Andrei Cornea, Povesti impertinente si apocrife, Bucuresti, Editura Humanitas, 2009, 212 p.
Orice apocrif este impertinent prin atitudinea autorului fata de naratiunile canonice. Textele construite ca sa contrazica dogmele de orice fel se nasc din nemultumire si curiozitate. Din framântarea ca scrierile consacrate, religioase ori laice, ascund lucruri. Scriitorii au nerusinarea de a vedea altfel istoriile pe care se bazeaza sistemele de valori. „Povestile impertinente si apocrife“ nu sunt simple rescrieri ale miturilor sacre sau profane. Ele rastoarna câteva locuri comune. Demersul autorului nu înseamna o noutate. Îl regasim în legendele parabiblice, iar în secolul al XX-lea, printre altii, la Michel Tournier si Karel Capek, cel din urma fiind creatorul unei superbe „Carti a apocrifelor“. Modelele sunt de neclintit, dar asta nu înseamna ca Andrei Cornea le-a urmat întru totul.
Impertinenta superficiala
„Povestile impertinente si apocrife“ sufera din pricina excesului de inventivitate. Prozatorul nu stie când sa se opreasca din fabulatie. Uneori, rezulta niste hibrizi grotesti din simbioza între realitatile actuale (institutii, obiecte, obiceiuri, expresii) si timpul arhaic, de la începutul lumii, folosit ca punct de coagulare a naratiunilor. Prezenteismul la care adera Andrei Cornea produce, în majoritatea cazurilor, pamflete marunte sau fiziologii (cu mai putin talent decât Heliade-Radulescu, Negruzzi ori Kogalniceanu). Asa se întâmpla în piesa intitulata „Neascultare“, în care scriitorul redacteaza o cronica paralela a Facerii. Evolutionismul devine ruda creationismului. Numai ca progresul speciilor catre un vârf al piramidei trofice duce, de fapt, la involutie. Tezismul istorioarei deranjeaza teribil, întrucât aduce în discutie desueta lipsa de inteligenta a autohtonului demagog zoon politikon: „La sfârsitul-sfârsiturilor, Dumnezeu a mai vorbit Omului:// – Acum, fiindca ai venit pe lume în acest fel, ramâi asa! Poti face orice, dar, ca sa nu pieri de pe pamântul pe care vi l-am dat sa-l stapâniti tu si urmasii tai, un singur lucru îti este oprit: sa încetezi vreodata a mai gândi!// Dar Omul gândise deja prea mult. Obosise. Viata era frumoasa. Cerul – senin. Se îmbraca elegant, se urca în picioare pe un scaun înaintea semenilor sai, strânsi cu o ocazie oarecare, sorbi putin dintr-un pahar si îsi drese glasul cu gravitate. Apoi, deodata, vorbele începura sa-i curga suvoi din gura, fara ca el sa aiba absolut niciun gând în cap. Atunci Omul pieri… Urale, aplauze! Se nascuse X, membru de partid, candidat…“ (p. 64). Citatul precedent constituie limita inferioara a literaturii lui Andrei Cornea, impertinenta superficiala a volumului. Prozatorul face temenele în fata gazetarului.
Tot publicistul strica una dintre cele mai bine construite scrieri din carte. Este vorba de „Interviul“. Înselarea orizontului de asteptare functioneaza cu precizie. Totul pare ca se deruleaza ca o discutie între o functionara a unei companii si un potential angajat. Convorbirea lor se desfasoara conform protocolului (nume, vârsta, calitati profesionale), pâna în clipa în care barbatul muta dialogul într-un plan ambiguu, vorbind cu jena masculina, despre o anume lipsa. În acest punct, interlocutoarea crede ca solicitantul nu mai poate procrea. Cititorul vede prin fanteziile personajului feminin. Sarja se dovedeste eficace, mai ales ca doamna si candidatul la angajare dau semne ca se refera la aceeasi problema: „– Vai, domnule, ce spuneti!… Nicio problema, v-am spus ca noi nu facem discriminari de nicio natura, inclusiv sexuala… Si totusi, iertati insistenta, chiar n-aveti, ma întelegeti, aia… adica deloc?// – N-am deloc! Vreti sa va arat ? Veniti aici, unde-i lumina…// – Vai nu, domnule, e jenant, va cred! E o problema, presupun, medicala…“ (p. 110). Din sirul de confesiuni si de compatimiri, hazul tâsneste ca dintr-o fântâna arteziana. Încurcatura se termina odata ce batrânul marturiseste ca îsi pierduse umbra, vânzând-o diavolului. Femeia minimalizeaza tragismul situatiei. Finalul întâmplarii aluneca în mâlul talk-showurilor deloc senzationale: „Hai, tataie, ca am pierdut atâta vreme cu umbra matale! si nu te mai considera asa de deosebit, ca la „Dan Diaconescu în direct“ am vazut chestii mult mai tari! A disparut ea, Elodia, si n-a mai aparut, necum umbra unui neica-nimeni“
(p. 112).
Impertinenta profunda
Apocrifele pe teme religioase sunt captivante si provocatoare. Obtinute prin fermentare intelectuala, aceste proze stârnesc o multime de întrebari despre relatia omului cu divinitatea. Prilejurile de reflectie impun valoarea culegerii. Povestirea mea favorita – „Judecata“ – se numara printre reusitele incontestabile. Luând forma anecdotei despre defunctii ajunsi în fata Creatorului ca sa-si primeasca fericirea cuvenita sau condamnarea, textul refuza amuzamentul. Andrei Cornea îsi imagineaza ce pedepse ar putea primi doua suflete încarcate de aceleasi pacate. Unul dintre ele este al credinciosului care a facut fapte bune pentru ca asa a fost educat de religie. Celalalt, al persoanei care, desi n-a auzit de mântuire, a respectat conduita crestina. Canon mai mic în Purgatoriu primeste „pagânul“. Sentinta îl nedumereste si-l revolta pe portarul Raiului: „– Stai, Petre, în ce fel judeci? Omul asta a facut cam tot atâta bine si rau cât celalalt. Dar le-a facut fara sa creada în rasplata de dupa moarte si fara teama de pedepsele vesnice. Nu-i binele acesta, facut de dragul lui însusi, mult mai de pret decât al celuilalt? Ia înmulteste de doua ori punctajul pentru bine, scade raul si vezi ce îti da!// – Numai o mie de ani în Purgatoriu, spuse Sf. Petre confuz. Dar, Doamne, mai încerca el sa obiecteze, totusi…“ (p. 158). Problema impertinenta din contrapilda reprezinta un indiciu ferm ca Omul n-a disparut. Iar ideile sale, prinse în trepidatia schitei, îi zgâltâie pe cei nedeprinsi cu faptul ca literatura se naste si din îndoiala.
În „Epilog la Cartea lui Iov“, scriitorul reexamineaza unul dintre cele mai dureroase episoade biblice, continuând relatarea din punctul în care aceasta se încheie. Cu toate ca averea îi sporise, Dreptul Vechiului Testament se arata mohorât, deoarece fiii sai, sacrificati de Iahve, nu vor învia niciodata. Iov, cel închipuit de Andrei Cornea, aduna jalea tuturor acelora care îsi plâng mortii. Oamenii nu pot fi înlocuiti: „– Bogat sunt, Doamne, dar nu si fericit. Mi-ai dat case, avutii, turme, toate îndoit, dar copiii – cei sapte feciori si trei fete – pe care i-a ucis într-o singura zi furtuna îngaduita de tine, pe ei nu mi i-ai dat înapoi“ (p. 23).
„Judecata“ si „Epilog la Cartea lui Iov“ se impun prin îndrazneala de a crea situatii care zdruncina conventiile. Nici vorba de intentii iconoclaste. Doar dorinta de a-l bloca pe cititor într-o dilema. Nu exista raspunsuri. Doar povesti.
Impertinenta sugubeata
Când construieste proze bazate pe livrescul nereligios, Andrei Cornea le urzeste farse personajelor arhicunoscute. Vulpea pofticioasa din fabula lui Esop renunta sa caute pretexte pentru esecul de a nu ajunge la struguri. Se ambitioneaza. Se antreneaza cu abnegatie precum o gimnasta pentru a însfaca roadele vitei-de-vie. Se prezinta din nou la locul faptei si, pregatita ca la olimpiada, face proba calitatilor ei atletice, ca sa le dea peste nas spectatorilor: „s…t Vulpea îsi lua avânt, facu bataia la timp si, sarind zvelta, prinse cu labele si botul ciorchinele, dupa care, gratioasa, reveni cu el la pamânt. Aplauze generalizate! (Cu exceptia lui Esop si Fedru, care se întoarsera cu spatele ca sa nu vada cum li se naruie fabula)“ (p. 28). Victoria nu demonstreaza ambitia de ne depasi limitele, ci micimea în comparatie cu idealurile propuse. Esop ilustra lejeritatea de a nascoci scuze pentru orice slabiciune sau esec. Andrei Cornea muta accentul pe nemultumirea indivizilor în ceea ce priveste propriile realizari. Orice scop nu e decât un moft, o forma fara fond, fiindca nimeni nu-si cunoaste rostul. Cautarea continua a altor prilejuri de bucurie mascheaza deruta: „Vulpea lua un pumn de struguri (caci era lacoma din fire), îi înghiti… apoi se strâmba si scuipa jumatate din ei. s…t// – Stiti, de fapt, de la dulce îmi vine greata… Ce pacat ca nu-s acrisori strugurii astia afurisiti!// Si, din cei de fata, trimise un hârciog dupa muraturi“ (ibidem).
Ca prozatorul nu propune raspunsuri, ci adauga sensuri nebanuite, sta marturie tableta „Invidia“. Cartile nu au efect de antidot. Ele pacalesc temporar bolile sufletului. Dau senzatia ca alina, dar când le închidem, revenim la sentimentele naturale. Cultura nu vindeca. Fara ea însa, ne abrutizam: „Asa a trecut ceva mai mult timp… Vecinul îsi lua case, masini, iahturi, gagici. Noi raspundeam cu Balzac, Thomas Mann, Hegel, Berdiaev. Lupta era strânsa, dar echilibrata. În sfârsit, într-o zi l-au aratat cu catuse la mâini, umflat de parchet. Am rasfoit atunci, fericiti, Apocalipsa. Dar peste vreo doua saptamâni vecinul nostru era eliberat si chiar si-a anuntat candidatura pe listele unui partid majoritar.// Scârbiti, ne-am uitat în biblioteca. N-am mai vazut nimic. Ne-am mai uitat pentru a doua oara. Nu ne-a venit sa credem. Pentru a treia oara ne-am uitat cu atentie. Acelasi rezultat: citisem toate cartile.// Si atunci ne-a cuprins invidia…“ (p. 30).
„Povesti impertinente si apocrife“ reprezinta un volum placut, plin de observatii ascutite si de întâmplari originale. Totusi regret ca textele sunt de o inegalitate bulversanta. Diferenta dintre pragul de sus si cel de jos este enorma.