarii sub acuza de tradare de patrie (masura propusa de Paul Everac). Cel mai eficient în dezamorsarea disidentei incipiente a lui Nicolae Breban a fost zvonul raspândit în exil ca prozatorul cu ambitii de afirmare europeana ar fi agent al Securitatii. Întors în tara, scriitorul are în 1977 discutii cu generalul Plesita (argument mult invocat) si cu alti reprezentanti ai Securitatii sau ai partidului comunist, cere sa i se publice cartile, i se publica dupa amânari si negocieri, sunt bine platite, sunt bine primite de critica (cu unele exceptii de contestari comandate), se întoarce în strainatate, cauta traducatori si editori, pledeaza acasa si în exil pentru afirmarea culturii române. De ce a putut sa faca toate acestea? De la CNSAS a primit verdictul de colaborare cu Securitatea în actiuni de politie politica. Intoxicarea mediului literar i-a reusit Securitatii nu numai în anii ’70-’80, ci si în 2011-2012. Gabriel Andreescu citeste înca o data atent toate dosarele si dezvaluie mecanismul compromiterii scriitorului si al manipularii opiniei publice în cazul Nicolae Breban. E un fapt important de istorie literara. Nu ne e indiferent cum se scrie un capitol senzational, acela al relatiilor cu Securitatea, din biografia unuia dintre cei mai importanti scriitori români postbelici.
Gabriel Andreescu nu este istoric literar, ci specialist în stiinte politice si în drepturile omului, dar prin analiza cazurilor de manipulare a dosarelor lui Adrian Marino, Constantin Noica, Nicolae Balota si Nicolae Breban (ca sa ma refer numai la acestia) face mari servicii noii istorii literare, în vectorul ei biografist si politic.