A început numărătoarea inversă pentru Cannes 2015

Momentul mult aşteptat al tradiţionalei conferinţe de presă de la mijlocul lunii aprilie s-a consumat în 2015 cu un prezidiu nou. Succesorul legendarului şi mult venerabilului Gilles Jacob la preşedinţia Cannes-ului, Pierre Lescure, l-a avut alături pe expertul în selecţii, criticul Thierry Frémaux, omul care face şi desface aproape totul în materie de programări, căutând să propună o imagine adecvată, înnoitoare, a tabloului cinematografic al lumii.
La cel mai mare dintre cele mai mari festivaluri mondiale de film se continuă ecuaţia îmbinării creaţiilor semnate de cineaşti consacraţi ca autori incontestabili cu noii veniţi, sub un spectru tematic de astă dată lipsit de momente spectaculoase, ca să nu le spun şocante. Este dificil să găseşti această unitate de subiecte respectând în primul rând valoarea. Este cu atât mai complicat, cum menţiona Thierry Frémaux însuşi, când echipa de selecţie are de parcurs aproape 1900 de titluri, mai exact, în acest an, 1854 de noi producţii. Nu o poţi face pocnind din degete, ca să amintim gestul elocvent al preşeditelui Lescure la conferinţa pariziană, ci, dacă e să fim mai atenţi la comportamentului delegatului general – care îşi nota tot timpul câte ceva, având un creion în mâna stângă –, văzând şi revăzând filmele pentru a lua decizia cea mai bună. Ca o paranteză, s-a făcut o aluzie la cei care expediază selfie-uri. Unii alcătuitori de filme pe telefonul mobil sau apelând la o formulă electornică lejeră nu sunt interzişi, ci doar discret atenţionaţi să încerce să se abţină.
Cu Ingrid Bergman pe afiş (o fotografie de familie, mai seducătoare parcă decât orice fotogramă din altminteri excelentele filme ale marii actriţe), cu fiica acesteia, Isabella Rossellini, în calitate de preşedinte al juriului la Un Certain Regard (unde România este prezentă cu două titluri) şi cu un film în festival, în care se evocă şi personalitatea tatălui acesteia, regizorul Roberto Rossellini, ediţia a 68-a se apropie, aşadar, de momentul inaugural. Festivalul se desfăşoară în 2015 între 13 mai (de fiecare dată o zi de miercuri) şi 24 ale aceleiaşi luni, duminica festivităţilor finale.
Pentru gala de deschidere s-a ales un film de Emmanuelle Bercot – La Tête haute –, cu Catherine Deneuve în rolul unei judecătoare de instrucţie având de luat o decizie privind un delincvent minor. Este, să recunoaştem, altceva decât o poveste care să stârnească rumoare, cum s-a întmplat anul trecut cu biopticul inspirat de Grace de Monaco. Ne grăbim să reamintim că pe regizoare o vom regăsi în competiţia oficială, alături de Vincent Cassel, ca actriţă într-un film de Maïwenn. Pe afişul principal găsim şi filmul unui tânăr cineast din Ungaria, un film din Grecia, cu Léa Seydoux într-un personaj nu atât de fierbinte ca în oscarizatul de acum câţiva ani, dar pe aproape. Povestea este frapantă, cu indivizi închişi timp de patruzeci şi cinci de zile, obligaţi să-şi găsească pereche pentru a nu fi transformaţi în animale.
Dacă e să rămânem la secţiunile adiacente, domnul Thierry Frémaux a ţinut să sublinieze aducerea unui film de Woody Allen care, ca de fiecare dată în ultimii ani, nu a dorit să participe în competiţie. Un alt nume mare la acelaşi capitol este Natalie Portman. Pe ţări, situaţia păstrează proporţiile practicate de obicei: cinci filme americane, patru franceze, trei italiene, după care apar asiaticii şi est-europenii. Revine Gus Van Sant, dar şi simpaticul Nanni Moretti (Mia madre). Paolo Sorrentino va prezenta un film în care poate fi văzută şi Mădălina Ghenea.
În rândurile de faţă nu am intenţia de a face prezentările mai largi asupra filmelor. Va veni şi vremea lor. Ceea ce îmi propun este doar schiţarea profilului de ansamblu al ediţiei, ea însăşi în constituire. Sunt cunoscute, de pildă, doar şaptesprezece titluri din competiţia pentru Palme d’Or, numărul lor putând ajunge la douăzeci, poate douăzeci şi unu. Sunt şi alte certitudini de mare clasă: taiwanezul Hou Hsiao-Hsien, chinezul Jia Zhangke, japonezul  Hirozaku Koreeda.
Radu Muntean şi Corneliu Porumboiu la Un certain regard
La Un Certain Regard, sunt şi doi cineaşti români. Corneliu Porumboiu revine la Cannes cu Comoara (având-l în distribuţie, între alţii, pe foarte promiţătorul Toma Cuzin. Imaginea este semnată de Tudor Mircea cu care regizorul a mai colaborat la Când se lasă seara peste Bucureşti. Să sperăm că şi de această dată Corneliu Porumboiu va atrage interesul criticilor de pe Croazetă. Al doilea nume, de asemenea, foarte apreciat la festival, este Radu Muntean. Scris împreună cu Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu, Un etaj mai jos ni-l readuce pe ecran pe Theodor Corban, unul dintre actorii consacraţi în mari festivaluri, la Cannes, dar şi la Berlin. Director de imagine este, din nou, Tudor Lucaciu. Să sperăm că juriul Isabellei Rossellini nu va lăsa neremarcate cele două creaţii româneşti. Mai avem o participare la Atelierul de la Cinéfondation – Ionuţ Piţurescu (Borders), cineast deţinător al unui premiu, în 2010, la Quinzaine des Réalisateurs, pentru Căutare.
La ora acestor însemnări încă nu se cunoaşte componenţa juriului. Se ştie că fraţii Cohen, Joel şi Ethan, vor prezida împreună, dar ca număr de voturi înseamnă două opţiuni. Va fi nevoie, astfel de constituirea unui grup impar. De cinci sau, mai degrabă, de şapte ori chiar de nouă juraţi. Pare-mi-se că se preferă fomula mai redusă, dar vom vedea, cum s-a spus de mai multe ori către finalul mai sus menţionatei conferinţe de la Paris. Din întrebările adresate de jurnalişti a ieşit deja la iveală câte un of, dacă nu mai multe. Puţine filme din Anglia, şi mai puţine din Europa de Est, mai nimic din fosta Iugoslavie, deşi s-a răspuns cu exemplul unui film croat.
Ca de fiecare datã atent cu cinematografia noastră, delegatul artistic, Thierry Frémaux, a menţionat şi România printre ţările cu un traseu considerabil la Cannes. Nu este puţin lucru, chiar şi în condiţiiile în care, cu două filme în a doua secţiune a festivalului, ne putem consola mai greu că nu am pătruns iarăşi în lupta pentru Palme d’Or.