Despre Adrian Paunescu s-au spus si s-au scris acum câtiva ani, cu ocazia (!) mortii poetului, vorbe grele, printre cele mai apasatoare si detestabile „omagii“ si pomeniri de care un poet eminent ca el a avut parte la sfârsitul vietii ce i s-a dat. Spuitorii acestor vorbe ce au improscat cu noroi mormântul in care poetul inca nu se racise nu sunt oarecari viermi ai pamântului, ci nume sonore ale poeziei române de azi intre care unul s-a distins ca potential nobelizabil, el insusi ajuns, vai, o victima a calomniei nationale, a urii de porunceala si a propriei vanitati. Nu le mai repet vorbele si nu le dau numele, se stiu. Toate insanitatile ce-au inconjurat carul mortuar al poetului – „omul de sunet c-un clopot la gât“ – ramân sa-i insoteasca pe toti precum o umbra in ascensiunea lor luminoasa spre mult râvnitele piscuri, distinctii si premii nationale si internationale. „Ideal“ pentru care, in nenorocita lor vanitate, ar face orisice: hotarât lucru, exista si musteste in comunitatea literara multa ura confraterna si destul dispret fratesc apasa istoria acestei familii dezbinate in care amnezia, brusca si comandata, ii instraineaza pe unii de altii. Pe vremuri, un poet si prozator remarcabil, intâiul demnitar al breslei, ar fi exclamat cu ocazia mortii civile a unui mare poet – ce-i drept, nu de-al nostru, ci de alta natie: „Pasternak?! Cine-i Pasternak?! N-am auzit de Pasternak!“ Traducatorul stralucit al lui Esenin se lepada de trei ori, ca Iuda, de un alt mare poet, unul cazut in dizgratie… Se mai cunosc cazuri. Nici Macedonski „nu auzise“ de poetul Eminescu, ci doar despre un biet „nebun“ cu acest nume. Maladia careia i-a cazut victima alaturi de multi altii si acest macedonskian dupa Bacovia care este Adrian Paunescu a fost examinata, descrisa si diagnosticata cu precizie de un mare critic si istoric literar: „Adrian Paunescu se bate, cu toate mijloacele, pentru poezia pe care o face si vrea sa ajunga (marturiseste intr-un interviu) cel mai mare poet al românilor. Ambitie frumoasa, ce artist adevarat nu spera sa fie cel mai bun in sfera creatiei lui?! Insa putini au curajul sa-si dea vanitatea pe fata. Lipsit de vanitoasa modestie a caligrafilor, Adrian Paunescu afirma tare, in auzul tuturor, vointa lui de a fi intâiul intr-o lume (lumea artei) in care locul intâi este totdeauna vacant. Acolo sta mitul spiritualitatii nationale. De o suta de ani el este ilustrat de M. Eminescu. Nu-mi displace, repet, aceasta sinceritate, câta vreme dorinta de a fi cel mai mare poet al românilor nu devine (metamorfoza fatala!) «unicul poet al românilor». Scriitorul român este ispitit mai ales de ultima ipostaza. El vrea sa fie, nu exemplar in genul lui, ci unicul, si atunci cauta sa creeze un desert in jurul sau. Mentalitate nenorocita, aculturala, izvor de batalii fara glorie, de rivalitati absurde, caci unicul nu are ca termen de comparatie decât neantul. Intâiul presupune emulatia, competitia valorilor egale, unicul este visul unei maladii urâte in literatura. De ea sufera tiranii literaturii, si se stie care este soarta tiranilor in genere: lumea se grabeste sa-i uite! Lucid, solidar cu poetii pe care ii iubeste, Adrian Paunescu vrea o competitie loiala, sportiva, vointa lui este sa incite spiritele si sa le câstige pentru cauza poeziei politice. A reusit, numele lui, aruncat intr-o adunare, are efectul unei grenade“ (Eugen Simion, „Un spirit macedonskian“, in „Scriitori români de azi“, Cartea Româneasca, 1978, p. 266). „Efectul grenadei“ acopera o mare parte din lirica enorma a poetului – un poet care, s-ar spune, umbla cu stenograful dupa el si acesta, obosit si plin de sudoare, gâfâia abia apucând sa-i noteze (stenografieze!) poemele ce tâsneau din el ca dintr-un gheizer ce nu se mai opreste. „Prietenul meu mi-a spus/ fii atent, fii atent,/ in zadar vrei tu sa scrii pasteluri,/ tu esti pierdut pentru gratuitate,/ tu vei spune cuvinte/ si pe gura iti vor iesi amenintari/ tu vei semana grâu/ si boabele vor exploda ca niste grenade./ Am iesit la semanat si câmpul bubuia“: explicita, aceasta „arta poetica“ in echipament de campanie i-a adus poetului mari victorii de imagine, am zice azi. Unii le contesta, gasind in ele viermele compromisului, altii le resping invinuindu-le de fatarnicie. In realitate, victoriile din aceasta parte a operei lui Adrian Paunescu vin… de peste Ocean, localizând, pe un fond pasoptist, sloganuri si formule de tip american. La inceputul anilor ’70, Paunescu descoperea si proclama, pe malurile Dâmbovitei, existenta unui „tineret in adidasi“, a unei „generatii in blugi“ careia i se adresa cu voce bubuitoare in Sala Polivalenta si in alte sali, cucerind stadioanele si inspaimântând sau macar infiorând stanele de piatra ale nomenclaturii comuniste. „Americanul“ pasoptist Paunescu isi facuse studiile de „formalism contestatar“, conform nimeritei formule a lui Marian Popa, in 1970-1971 in Statele Unite, fiind beneficiar al unei burse, spre sfârsitul perioadei de deschidere si „dezghet“ din prima etapa a regimului comunist condus de Nicolae Ceausescu. De acolo Paunescu s-a intors cu „generatia in blugi“ pe care a umplut-o cu continut românesc. Efectul de grenada al acestui „formalism contestatar“ e dublat de raiul protectionist ingaduit câtiva ani la „Flacara“ lui Adrian Paunescu: veneau acolo, ca la Zidul Plângerii, o multime de napastuiti, scapati de ochiurile strânse ale justitiei socialiste. Acest liberalism de celula i-a adus poetului victoriile de imagine insuportabile, intr-un consens straniu si paradoxal, atât dinspre nomenclatura politica, precum si din partea elitei artistice, cu ecouri puternice pâna azi. Contestabila intr-o parte a ei, poezia nascuta pe genunchii stenografului ce-i nota poemele rostite ca niste grenade aruncate in mijlocul „generatiei in blugi“ din Sala Polivalenta e doar o parte a „fenomenului“ caruia accidentul petrecut pe un stadion i-a pus capat. Victoriile de imagine ale poetului poarta in ele un sâmbure sinucigas: o fi crezut el cu adevarat ca poate dezmorti „stanele de piatra“ ale nomenclaturii? In realitate, nu Ceausescu l-a „invins“ si dislocat pe Adrian Paunescu, ci „baronii“ nomenclaturii, mai puternici decât seful lor, cum sunt si azi. Finalul acestui spectacol de „formalism contestatar“ era previzibil: portile stadionului „dezghetat“ s-au inchis, „flacara“ artificiala s-a stins si, din motive diferite, poetul a intrat pâna la moarte in dizgratia nomenclaturii precum si a elitei in blugi. Contradictoriu, imprevizibil si blestemat ca Faust, cu un suflet dublu, cum spunea Serban Cioculescu, poetul Rezervatiei de zimbri si al Iesirii din soba duce cu sine, observa batrânul critic si istoric literar, „doua suflete opuse si contrarii, unul optimist maxim…, iar altul depresiv, cu privire la conditia metafizica a omului, fata in fata cu destinul sau. Eroii sai din acest ultim sector sunt marii mucenici ai legendei sau istoriei, Iov, Socrate, Iisus, Ovidiu, Giordano Bruno, Kafka…“. Cu ce „fata“ ramâne poetul Adrian Paunescu in istoria poeziei române, ce „suflet“ al poeziei lui precumpaneste si are drept de cetate in republica literelor românesti populata, cum vedem, exclusiv din prezidentiabili fara grade de comparatie intre ei si cu totii râvnind la „unicul“ comparabil doar cu neantul?! Fiu al epocii lui, poetul o contine exemplar in laturile ei contradictorii si opuse: cu optimismul sau „maxim“, de parada, dar si cu pesimismul depresivilor din buncarul epocii. Poezia lui Adrian Paunescu face parte egala celor „doua suflete“: e un revelator, o hârtie de turnesol ce divulga intregul context politic, spiritual si moral al epocii in care el s-a nimerit sa existe si sa scrie.
Despre acest context opresiv, formator si modelator in egala masura vorbeste cumpanit, memorabil, cu bun-simt istoric „echinoxistul“ Emil Hurezeanu intr-un interviu cu Florin Lucacel a carui prima parte este publicata in „Caiete silvane“ de la Zalau. Cum era, asadar, contextul cultural ale carui urme s-au imprimat cu zgârieturi de nesters in carnea poetului si a poeziei, a literaturii si a oamenilor acelei epoci? „Prima mea amintire cu politica, traumatica, a comunismului, ca sa zic asa, personala – zice Emil Hurezeanu – a fost moartea lui Gheorghiu-Dej, aveam atunci zece ani, care era receptata de noi ca un fel de catastrofa bine regizata, bine impusa, desi era moartea unui om. Moartea unui om e un act de violenta, adresat impotriva lui in primul rând“. Moartea acelui om, in care moare si o epoca, se petrece, paradoxal, in zorii unei „renasteri“, firave, dar o renastere pe care tot mortul o prevestise: „Dar lumea noastra era, sa zic, de descoperire personala, dar anevoioasa, a marii culturi, pentru ca dupa anii ’62, ’63, ’64, ’65 România e tara unde apar nu doar clasicii români, dar si clasicii mai vechi si mai noi, si modernizatorii literaturii universale, intr-o viteza necunoscuta in alte tari comuniste. Ma gândesc, de exemplu, ca Franz Kafka era tradus cu «Castelul» in BPT, la Bucuresti, inainte de a aparea la Praga. Kafka praghezul nu a aparut decât pentru scurta vreme in timpul Revolutiei Primaverii de la Praga. In 1966, 1967, 1968. Suntem in anii ’70. Era Editura Univers care scotea colectii de critici, cu Romul Munteanu, erau poetii buni, poetele, interesant, care veneau din toata tara. Erau revistele literare excelente. Am prins sfârsitul perioadei cu Geo Dumitrescu a «României literare», apoi Nicolae Breban, mai intempestiv, mai flamboaiant, dar cu deschideri mari …“
Alt personaj important al epocii care-si face loc vijelios pe pârtia vietii literare e Adrian Paunescu: „Tin minte ca atunci «România literara» era o revista militant intelectuala care mergea la publicarea scriitorilor interesanti, cu cronici de deschidere maxima, dar tin minte un interviu pe care l-a facut, de exemplu, Adrian Paunescu, cu fostul ministru de Externe, atunci la inceputul dizgratiei, Corneliu Manescu, dupa aparitia filmului «Reconstituirea», la inceputul anilor ’70, al lui Lucian Pintilie, Corneliu Manescu fiind, asa, un dinozaur de catifea, de salon, al comunismului de stat, oarecum pe linie moarta, nu mai corespundea inceputului, sa zic, asiatizarii comunismului românesc, si Adrian Paunescu era la inceputurile lui foarte agresiv, in sensul bun, adica voia sa faca puntea la care visa orice scriitor. Nu trebuie sa fii maiakovskian sau puskinian sau suprarealist francez ca sa incerci sa faci o punte intre literatura ta personala sau literatura ca forma de viata autoizolata si realitatea tumultuoasa, realitatea istorica. In comunism era foarte greu sa combini marea literatura. Practic, ce stim noi, dupa ’47, literatura militanta si politica era o literatura preformata si dogmatica, realist-socialista si in cea mai mare parte nula. Poetii buni care s-au salvat, Geo Dumitrescu, Caraion sau A.E. Baconsky au redevenit sau au devenit poeti buni renuntând la filonul politic din literatura lor. Ce legatura este intre versurile tânarului Baconsky, care il arata cu degetul si hulindu-l pe Lucian Blaga pe strazile Clujului in anii ’50 si cel care face antologia poeziei universale, scrie «Biserica Neagra»? Se schimba persoanele. Or, iata ca primul Paunescu, de care putina lume isi mai aduce aminte astazi, si cu Breban intr-un fel, era o incercare de a stabili o legatura intre sinceritatea literaturii care este obligatorie, sinceritatea in sensul axiologic, al valorii, si sinceritatea abordarii politice. Era Ceausescu inca la inceputuri, era o perioada cu accentul inca pus pe liberalism, era o perioada de autonomii si de renationalizare a unor fâsii mari din istoria nationala, patria precomunista, toate astea le datoram singurului cu care eram invatati, adica lui Ceausescu. Asta a fost o perioada foarte interesanta pentru ca aveam impresia ca atâta vreme cât un regim politic permite publicarea marii culturi, dupa ani de tacere, eu stiu, filozofi, Heidegger nu aparea, Cioran, Eliade erau la index: era o lume in care se puteau face multe lucruri si noi credeam ca un regim politic, repet, asta era o ecuatie care permitea normalizarea libertatii culturale, intelegerea culturii, nu putea sa refuze nici sinceritatea cautarii noastre de a-i cere explicatii …“ Adrian Paunescu din acel context este omul epocii si al generatiei lui, una a incercarilor de a face „punti“ de deschidere catre adevarata literatura, adevarata cultura. Impreuna cu altii a profitat de acest context, a croit aceste „punti“, brese in banchiza dogmatismului literar. Epoca nu poate fi inteleasa nicicum fara contributiile acestei generatii – inca una din numeroasele generatii de sacrificiu din istoria culturii românesti. „Primul Paunescu“, asa cum spune Emil Hurezeanu, ramâne cu siguranta de intrevazut si in „al doilea“ ori „al treilea“ Paunescu: poet abundent din a carui emisie lirica incontinenta si imposibil de zagazuit capodoperele trebuie culese cu grija, cu penseta, separându-le de zgura si cenusa ce insotesc, aproape totdeauna, o creatie atât de intinsa. Asa cum s-a spus in repetate rânduri, Adrian Paunescu este un poet stralucit, dar un poet de antologie. Unul ce nu-si merita ceea ce niciun alt poet nu merita: pumnul de ocari pe care multi râvnitori la „intâiul“ confundat cu „unicul“ loc in ierarhie l-au aruncat asupra mormântului si amintirii celui murit. Rememorarile lui Emil Hurezeanu din „Caiete silvane“, de nu se vor schimba in partea a doua a interviului sau, au darul de a corecta in spiritul adevarului imaginea asupra poetului si de a amenda ingratitudinea si efectele nefaste ale maladiei de care vorbea criticul Eugen Simion. E o maladie endemica, renascuta virulent cu fiecare generatie in care competitiei oneste si deschise ii iau locul razboiul vanitatilor ranite, batalia fara glorie, rivalitatile absurde si, vai, nepotolitul gust al capatuielii. Adrian Paunescu, „omul de sunet cu un clopot la gât“, cunostea bine boala, de care si el suferise, dar, generos si atent la „cei ce vin“, dedica un poem, „Capatuiala poetilor tineri“, incoruptibililor de ieri deveniti imbuibatii de azi si dintotdeauna. Iata poemul: „Si tot vorbind despre nedreptate,/ iata ca am ajuns sa o facem noi insine./ Tot suparându-ne pe cei bogati,/ astazi noi suntem cei bogati./ Multe din vaicarelile noastre devin ridicole,/ astazi avem mai mult decât predecesorii./ Mereu mai greu vorbim despre libertate,/ acum când avem mâinile pline de chei si de cifruri/ pentru mâinile cu catuse,/ de mult râvneam sa intelegem aceste catuse./ Mereu mai greu vorbim despre pâine,/ acum când gurile ne sunt pline de pâine,/ iar noi suntem oameni bine crescuti si nu vorbim/ când avem gurile pline./ Iata, am ajuns in punctul pe care-l detestam./ Ce facem noi, incoruptibilii de ieri?/ Iata-ne pe vârf/ de-acum incolo vrem liniste,/ si nu-ntelegem ce-i larma aceea din valea/ unde se nasc – spumegând – generatiile.“ Este un poem premonitoriu si testamentar: un poem, polemic, despre capatuiala poetilor (care au fost) tineri. Merita citit, recitit si ascultat desi, intr-una din poeziile lui amare bate din aripi, nepasatoare, „pasarea surda“ a lui Cantemir. Fata cu stanele de piatra ale nomenclaturii, Adrian Paunescu e un invins: ramâne sa supravietuiasca poetul.