Exista un gen aparte al personalitatii umane – oamenii cu vocatie. Acea specie determinata genetic printr-o anume configuratie a aptitudinilor si, pe deasupra, inzestrata cu combustia volitiv-energetica de a-si desavârsi menirea. In sensul parabolei biblice, acestia sunt credinciosi slujitori ce nu risipesc ori ingroapa „talantul“ harului lor.
Enciu Bobârniche, ziarist ialomitean – inainte si dupa 1989 – e unul dintre alesi. Intr-un rotund de viata, a decis abandonul cursei de viteza prin articolul de cotidian, pentru maratonul volumului de autor. Depasind cadrul de „istoric al clipei“ – cum metaforic numea Albert Camus jurnalistul –, a scris cartea „Eiffel de carton“ (Editura Arnina, 2002). O revelatoare proba-portret a prototipului elitelor post-comuniste conturata-n destinul lui Ilie Alexandru, patronul firmei „Hermes“ si proprietarul Dallas-ului de Slobozia. Cu toate calitatile unui best-seller, minus publicitatea organizata de mari edituri. A doua carte de autor este (deocamdata) primul volum din cronica intitulata „De la Ceausescu la Basescu, doua decenii de viata politica in Ialomita“ (Editura Helis, 2011). Situând-o, din proiect, in perimetrul istoriei recente, aici autorul si-a declarat intentia dezvatarii de „verbul conjunctural al gazetarului“. Ca „martor privilegiat“ al evolutiei comunitatii sale pe parcursul a doua decenii, si-a cimentat pozitia cu documente si marturii revelatoare.
Locuri precum Slobozia devin astfel rascrucile cognitive din cartografia tranzitiei. In algoritmul cauzalitatii istorice, schimbarile dintre fuga Ceausestilor si actualitatea lui Traian Basescu par a fi consecintele normal derivate din geneza impura si incomoda a faptelor petrecute intre amiaza zilei de 22 decembrie si sfârsitul Craciunului din 1989. Sustinut de recuzita profesiei, autorul rescrie dramatic prologul acestor zile tulburi si actele primelor forme de putere post-decembriste. Puzzle-ul acestei cronici, zice chiar el, l-a simtit compus din consecventa si tradare, naivitate si cameleonism politic, figuranti si actori in carnavalul unei piese cu durata imprevizibila si final indecis.
Si iata un exemplu de poveste in cronica revolutiei ialomitene. Pe când elicopterul cu Ceausestii plana in necunoscut, spre sediul puterii din Slobozia afluiau cetateni pasnici. Ii priveau, fara teama, capii judetului de dupa perdele. „Jos comunismul!“, a rasunat dintr-o data „un strigat, infiorator, singular si patrunzator“, consemneaza cronicarul. Au tresarit – electrocutate deopotriva – multimea compacta din fata sediului judetenei de partid si grupul activistilor, militarilor si functionarilor din interiorul lui. Oliviu Vladulescu, cel ce strigase prima lozinca protestatara, va repovesti apoi jurnalistului Enciu Bobârniche: „Când a aparut Mircea Dinescu la televizor, am fugit imediat la Palat. Am inceput sa urlu. Piata era impânzita de militieni. Strigam cât puteam de tare: «Iesiti afara! Ceausescu a fugit!». Catre trecatori: «Opriti-va!». Catre politisti: «Plecati la voi!». La ferestrele palatului au inceput atunci sa apara activistii de partid si functionarii consiliului popular. Câtiva militieni au incercat sa ma aresteze. Cu totii vroiau sa ma izoleze. Am fugit atunci si am reusit sa ma refugiez la prietenul meu. Când am revenit in piata, lumea incepuse sa se adune“.
Noul lider era profesor de limba franceza si fost coleg de liceu al poetului Mircea Dinescu. In urbe se stia ca fusese condamnat in 1975 pentru manifestatii ostile lui Ceausescu. Fusese scos din invatamânt si incadrat metodist la Centrul judetean de librarii. O scena a „balconului revolutiei“ a avut si Slobozia. Insusi prim-vicepresedintele consiliului judetean comunist a montat statia prin care profesorul de franceza s-a adresat multimii, flancat de-un fost detinut politic si de tatal lui Mircea Dinescu. Vladulescu si „grupul de revolutionari“ s-au instalat apoi in biroul primei secretare. Pe-aceea n-a fost nevoie s-o izgoneasca: Alexandrina Gainuse se refugiase in garnizoana orasului comandata de sotul ei. Jos comunismul, dar… armata era cu noi! In spatele usilor sediului puterii s-a consumat al doilea act din piesa revolutiei: peste insurgentii din biroul numarului unu judetean a navalit maiorul Sava. Seful garzilor patriotice locale (alt organ al poporului!) le-a strigat sa inceteze debandada si sa iasa afara. I-a somat cu pistolul. „Impusti pe ma-ta!“, a fost atunci replica de efect data ofiterului de revolutionarul Vladulescu.
In dupa-amiaza lui 22 decembrie, acest lider situational a fost proclamat presedintele „comitetului“. Iar maiorul Sava s-a pus, in locul generalului Gainuse, la comanda garnizoanei locale. Puterea devenise bicefala la Slobozia!
Cu fina autoironie isi devoaleaza naivitatile si cronicarul. Spre seara, „Tribuna Ialomitei“, „organul“ de presa al judetenei de partid unde lucra, si-a luat numele de „Ialomita Libera“. Primul numar a fost umplut, de catre angajati si colaboratori, cu declaratii si adeziuni patetice. Liber simtindu-se (cum ne credeam cu totii pe-atunci), Enciu Bobârniche a redactat editorialul: entuziast („de mii de milioane de ori, VICTORIE!“) si optimist („sansa fantastica prin care libertatea s-a asternut, din nou, pe pamântul sfânt al patriei“). De unde insa altfel de vorbe pentru starea de clocot? Pusa in slujba Frontului, dupa unica-i zi de libertate, „Ialomita Libera“ a aparut in 24 decembrie sub forma de manifest, amplificând astfel tensiunea si diversiunea:
„Cetateni ai municipiului Slobozia!
„Ialomita Libera“ a fost scoasa sub amenintarea mercenarilor. Multi dintre dumneavoastra poate ati dormit. Armata româna a fost treaza la datorie. La ora 5:50 când incheiam editia, se duceau insa lupte grele pentru nimicirea teroristilor in câteva puncte ale orasului. Nu se cunoaste numarul lor.
Oameni ai muncii!
Dati dovada de calm, sprijiniti prin toate mijloacele armata pentru lichidarea atentatorilor la libertatea noastra. Urmati exemplul eroilor de la Timisoara, Bucuresti, Sibiu, din celelalte localitati ale tarii.
VICTORIA VA FI A NOASTRA!“
Dar revolutia din Slobozia contine toate ingredientele nationale. In ziua judecatii Ceausestilor, oraselul din Câmpia Baraganului avea eroii sai: sapte morti prin impuscare, din care cinci ucisi chiar in urbea ce asistase atât de pasnic la despartirea de dictatori. Alti 17 localnici au fost raniti. Dar mortii cu mortii (in Cimitirul Eroilor) si viii cu viii in democratia originala!
Memoria tulburata a acestei comunitati locale se structureaza insa in flash-uri vizuale cu regularitatile memoriei violentelor individuale. Dupa 21 de ani, la evenimentul lansarii cartii lui Enciu Bobârniche s-au facut apeluri de ajutor material pentru animatorul revolutiei din Slobozia. Oliviu Vladulescu, bolnav incurabil in urma unei greve a foamei – protest contra patologiei tranzitiei –, se lupta singur si fara bani cu suferintele pe-un pat de spital. Nu are scutiri de impozite, nu a primit vreun teren ori sediu de firma, bilete pentru calatorii gratuite sau pensie de „erou“. Nu si-a depus macar actele pentru carnetul de revolutionar. Cu acelasi prilej al lansarii cartii la Slobozia, cei care-l cunosteau indeaproape s-au solidarizat cu cealalta drama a lui. Caci, ironie a sortii, cel care-a strigat „Jos comunismul!“ e reclamant acum intr-un proces ce are ca obiect acuzatia de colaborator al Securitatii.
Altfel a reusit in vremurile noi celalalt actor al scenei de cotitura, maiorul Constantin Sava. Ales in decembrie 1989 presedinte al consiliului judetean FSN (pentru ca impartasise din prima „cauza revolutiei“ si pentru… capacitatea „consensului“ intre „toate“ fortele judetelui), a fost votat senator in mai multe rânduri, chiar secretar general al Senatului României in doua legislaturi. Si desemnat, pe deasupra, istoric oficial, din partea Armatei, a revolutiei române.
Oameni si destine… revolutionare?! Mai curând: oameni si intâmplari neintâmplatoare.
Literaturizând imbatabile strategii gazetaresti prin contrapunerea amintirilor, declaratiilor, interviurilor, rumorilor, fotografiilor, consemnarilor si documentelor, memoria vie si memoria ce s-a vrut a fi moarta se sustin reciproc in seria de tablouri ale revolutiei si tranzitiei ialomitene. Si astfel, prin cronici locale si martori de factura talentatului Enciu Bobârniche, se erodeaza digurile artificioaselor istorii ale României post-comuniste.
Autor: LAVINIA BETEAApărut în nr. 354
Tovarasul Bobarniche era unul dintre cenzorii de baza a cuvantarilor celor din sedintele de la judet ( partid sau consiliul judetean ) si nu ezita sa te puna sa-ti rescrii punctul de vedere in spiritul ” politici partidului si a secretarului sau general ” . Ca traitor pe aceste meleaguri ma indoiesc ca intr o noapte , cand a scris un editorial pentru ” noul ” ziar cu aceiasi ziaristi vechi , d-l Bobarniche era alt om ! Si acum este tot acelasi dar scrie despre alti .
Comentariile sunt închise.