Una dintre cele unsprezece „Scrisori catre un tânar romancier“ ale lui Mario Vargas Llosa are ca tema puterea de convingere într-o constructie epica. Evocând asa-numita „teorie a distantarii“ a lui Bertolt Brecht, potrivit careia tehnica utilizata în teatrul sau „epic si didactic“ trebuia sa distruga „iluzia“ si „sa-i aminteasca spectatorului ca ceea ce vede pe scena nu era viata, ci teatru, o minciuna, un spectacol, din care, totusi, trebuia sa extraga învataminte si concluzii care sa-l împinga la actiunea de transformare a vietii“, autorul „Conversatiei la Catedrala“ sustine ca „puterea de convingere a unui roman urmareste exact contrariul: sa scurteze distanta ce desparte fictiunea de realitate si, stergând acel hotar, sa-l faca pe cititor sa traiasca minciuna ca pe cel mai nemuritor adevar si iluzia ca pe cea mai consistenta si mai solida descriere a realului“. Este, conchide el, fara a pune la îndoiala suveranitatea fictiunii, „ formidabila amagire la care se „dedau“ marile romane“.
În conceptia lui Vargas Llosa, puterea de convingere tine de ceea ce el numeste „caracterul necesar“, indispensabil limbajului si, prin extensie, stilului. În stil sta unul din marile pericole de esec al unui romancier, mai exact în inadecvarea stilului, adica în faptul ca prozatorului îi lipseste tocmai pomenitul caracter necesar „al limbajului marilor scriitori (care) se vadeste, prin contrast, prin cât de fortat si de fals devine el la epigoni“. Iar din acest punct de vedere, dintre marii scriitori, doi ar constitui exemplele supreme: Borges si Marquez. La primul, stilul „se potriveste si se confunda cu tematica (…) într-un aliaj indivizibil, iar cititorul simte, de la primele fraze ale povestirilor si ale multora din eseurile lui care au inventivitatea si suveranitatea unor adevarate fictiuni, ca ele nu puteau fi scrise decât asa, cu limbajul acela inteligent si ironic, de o precizie matematica – nici un cuvânt nu e în plus, nici unul nu lipseste (…) Culoarea si gratia acestui stil constau mai cu seama în adjectivarea sa, care îl zguduie pe cititor prin îndrazneala si excentricitate („Nimeni nu l-a vazut debarcând în noaptea unanima“), cu violentele-i si nebanuitele-i metafore, adjectivele si adverbele acelea care nu numai ca rotunjesc o idee sau evidentiaza o trasatura fizica ori psihologica a unui personaj, ci sunt si suficiente uneori pentru a crea atmosfera borgesiana. Tocmai prin caracterul lui necesar, stilul lui Borges este inimitabil. Când admiratorii si adeptii lui literari împrumuta de la el modurile de adjectivare, iesirile-i ireverentioase, glumele si arogantele lui, acestea scrâsnesc si suna fals, ca perucile acelea prost lucrate care nu seamana deloc a par adevarat si îsi proclama falsitatea scaldând în ridicol nenorocita teasta care o acopera“. Dupa Borges, observa Vargas Llosa, cel mai imitat scriitor de limba spaniola este Marquez, însusirea stilului autorului „Veacului de singuratate“ ducând la o literatura care „suna strident, a simpla caricatura“. Un stil, al lui Marquez, total deosebit de al lui Borges, adica abundent, senzorial si senzual: „Caldura, aroma, muzica, toate fibrele perceptiei si poftele trupului se exprima la el cu naturalete, fara pudibonderii, si cu aceeasi libertate respira în el fantezia, slobozita fara nici cea mai mica retinere spre extraordinar“.
O alta tema este cea a spatiului si timpului naratiunii (romanului), cel din urma „construit pe baza celui psihologic“ si caruia bunul romancier „îi da aparenta obiectivitatii“. Llosa exemplifica printr-o povestire de Ambrose Bierce – „O întâmplare pe puntea de peste râul Bufnitei“. Sa-l ascultam pe fermecatorul povestitor:
„În timpul razboiului civil din America, un fermier avut, Peyton Farquhar, care încercase sa saboteze o cale ferata, va fi spânzurat de podet. Povestirea începe când frânghia a fost deja potrivita pe gâtul acestui nenorocit înconjurat de un pluton de soldati însarcinati cu executia. Însa, când rasuna ordinul care va pune capat vietii lui, se rupe frânghia, iar osânditul cade în râu. Înotând, ajunge la mal si reuseste sa scape neatins de gloantele trase de soldatii de pe punte si de pe maluri. Naratorul atotstiutor povesteste situat foarte aproape de constiinta hartuita a lui Peyton Farquhar, pe care îl vedem fugind prin padure, urmarit, rememorându-si episoade din trecut si apropiindu-se de casa unde traieste si îl asteapta femeia pe care o iubeste, si unde el simte ca odata ajuns, scapând de urmaritori, se va salva. Relatarea este încordata, zbuciumata, ca aventuroasa-i fuga. Casa e acolo, iat-o, si urmaritul zareste în sfârsit, de cum paseste peste prag, silueta sotiei lui. Când se repede s-o ia în brate, gâtul condamnatului e strangulat brutal de frânghia care începuse sa se strânga la începutul povestirii, cu o clipa sau doua înainte. Toate astea s-au petrecut asadar într-un rastimp extrem de scurt, au fost o viziune instantanee si efemera pe care naratiunea a dilatat-o, creand un timp aparte, propriu, facut din cuvinte, deosebit de cel real (care consta doar dintr-o secunda, acesta fiind timpul actiunii obiective a istoriei)“.
Llosa face referire si la alte scrieri, între care una celebra: povestirea lui Borges – „Miracolul secret“. Este vorba de executia scriitorului Jaromir Hladik, caruia „Dumnezeu îi ofera un an de viata ca sa-si termine – mental – drama în versuri «Dusmanii» pe care bietul om îsi dorise dintotdeauna s-o scrie. Anul în care el reuseste sa completeze acea opera ambitioasa în intimitatea constiintei lui se scurge între ordinul «foc!» dat de seful plutonului de executie si impactul gloantelor care îl pulverizeaza pe împuscat, adica abia un fragment de secunda, o perioada infinitezimala. Toate fictiunile (si mai ales cele bune) îsi au propriul lor timp, un sistem temporal care este doar al lor, diferit de timpul real în care traim noi, cititorii“.
O povestire cu totul insolita îi serveste lui Vargas Llosa pentru o analiza ampla si o demonstratie suficienta privind ceea ce numeste el „punctul de vedere temporal“ care „nu trebuie sa fie niciodata confundat cu cel spatial, într-o naratiune, desi în practica ambii se gasesc uniti visceral“. E o povestire – „poate cea mai scurta (si mai uimitoare) din lume“ – apartinând prozatorului guatemalez Augusto Monterroso. Se intituleaza „Dinozaurul“ si contine o singura fraza: „Când se trezi, dinozaurul era tot acolo“ si este, în opinia lui Llosa, o „bijuterie narativa“, plina de efect, culoare si putere de sugestie. Punând verbul la diverse timpuri – s-a trezit; se trezeste; te vei trezi; te vei fi trezit – el constata ca între timpul naratorului si cel al lumii narate distanta difera „însa factorul comun este ca în toate (cazurile) povestitorul relateaza fapte care nu s-au întâmplat înca, se vor petrece când el va fi terminat de narat: peste ele, prin urmare, pluteste o indeterminare esentiala – nu exista o siguranta ca se vor întâmpla, ca atunci când naratorul se situeaza la prezent sau la viitor ca sa povesteasca fapte deja petrecute sau care se desfasoara pe masura ce povesteste. Naratorul instalat în trecut ca sa depene fapte ce se vor petrece într-un viitor mediat sau imediat nu numai ca îmbiba cu relativitate si cu o natura incerta cele relatate, ci reuseste a se dezvalui pe sine cu o mai mare forta, aratându-si atotputernicia în universul fictiunii, fiindca, prin folosirea timpurilor verbale viitoare, relatarea sa devine o succesiune de porunci ca sa se întâmple cele narate. Dominatia autorului este absoluta, coplesitoare, când o fictiune este narata din acest punct de vedere temporal „.
Pentru a fi cât mai convingator, Vargas Llosa invoca nu o data, cum s-a vazut deja, scrieri extravagante, povestiri „ciudate“ (cuvântul îi apartine) precum una a lui Laurence Sterne în care personajul narator îsi povesteste biografia de dinainte de a se naste „cu detalii ironice despre conceperea-i complicata, formarea-i fetala în pântecele mamei si venirea-i pe lume“, proza cu o structura temporala cu totul neobisnuita. La fel – „Calatorie spre obârsie“ a lui Alejo Carpentier, în care protagonistul, aflat în agonie, se întoarce spre vârsta matura, tinerete, copilarie si apoi „spre o lume de senzatie pura si fara constiinta («sensibila si tactila») fiindca acest personaj nu s-a nascut înca, ci se afla în stare de fat în uterul matern“. Prozatorul si cititorul experimentat care este Llosa precizeaza ca nu e vorba în povestirea lui Carpentier de o naratiune pe dos, ci de faptul ca „în lumea fictiva, timpul progreseaza spre origini“. Si mai socant este romanul lui Julio Cortazar – „sotron“. Cel ce citeste romanul, conform „Îndrumarului de lectura“ propus de autor, nu va ajunge niciodata la final, întrucât „ultimele doua capitole se sfârsesc cu trimiteri încrucisate de la unul la celalalt, cacofonic, încât teoretic (sigur ca nu în practica) acel cititor docil si disciplinat ar trebui sa-si petreaca restul zilelor citind si recitind capitolele respective, înhatat într-un labirint temporal fara nici o iesire“. O perspectiva cam sumbra, fiindca lectura si, prin extensie, literatura s-ar transforma astfel dintr-o „desfatare“ cum le considera, daca nu ma însel, însusi Julio Cortazar, si dintr-o „forma a fericirii“, cum credea Borges, într-un chin.
Sunt, si asa, destul de absurde viata însasi, existenta noastra cotidiana; mi s-ar parea peste masura de trist ca si literatura sa fie la fel..
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 297