Dupa ce-a zacut aproape o suta de ani ba uitata în sertare, ba neluata în seama (pâna la Aron Densusianu) la primele editii, „Tiganiada“ traieste acum o adevarata frenezie a rescrierii. N-a trecut multa vreme de când au aparut „Tiganiadele“ lui Serban Codrin si Grigore Tugui si iata ca deja se pregateste aparitia celei de-a IV-a „Tiganiade“, o repovestire de Traian Stef („Povestirea Tiganiadei, dupa Ioan Budai Deleanu“).
În asteptarea postmodernismului
Exista, cu siguranta, literaturi norocoase si literaturi ghinioniste. A noastra e, neîndoielnic, dintre ultimele. Caci nu poate fi alta decât ghinion din cele mai negre sa ai gata pe la 1800 si ceva o opera cum e „Tiganiada“ si sa-ti dai seama ca o ai abia peste o suta de ani. Nu poate fi vorba aici doar de simpla prostie receptoare, de întârziere a publicului sau de orizont de asteptare eminent surclasat – lucruri, ce-i drept, de îndata adevarate; necum de simple întâmplari nefavorabile, oricât de mastere si de multe. Chiar daca acestea toate ar fi de-a valma adevarate, tot n-ar fi de ajuns. De buna seama ca trebuie sa fi fost la mijloc vraja rea, oarece blestem, ceva lucru facut „prin gevolie“. S-a putut vedea, de altfel, lucrarea diavoleasca înca de la inventarul facut de Papiu Ilarian, la 1870, când era gata-gata sa uite a trece în lista tocmai manuscrisul epopeii, desi Papiu era om scrupulos cu documentele. Devine, asadar, sub asa descântec fatal (sau blestem al tiganilor), nu doar normal, ci aproape obligatoriu ca prima editie (aparuta în „Buciumul român“, în 1875 si 1877) sa n-aiba nici un ecou si sa fie doar opera de pietate restitutiva. Abia „Cercetarile literare“ ale lui Aron Densusianu, din 1887, vor deplânge – dar, ce-i drept, cu glas tare – „fapta trista si foarte curioasa“ „ca o opera însemnata, o adevarata muza, sa zaca ca cenusareasa dupa cuptori, neluata în seama, despretuita“. E drept ca dupa aia „Tiganiada“ a devenit opera de respect pentru toti istoricii literari, dar ce folos?! Raul cel mare fusese facut. Eram deja în simbolism, bateam nerabdatori la portile modernismului si trecuse vremea pentru ceea ce ar fi putut face „Tiganiada“ pentru literatura noastra. Se vede treaba ca pâna si Sân Spiridon, macar ca atât de laudat în cântarea lui Deleanu, nu si-a luat seama la timp sau nu era tot atât de tare în pazirea esteticii pe cât era în pazirea moralei muntenesti. Nu-i, deci, cu totul de mirare ca nici promotorii de literatura din acele vremi n-au observat nu ce greseala comit, dar nici baremi ca savârsesc greseala. (Nu zic de ceilalti, dar cred, totusi, ca Maiorescu avea datorie sa presimta ce-i cu „Tiganiada“. Poate si Eminescu, macar din simpatie eufonica si de ritm, daca nu din empatie – deseori vadita, anticipativ, de Budai Deleanu; cum e cazul cu aceste sonuri prevestitoare de „Scrisoarea III“, dar nu singurele: „În zadar Hamza osti împrastiate/ Va sa-adune, razboiu sa-întrejasca,/ în zadar a le-îndemna sa bate/ Cu porunca tare-împarateasca,/ Caci oastea-în rasipa-acum pornita/ Sa calca furis s’e neoprita“). N-are, fireste, nici un rost, dar putem pune, totusi, ipoteza: cum ar fi aratat literatura noastra daca era obligata sa aiba ca reper „Tiganiada“ si nu „fabulele“ lui Tichindeal sau „Leonatul“ lui Vasile Aaron ori Vacarestii de mai nainte?! Tot secolul XIX preeminescian ar fi fost, fara îndoiala, altfel prelucrat. Asa, însa, pentru ca modernismul era exclusivist si pornit pe apriga vânatoare de originalitati, „Tiganiada“, chiar adusa în circulatie, a trebuit sa astepte vremurile postmoderniste pentru a-si arata functia catalitica; fireste, acum în regim mai degraba gratuit decât eficace. Noroc, însa, cu principiul rescrierii postmoderne; noroc mai ales ca propozitia fundamentala a postmodernismului (nu mai scriem, ci doar rescriem) a devenit estetica obligatorie si folclor suveran. „Tiganiada“, în fine, îsi ia meritatele revansa si rasplata sub directia euforiei si freneziei de intertextualizare. Asa a început, ca fabricat intertextual, asa sfârseste, în fabrici si procesari intertextuale. Numai ca si în literatura, ca-n dragoste si-n altele, ocaziile pierdute nu se mai întorc; decât sub forma de pura gratuitate. Bine, totusi, ca si istoria literara e, într-un fel, rotunda si revine mereu la începuturi. Mai ales, fireste, la începuturile ratate (în sensul de nefructificate), la începuturile neconsumate, la cele fata de care se simte vinovata. „Tiganiada“ lui Traian Stef e a treia rescriere în decurs de numai câtiva ani. Ce alt semn de vitalitate? Ce alt semn de actualitate a ghinionistei „Tiganiade“?
Rescrierea ca interpretare
Traian Stef nu lucreaza chiar cu metoda lui Pierre Menard si nici cu cea a familiei Lamb. El, de fapt, nu rescrie (literal), ci prelucreaza. Transpune în proza sau traduce în proza, cum s-a întâmplat, chiar si la noi, cu însesi epopeile homerice. Siretlicul lui de constructie vrea sa ne persuadeze ca acesta e „conceptul“ initial al „Tiganiadei“, forma primara, în proza, a viitoarei epopei. O ipostaza de verificare într-un cenaclu oradean (ale carui rânduri tot sporesc, de la capitol la capitol, vorbind alegoric de iradianta diacronica a operei). Fireste ca Stef face aici, pe jumatate, un abuz, caci îi atribuie, implicit, lui Budai-Deleanu o conceptie pur „clasica“ (sau clasicista) despre stil si scriitura. Pentru clasici, dupa cum a simplificat Barthes, poezia este „proza + a + b + c“, adica un „discurs minim“ la care se ataseaza câteva „atribute“ „inutile, dar decorative“. Ecuatia lui Stef e, desigur, inversa; el scade „a, b, c“ din „Tiganiada“ canonizata si ajunge la conspectul ei functional; o „minimalizeaza“ pentru eficienta comunicativa. E o intentie declarata deschis. Abuzul de care vorbeam e, însa, îndreptatit; fara îndoiala ca Deleanu era, la examenul de estetica, un clasic (fara a mai pune la socoteala ca sunt probleme în a trece „Tiganiada“, scurt si numaidecât, la „poezie“; lucrul e posibil doar daca definim poezia prin „conventia vers“, dar asta era deja interzis de Aristotel; totusi, exista destule elemente „inutile, dar decorative“ care o opresc de a fi, scurt si numaidecât, proza). Sunt însa destui comentatori care vorbesc de „romantismul“ strecurat în epopee, mai ales, fireste, pe partea „eroica“. Acest plan – disociabil, în aceste viziuni interpretative – ameninta sa devina, cum zice Ioana Em. Petrescu, „o epopee eroica exemplara“, „prefigurare a poemei nationale romantice“. Nu-i de admis, la un scriitor atât de constient de toate cele pe care le face, ca acest romantism (pre-romantic pentru noi) va fi fost unul atât de spontan încât autorul l-a aplicat fara sa-si ia seama. (De altminteri, oricât de rationalisti, oricât de iluministi sau – în cazul lui Deleanu – sceptici, ardelenii din Scoala traiau febre romantice, vibrau religios la patrie si neam si se exaltau mistic pentru origini; ar trebui sa li se recunoasca si literar aceasta partitura de febre). Aici survine partea de abuz a lui Traian Stef, caci daca scriitura romantica, oricât de inconstie, contamineaza clasicismul, ecuatia lui încalca spiritul operei. Adica tocmai ceea ce vrea el mai tare sa repuna în circulatie, valorizând anume componentele de gravitate reflexiva (fie ea si ironica). E drept ca daca Deleanu, la scriere, îsi putea îngadui un amestec – ba ambiguu, ba eficient – de patos si umor, Stef, la rescriere (data fiind distanta implicita, oricât s-ar fi straduit el sa participe la „inspiratia“ lui Deleanu), nu mai putea folosi patosul cu ingenuitate. O asemenea opreliste vine nu doar din spiritul vremii noastre, la care Stef vrea sa cupleze apriat „Tiganiada“, dar si din constiinta intertextualitatii; o anume ironie ca distanta era obligatorie. în aceste conditii, ar fi fost de asteptat ca Stef sa exalte mai degraba partea de spuma, componenta de umor, decât pe cea de gravitate. Or, în transcrierea lui chiar în acest moment survine – perturbator sau stimulator – interpretarea proprie data „Tiganiadei“. Rescrierea e, de fapt, o interpretare. Dupa cum si zice, Stef a luat în serios mesajul – nu doar forma, ca sa vorbim pe stil vechi – „epopeii“ si a încercat sa-l potriveasca la codul receptiv al vremii noastre.
Daca „Tiganiada“ e condusa spre gravitate, daca devine decisiv fondul ei reflexiv (si nu partea de spectacol), se întâmpla numaidecât o anamorfoza (orice interpretare e, macar într-o masura, asa ceva). Trecerea în proza, transparentizarea limbajului (desi nu prin aducerea lui neaparata la zi) si accentul de gravitate vor lovi, chiar daca nu letal, în ceea ce mai toti comentatorii au considerat a fi primul merit al „Tiganiadei“: fascinatia lingvistica. O observase deja Aron Densusianu si a consacrat-o definitiv
G. Calinescu atunci când i-a atribuit lui Deleanu „un adevarat geniu verbal“, trecându-l printre marii siluitori ai limbii, alaturi de Eminescu. Subtierea acestui strat de fascinatie nu e, desigur, fara consecinte, desi Traian Stef n-a facut decât sa înlesneasca cititorului de azi recompozitia arheologica a limbajului „Tiganiadei“. Dar tocmai! Faptul ca lectura implica o arheologie de limba face specificul de lectura al „Tiganiadei“. Ca „Tiganiada“ s-ar putea vorbi si neologic releva doar de potentialul de actualitate al operei, potential tradus mai degraba în linie problematica. E drept însa ca Traian Stef nu sacrifica nici culoarea, nici savoarea limbii lui Deleanu, ci doar o aduce la o suplete contemporana, mai potrivita pentru expunerea „mesajului“. E, aici, o operatie legitima, oricât ar fi ea, inevitabil, si o suava violenta. Excesiva coloristica a limbii lui Deleanu a devenit, pentru cititorul de azi, un val de ermetizare sau o functie de deviere dinspre sensurile operei spre valorile ei strict estetice si gratuite, pur spectaculare. Pentru ca primele sa redevina functionale, valul acesta trebuia, cât de cât, desprafuit. E cam tot ce a facut, în materie de limba, Traian Stef, altfel scrupulos în fidelitatea fata de Budai-Deleanu.
Refunctionalizarea „comunicativa“ a limbii se atinge, vrând-nevrând, si de stratul de spuma umoristica (si care e considerat, într-o linie exegetica, adevarata substanta a operei). în interpretarea-rescrierea lui Traian Stef „Tiganiada“ nu mai e o opera strict bufa, o „comedie a literaturii“ si a „literaturitatii“, cum zice despre ea Nicolae Manolescu. Traian Stef o realoca printre operele cu gravitate, cu meditatie temeinica nu doar asupra literaturitatii, ci mai cu seama asupra „ontologiei“ si psihologiei române. Discret, dar ferm, el o tot împinge (inclusiv prin aparatul de note, devenit aici dezbatere de cenaclu integrata si fata de care Stef îsi ia destule libertati, ba de abreviere, ba de suplimentare) spre o conditie exponentiala, dezvoltându-i elementele care o leaga de mentalitatea taranului ardelean. Taran ardelean, dar „om cu desavârsire occidental“, îl facuse si G. Calinescu pe Deleanu. Si chiar asta, chiar aceasta „sinteza“ e valorificata si de Traian Stef. Ceea ce ne duce oarecum înapoi spre acea calitate a operei pe care Aron Densusianu n-o putea defini altfel decât prin barbarismul „pamântenie“, ca o sublimare – si concretizare totodata – a spiritului locului. în realitate – se vede treaba din multele opere ce abia acum se editeaza – Budai-Deleanu a fost unul dintre putinii români ce pot fi considerati „oameni ai imperiului“. Oricât de „nationalist“, viziunea lui culturala era „imperiala“, si în baza ei a scris – sau a încercat sa scrie – istoria tuturor neamurilor din Ardeal. Lucrul razbate si în „Tiganiada“, în atitudinile – de toleranta, de viziune pacifista, de convietuire, plus alte idei „franceze“ – expuse ori de câte ori Budai-Deleanu se opreste pentru o nacazanie.
Opera de educatie (ridendo castigat mores), „Tiganiada“ are, fara îndoiala, câteva straturi efervescente de permanenta actualitate. Nu neaparat de evidenta actualitatii caragialiene, dar nici prea departe de ea. Dezbaterile „constitutionale“ o readuc periodic într-o actualitate acuta (iar anul acesta poate fi, din nou, anul „Tiganiadei“); dar într-o actualitate de fond, constanta, o mentine parabola „întemeierii“ si structurarii cetatii, cu toate peripetiile „neasezarii“ si disolutiei; si mai pregnanta e conditia ei de actualitate prin componenta alegorica, acolo unde prin „tigani sa întaleg si altii“. în fine, faptul ca e rescrisa deja de trei ori vorbeste de la sine de o actualitate estetica, de o incitanta creativa mereu activa si de un potential înca neprocesat în întregime; pe scurt, de o opera înca „neconsumata“, de o opera ce se îndreapta vazând cu ochii nu doar spre lectura infinita, ci si spre rescrierea infinita. Traian Stef a încercat sa propuna o lectura tot atât de agreabila pe cât a „Tiganiadei“ originale, dar mai permeabila. Angajarea lui (si mai ales libertatile de transpunere, inclusiv în cântarile lui Parpangel sau Neanes) în ritmurile lui Budai-Deleanu releva o empatie desavârsita. Rescriere cu parfum de original, „Tiganiada“ lui Stef e „opera“ în regula; nu mai putin de sine statatoare decât depedenta de replica ei genetica. Meritul ei major n-ar fi însa acela de a lua locul „Tiganiadei“ lui Deleanu, ci acela de a fi un drum spre ea. Daca rescrierea lui Stef va scoate „Tiganiada“ din ghetoul strict al literatilor, înseamna ca „traducatorul“ si-a facut mai mult decât treaba.
Autor: AL. CISTELECANApărut în nr. 272