Publicarea Discursurilor parlamentare ale lui N. Iorga este o decizie înŢeleaptã. Întâi pentru că el, providenţialul Iorga, mai face bine o dată (pentru a câta oară?) ţării lui. Şi atunci, şi de-atunci, cuvântul lui a întreţinut speranţa (mai ales când nimeni şi nimic n-o mai puteau defini), în lucrările lui ne regăsim nu doar noi, ca indivizi, aş lăsa în urmă acest aspect pentru că bucuria parcurgerii cărţilor ce poartă ilustra sa semnătură poate fi una subiectivă, egoistă; dar ne regăsim ca naţie în această operă inspirată, verbul lui e dătător de putere, argumentele lui – fireşti! – sunt imbatabile pentru că istoria ţării lui îi este at#t de bine cunoscută! Al doilea motiv care a făcut această apariţie editorială oportună este acela că suntem, se pare, din nou într-un moment de răscruce, aşa cum întreaga noastră istorie a fost o răscruce.
Şi dacă sperăm cu toţii că nu vom fi iar în situaţia de a multiplica discursul său rostit la 14 decembrie 1916, putem să-l (re)citim acum în linişte pentru a-i constata actualitatea, una perpetuă şi egală cu toată istoria noastră. În fond, două discursuri au marcat şi retorica autohtonă, dar şi sufletul românesc: cel al lui Mihail Kogălniceanu la deschiderea cursului de istorie naţională de la Iaşi (1843) şi, poate nu întâmplător, cel al lui N. Iorga rostit în alte împrejurări, tot în bătrânul târg moldav ce-şi deschidea atunci porţile pentru a-i primi pe cei ce fugeau de ocupaţia străină, venind de pe (aproape) „toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte“ (după cum denumea patria, în discursul său din 1843, înfăptuitorul programului politic rom#nesc a cărui ultimă etapă avea să se încheie odată cu înfăptuirea Unirii celei Mari), pentru a se adăposti, pentru a muri sau pentru a rezista unui război cum nu mai cunoscuse omenirea.
Vorbea atunci istoricul despre lipsa autorităţii la nivelul de „sus“, dar şi a libertăţii claselor „de jos“, ceea ce a făcut să fim „firul de nisip, în loc să fim granitul pe care să nu-l poată nimic sfărâma“. Pentru acest „popor sfios, care veacuri întregi n-a găsit atât de adeseori cuvinte mari pentru suferinţele lui“, Iorga „dă samă“ în Parlament. Discursul lui este viu, antrenant, realitatea pe care o prezintă nu este una intermediată, ci este cunoscută direct, cu toată durerea ei absurdă, pentru că poporul său a fost crezul său, prima şi ultima lui preocupare şi de aceea soluţiile pe care le propune, valabile şi acum, sunt amintite pe un ton adesea furtunos: despăgubiri corecte, lege judecătorească, reforme în folosul obştei, partide care ar trebui să-şi recruteze cu atenţie adepţii, în loc să deschidă uşa oricui, doar pentru a demonstra… „armonia socială“. De multe ori sarcastic, alteori ironic, blestemând („să nu se bucure în mormântul lor acei care au mai puţină vinovăţie“) sau temându-se pentru alţii care au greşit şi mai mult provoc#nd atâta suferinţă („doresc numai ca aceia cari sunt mai vinovaţi chiar să aibă ţărâna lor mai uşoară dec#ât păcatele pe care vremea le-a îngrămădit pe umerii lor“), Iorga este conştiinţa mereu trează a întregului său neam.
Toate problemele importante ale zilei au fost dezbătute de la tribuna înaltului for, altele au fost doar amintite, în fond, afirmarea lor însemna recunoaşterea lor. Una dintre acestea este „anul 1907“ cu tot ce a însemnat el. A scris imediat despre acele evenimente, a scris şi a cercetat, a cerut să vadă „dosarele răscoalei“ şi îl găsim în 1913 prezent#nd Camerei concluziile investigaţiei lui „din alt sentiment decât sentimentul de milă“, ci, mai ales „din punct de vedere al dreptăţii, al siguranţei statului rom#n“; „chestiunea ţărănească“ l-a preocupat de-a lungul întregii cariere şi, nu întâmplător, în 1917, când se discuta reforma agrară (considerată a fi elementul de siguranţă a statului), îl găsim pledând din nou cauza celor mulţi, convins fiind că împreună cu reforma electorală sunt singurele legi ce trebuie imediat adoptate pentru că „sunt hotărârile pe care le ia un neam întreg ca să-şi deschidă calea lui“.
Iar el, mergând pe drumul neamului său, nu avea cum să nu ştie că împroprietărirea, sufragiul universal, alături de „chestia liberării teritoriului naţional“, erau temele majore ale zilei: el vorbea atunci despre „dreptul românimii de a se impune ca stăpână în orice colţ al pământului pe care l-a locuit, l-a fructificat prin munca ei şi l-a adăpat cu sudorile şi sângele ei şi ale străbunilor“. Se referea la teritoriile ce aveau să se unească în 1918 cu ţara-mamă, adică „Basarabia şi Bucovina, ţările smulse vechii Moldove, şi acele m#ndre părţi ardelene, bănăţene, crişene şi maramureşene care au fost cele dintâi răpite unităţii naţionale şi istorice a Ţării româneşti integrale“: pentru că ele erau „dreptul nostru, care fusese un ideal de veacuri“. Martor al cruntului măcel, asistând la uciderea atâtor tineri, dar şi la grozăviile din spatele frontului, Iorga a ştiut să valorifice atunci acest enorm sacrificiu pe care poporul întreg l-a făcut. (Între timp, toate s-au mai atenuat, iar democraţia cu avatarurile ei a născut şi pseudoistorici care vorbesc astăzi despre inexistenţa unei statalităţi româneşti în Transilvania şi, prin urmare, despre faptul că românii nu au un drept istoric în interiorul arcului carpatic. Şi iată actualitatea discursurilor lui N. Iorga! Sfertodocţii la care mă refer – căci nu le-am reţinut numele! – nu se jenează să declare că discută „cu studenţii aceste chestiuni“ şi sunt absolut convinsă că au audienţă. În fond, atâţia tineri ajung în băncile unor facultăţi care ar avea nevoie ele însele de o serioasă evaluare, unde găsesc astfel de indivizi propulsaţi la amvon – nu se ştie de către cine şi contra a ce – şi care pot vorbi orice pentru că oricum nimeni nu i-ar contrazice, fapt pe care din păcate îl repetă şi pe la diverse televiziuni: acesta este rezultatul unei singure ore de istorie în programa şcolară, acesta este rezultatul a 25 de ani de învăţăm#nt făcut la voia întâmplării!).
Ca om al cetăţii şi al timpului său, savantul a fost preocupat în aceeaşi măsură de soarta ţăranului, de ieşirea lui din anonimat prin educaţie, ca şi de soarta limbii rom#ne, de gramatica ei sau de întrebuinţarea neologismelor. Iar când acestea se întâlnesc în proiectul de Constituţie, Profesorul intervine: „De ce «excede» şi nu «depăşi»“?, întreabă el, atrăgând atenţia că „dacă ar fi o Constituţie cu drumurile drepte, cu bulevarde de logică“, inadvertenţele numeroase pe care le-a întâlnit ar putea fi îndreptate mai uşor.
Fie că mustră Adunarea pentru „aplauze ironice“, obicei ce n-a existat în parlamentele trecute („Când veţi şti at#ta carte, cel puţin cât ştie acel care vorbeşte, pe urmă puteţi să vă băteţi joc de dânsul“), fie că se referă la sistemul de măsuri şi greutăţi, la înfiinţarea unui teatru în Basarabia sau la primirea călduroasă a bravului general Traian Moşoiu ca ministru de Război, N. Iorga rămâne bătrânul (prin experienţă) al neamului său, căruia i-a cerut dreptul la viaţă demnă, la educaţie şi la bunăstare, pentru că a ştiut în aceeaşi măsură să privească cerul ţării sale, viitorul ei, care nu se putea înfăptui altfel.
Trebuie să facem cuvenita precizare că datorăm Editurii Mesagerul din Chişinău, Domnului Valeriu Matei, apariţia acestor volume (şase la număr, dintre care vor apărea în cur#nd al treilea şi al patrulea, urmând ca până la sfârşitul anului să vadă lumina tiparului şi ultimele două, care vor fi lansate, credem, tot la FundaŢia Calea Victoriei), mai bine de trei decenii de istorie parlamentară şi de activitate a unui om pusă în slujba ţării, ce ne vor permite să accedem mai uşor la o bună descifrare a acelei epoci. Se cuvine desigur să amintim că aproape cinci mii de pagini de discursuri parlamentare cât însumează aceste lucrări au fost atent selectate dintre multe alte mii de către istoricul Georgeta Filitti, care asigură cu dăruire şi competenţă şi prefaţa şi notele, pentru o mai bună înţelegere a întregii perioade.
Autor: OLGA SANDUApărut în nr. 471