De multă vreme îmi propusesem să recitesc opera lui Creangă, scriitor despre care am doar percepţia moştenită din copilărie (id est din şcoală), identificată doar cu filonul narativ (pupăza din tei, la cireşe, capra cu trei iezi, punguţa cu doi bani etc.). Dincolo de vocaţia narativă şi de farmecul stilistic, voiam să descopăr filosofia lui Creangă, fiind convins că aceasta se relevă doar omului matur, la fel cum se întâmplă şi cu literatura cronicarilor moldoveni (sau munteni).
Vorbim, aşadar, de posibilitatea unei perspective filosofice în lectura lui Creangă: „Copilăria («ea singură este veselă şi nevinovată») înseamnă un ghem de virtualităţi; locuim în paradisul primordial, un spaţiu securizant, verificat, acolo unde – după vorba lui Mircea Eliade – «omul nu cunoaşte moartea»“ (p. 56). Exegetul recunoaşte că „mai puţin s-a discutat, însă, despre valoarea ei filosofică (a operei lui Creangă, n.n., I.R.). Creangă contemplă din seninul unei vârste, află prompt zicala, vorba potrivită, mânuind o limbă bătrână: se bizuie pe observaţiuni morale milenare («auzisem eu din oameni»), aceste trimiteri autorizând o experienţă de înţelepciune“. Părăsirea Humuleştilor, pentru a merge la Socola, înseamnă părăsirea spaţiului edenic, alungarea din Paradis.
Imboldul de a urgenta relectura operei lui Creangă mi l-a oferit scriitorul, criticul, istoricul literar şi profesorul universitar Adrian Dinu Rachieru, prin volumul Ion Creangă. Spectacolul disimulării, Editura David Press Print, Timişoara, 2012. Prezenţa acestei lucrări în bibliografia lui Adrian Dinu Rachieru nu trebuie să ne surprindă. Spirit plurivalent, de largă respiraţie culturală, autorul abordează deopotrivă critica şi istoria literară (Pe urmele lui Liviu Rebreanu, 1986; Scriitorul şi umbra. Eseu despre proza lui Sorin Titel, 1995; Marin Preda. Omul utopic, 1996; Liviu Rebreanu. Utopia erotică 1997; Alternativa Marino, 2002; Nichita Stănescu – un idol fals?, 2006; Eminescu după Eminescu, 2009; Con-vieţuirea cu Eminescu, 2013; O întâlnire mirabilă: Eminescu – Creangă, 2013; Generaţia orfelină, 2014), eseul politic (Cele două Românii, 1993; Bătălia pentru Basarabia, ediţia a II-a, 2002) sau eseul cultural (Vocaţia sintezei. Eseuri asupra spiritualităţii româneşti, 1985; Elitism şi postmodernism, 1999; Literatură şi ideologie, 2013), studiul sociologic (Globalizare şi cultură media, 2003; McLumea şi cultura publicitară, 2008), romanul (Vina, primul volum din trilogia romanescă Legea conservării scaunului, 2002; Frica, 2004), publicistica (Biblioteca din iarbă, 2002), cronica sportivă (Viaţă de microbist, 2004; Mutumania – cronici fotbalistice, 2005; Cei doi Hagi, 2007), literatura şi cultura din Basarabia (Poeţi din Basarabia, 2010) şi Bucovina (Poeţi din Bucovina, 1996) etc. Este posibil ca şi eseul dedicat lui Ion Creangă să facă parte dintr-un proiect grandios al autorului.
Revenind la lucrarea în discuţie, ea se doreşte „o sinteză critică“, una care „pledează – prin cazul Creangă – pentru coexistenţa valorilor şi simultaneismul opiniilor, oferind, prin ştafeta generaţiilor, dincolo de încrâncenări şi fulgere polemice, un dialog mirabil cu ceea ce s-a numit, îndreptăţit, spectacolul receptării“ (p. 14). Lucrarea pleacă de la întrebarea dacă despre Ion Creangă se mai poate spune ceva nou, după zecile de exegeze care i s-au consacrat, semnate de unii dintre cei mai mari critici români, dar şi de iluştri necunoscuţi. G. Călinescu, orgolios cum îl ştiam, după ce publicase monografia Viaţa lui Ion Creangă (1938), devenită, în 1964, Ion Creangă (Viaţa şi opera), afirma că studiile viitoare despre Creangă se vor pierde în „divagaţii“, opinie la care s-a raliat, recent, şi Nicolae Manolescu („Despre Creangă totul s-a spus, lucruri absolut noi nu mai sunt cu putinţă“). Pe bună dreptate se întreabă Adrian Dinu Rachieru: este Creangă un „subiect «epuizat», suspendând orice «negociere» critică, mulţumindu-ne să admirăm – la adăpostul clişeelor – studiile referenţiale adunate?“ (p. 10).
În eseul său, Adrian Dinu Rachieru vrea să înlăture şirul de prejudecăţi, care însoţesc încă posteritatea marelui povestitor: „Fireşte, nu mai vedem în Creangă doar un harnic culegător, de interes strict etnografic, un copist cu geniu, un scriitor «poporal» (calificat, ca atare, de junimişti) ori un scriitor pentru copii, doar; o arhivă folclorică, un personaj nastratinesc, un iniţiat sau, poate, un pornograf; un exponent având la îndemână scutul anonimatului, un mucalit disimulant, un snovar, cu impulsuri bufonarde, un «povestaş», cu intenţii critic-satirice, traversând felurite regimuri, schimonosit ideologic“ etc.
Înainte de a-şi începe exegeza, Adrian Dinu Rachieru este de părere că mai întâi trebuie să realizeze o biografie a receptării, aşa cum sugera şi Mircea Scarlat, care spunea că „baza unei viitoare exegeze a operei lui Creangă trece inevitabil prin retrospectiva criticii“. De menţionat că această retrospectivă critică nu se realizează într-un capitol special (cum a procedat recent Eugen Simion), ci pe tot parcursul lucrării. Rareori am citit o carte în care autorul să facă dovada cunoaşterii exhaustive a bibliografiei specifice, cum se întâmplă în această carte (din toţi criticii invocaţi, autorul citează maximum două-trei cuvinte, introduse prin verbele nota, observa, completa, care definesc un adevărat stil de citare al autorului. Este aici şi vocaţia sociologului, care analizează şi contextualizează). Într-adevăr, Adrian Dinu Rachieru ia în discuţie tot ce s-a scris despre Creangă, de la primele exegeze (Maiorescu, Iorga, Emil Precup, Leca Morariu, Stanciu Stoian, V. Gheţea, Bianca Bratu, N. Ţimiraş, Lucian Predescu, Jean Bart, D. Furtună, G.T. Kirileanu, Artur Gorovei, Gr. Scorpan), unele cu pronunţat caracter factologic, până la o altă vârstă a exegezei, din care nu lipsesc monografia proletcultistă a lui Pompiliu Caraion, grilele „la modă“ (Savin Bratu, cu „prolegomenele“ lui Hjelmslev), după care au venit simbolologii (nu simbologii? – n.n. I.R.), psihanaliştii, tematiştii, sexologii (Ion Pecie), grila freudiană (Dan Grădinaru), cea iniţiatică (Vasile Lovinescu) ş.a.
Exegetul ştie că orice operă mare este deschisă unor interpretări multiple, Nicolae Manolescu vorbind chiar, în Istoria sa critică, despre „delirul hermeneutic“: „Capabilă de a suporta tot soiul de năstruşnicii hermeneutice, scutită de o receptare capricioasă-suspicioasă, opera lui Creangă, dincolo de consumul clişeistic ori de puseele omagiale, rezistă, trezeşte interes, îmbie la re-lectură“ (p. 71). Câteva din aceste încercări de înnoire a exegezei lui Creangă se bucură de o atenţie specială.
Astfel, Valeriu Cristea, în volumul Despre Creangă (1989), recitind proza Ivan Turbincă, de pildă, vede în ea „o parodie evanghelică, o scriere eretică (subtilă, binevoitoare, totuşi blasfemică), în care Ivan joacă rolul lui Iisus, Cei doi I, aşadar. Fiindcă milostivul Ivan, «slobozit» de la oaste, «vine» în lume, asemenea Fiului Omului, chemat să strice «lucrarea diavolului»“ (p. 155).
Vasile Lovinescu, aplicând reţeta lui René Guénon, vede în aceeaşi hazlie naraţiune a lui Creangă o parabolă politică, vestind dispariţia Imperiului Roşu (al Ivanilor), dar mergând cu unele interpretări şi mai departe. „Învăţatul din Fălticeni merge cu speculaţiile până acolo, încât, dacă Ion Ştefănescu a luat numele bunicului după mamă, pe baza sinonimiei creangă = ram, ne trimite ş…ţ la cei doi Rama (al şaselea şi al şaptelea): Paraşu-Rama şi Rama-Ceandra“ (p. 135).
După opinia lui Dan Grădinaru, opera lui Creangă „foşgăie“ de simboluri sexuale (la fel credea şi Ion Pecie, care i-a dat cărţii sale despre autorul Amintirilor din copilărie un titlu pe măsură: Phallusiada sau Epopeea iconoclastă a lui Creangă). După Dan Grădinaru, „un Dănilă Prepeleac, pornind de la poreclă, este ithyphallic, resteiele-falus (din Soacra cu trei nurori) ori paloşul Spânului reprezintă, indubitabil, organul bărbătesc, fata moşului toarce «un ciur plin de fuse», punguţa-scrot a celebrului cocoş adăposteşte cele două testicole «sacre» <…>. În fine, «relaţia» dintre moarte şi Ivan dovedeşte o «nepotrivire sexuală» (vezi episodul cu racla-vagin). <…> Un popă (v. Povestea poveştilor) este suspectat de homosexualism“ (p. 64). După un asemenea demers exegetic, nu ne mirăm că Daniel Corbu îl numeşte pe Creangă „cel mai testicular (subl. I.R.) prozator din literatura română“!
O tânără exegetă, Oana Dugan (a cărei lucrare nu este menţionată la note sau bibliografie), vorbeşte de influenţa esoterico-masonică, astfel că „beţivanul“ Ivan este „marele maestru“, un manipulator al forţelor oculte.
Nicolae Dabija salută „entuziast-necontrolat“ noile exegeze, crezând că, „prin astfel de lucrări, ne întâmpină «un alt Ion Creangă», un autor esoteric, «un precursor al literaturii absurdului, al mişcării postmoderne, al textualismului, dar şi al altor curente neanunţate încă de literatura secolelor care vor veni»“ (p. 160), opinie sancţionată prompt de Adrian Dinu Rachieru, care crede că „înduioşătoarea vânătoare de protocronisme, căutate cu lumânarea, devine delirant-ridicolă“.
După asemenea mostre de exegeză „crengistă“, A. D. Rachieru afirmă la un moment dat că aceste fantezii critice „trezesc reticenţe şi rezistenţă, stârnesc ostilităţi, reacţii adverse“ (p. 135). Mai mult, „de multe ori, pe traseul autor-narator-erou (precum în Amintiri), sforţările silitorilor hermeneuţi, căutând obsesiv biografia în operă, încercuită cu o sensibilitate blazată ori prea entuziastă, cad într-o inaderenţă ridicolă; sau, prin abuz interpretativ, uită că ceea ce contează cu adevărat, dincolo de broderia speculativă, este depoziţia «eului artistic».“ (p. 153).
De altfel, în faţa acestor excese interpretative, manifestate şi înainte de 1989, un critic literar precum Cornel Regman „îşi exprimase tranşant îndoiala că prin astfel de explicaţii mitologice şi excese speculative «ne apropiem de miezul artei lui Creang㻓) (p. 144), iar George Munteanu refuza şi el asemenea „galimatiasuri de ultimă oră“, savantlâcurile celor care îl „revizitează“ pe Creangă însemnând „o complicare şi sofisticare a textului, producând saţietate“ (p. 147).
Fără a se strădui să-l apropie de Caragiale (care formează, împreună cu Eminescu, trinitatea genială a literaturii române), şi acesta un mare auditiv şi mai având în comun, după Eugen Simion, imaginarul gastronomic, eseistul vrea să îl descopere pe Creangă prin spectacolul disimulării. Ipoteza a abordat-o şi Constantin Trandafir, în volumul Ion Creangă – spectacolul lumii (1996), citat adeseori în lucrare. „Creangă – scrie Rachieru – devine un spectacol: intră în rol, se prosteşte, se plânge că ar fi «greu de cap», îşi exhibă ţărănia (deşi, sesizase Călinescu, Creangă era ţăran «doar la fire»). Este, de fapt, un bufon tragic“ (p. 30). Creangă este, în acelaşi timp, şi un sceptic, care, sub masca jovialităţii, ne face părtaşi la „plânsul fiinţei“, la „filosofia Ecleziastului“, cum s-a mai spus, punct de vedere în sprijnul căruia este convocat însuşi Eminescu, cel care „descifra virtualităţile, descoperea potenţialităţile unui geniu nativ, invizibile pentru alţi contemporani grăbiţi, înveseliţi de seducţia oralităţii“ (p. 12). Creangă este modern şi la nivelul stilistic, pentru că desele citate („auzisem eu din oameni“; „vorba ceea“ etc.) apropie textul său de intertextualitatea modernă.
Pentru a-şi susţine ideea centrală a spectacolului disimulării, Adrian Dinu Rachieru abordează, în capitolul II, problema unui Creangă dual, ţăranul („talent primitiv şi necioplit“, zicea Iacob Negruzzi) şi târgoveţul (autor complex, de mare rafinament), primul fiind autor al Amintirilor, al doilea al povestirilor, inclusiv al celor licenţioase (Povestea lui Ionică cel prost (poreclit Irimiea) şi Povestea poveştilor) care, în mod surprinzător, sunt tipărite şi în colecţia de Opere fundamentale: Ion Creangă, Opere (Ediţie critică, note, variante şi glosar de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş. Ediţie revăzută şi adăugită de Grigore Brâncuş. Prefaţă de Eugen Simion, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2014).
Să mai adaug, spre finalul acestor rânduri, că ultimul capitol al eseului, „Umbra“ lui Creangă în Basarabia (Există o „literatură moldovenească“?) mi se pare mai degrabă un eseu politic decât unul literar (tratând în fond problema din subtitlul anunţat), motiv pentru care l-aş elimina la o eventuală nouă ediţie a cărţii. La fel, partea din capitolul IV, O trinitate literară: catilinari, temperatori şi coţcari, dedicată publicisticii eminesciene, excelentă în sine, mi se pare prea puţin conexă cu subiectul propriu-zis al eseului, dedicat lui Creangă.
Un moment important în exegeza lui Creangă, o nouă etapă în receptarea operei sale – recunoscut ca atare şi de Adrian Dinu Rachieru – o reprezintă, evident, recenta carte a lui Eugen Simion, Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, postfaţă şi repere critice de Bianca Burţa-Cernat (Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2014), care lansează ideea că Amintirile nu sunt o scriere confesivă, ci un exerciţiu de autoficţiune. Autoficţiunea se justifică şi prin faptul că noi ne îndepărtăm tot mai mult de lumea lui Creangă, sub impactul civilizaţiei, lume care devine astfel o ficţiune, căreia noi trebuie să îi răspundem cu autoficţiunea noastră.
În orice caz, sunt de acord cu afirmaţia lui Iordan Datcu, anume că „încântătorul eseu“ al lui Eugen Simion (cel mai citat de către Adrian Dinu Rachieru) este, în privinţa lui Creangă, „ceea ce a apărut mai interesant de la G. Călinescu încoace“, opinie la care subscrie şi Bianca Burţa-Cernat („cea mai importantă (re)interpretare postcălinesciană a lui Creangă“, în prefaţa amintită mai sus, p. 465). Dar aceste calificative nu scad cu nimic valoarea exegezei lui Adrian Dinu Rachieru.
Se poate spune că Ion Creangă este, în literatura noastră, „o minune de povestitor“, încât avea dreptate G. Călinescu, în finalul monografiei sale dedicate acestuia: „De aceea despre Creangă, ca artist, sunt puţine de spus, şi studiile se pierd în divagaţii. Un muzician poate imita vuietul apelor, un pictor poate zugrăvi priveliştea, dar astea sunt succedanee artistice, nu impresii critice. Creangă este o expresie monumentală a naturii umane, în ipostaza ei istorică, ce se numeşte poporul român, sau mai simplu e poporul român însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune. Ion Creangă este, de fapt, un anonim“.
*
Ion Creangă „trebuie recitit la bătrâneţe, departe de «inocenţa citaniei dintâi»“, spunea Adrian Dinu Rachieru, la începutul eseului său, pentru ca în final să conchidă că, într-adevăr, „deliciile scriiturii crengiste nu pot fi savurate decât la bătrâneţe, fără a răsfăţa doar sensibilitatea moldavă“.
Autor: Ilie RadApărut în nr. 508