Ce facem?! Reinventam „cultul personalitatii“, ne lasam din nou furati de blestemata înclinatie omeneasca ori doar „specific nationala“ de a mitologiza la nesfârsit istoria cu figurile ei legendare, literatura cu portretele sale puse, ca în biserica, pe pereti spre a ne închina, fara credinta, la ele?! Caci, iata, un poet, un poet eminent, care vine dintr-un „canton“ al CFR-ului si care, si el, si-a mitologizat liric cantonul, într-o carte memorabila dar pe care unii se prefac a o fi uitat, „La fanion“ – poetul „cantonului“ si al „fanionului“ vine acum sa publice, „pe cont propriu“!, („Contemporanul“, nr. 8/2012), un articol encomiastic compus si intitulat nici mai mult, nici mai putin decât din numele poetului genial si al criticului sau, ultimul sau critic: „Daniel Cristea Enache si Nichita Stanescu“?! Nu-i acesta simptomul unei „recrudescente“, cum ziceam pe vremuri, „recrudescenta“ spiritului apologetic mic (sau mare) burghez lasându-ne prada unei admiratii total „necritice“ fata de un poet, fie el si „genial“, si fata de un critic, fie acesta oricât de analitic, pertinent si profund? O circumstanta atenuanta a acestei tentative de a reînvia („recrudescent“!) critica encomiastica si apologetica ar putea consta în faptul ca autorul tentativei nu este critic, este poet, Liviu Ioan Stoiciu, un poet remarcabil, nefiind tinut în frâu de „spiritul critic“, din contra, liber sa arunce orice frâu si dând drumul admiratiei nemarginite si laudei peste masura. O a doua circumstanta atenuanta a numitei „recrudescente“ ar putea fi si în faptul ca eminentul poet scrie articolul – ce spun: „encomionul“ – sau în împrejurari nefavorabile, neplacute starii lui de sanatate: „miercuri, 9 martie 2011“ – scrie poetul – „n-am mai tinut cont ca ma simt rau. Dupa 13 zile de boala (în care n-am iesit din casa), am plecat în aceasta seara sa onorez o invitatie de suflet, la preumblare rapida – desi am avut întreaga zi probleme, acelasi vertij care ma omoara. N-am fost în stare nici azi sa merg la un doctor, la un spital. Am plecat de acasa nebarbierit de doua zile, palid, cu semnele bolii citite în ochi (eventual si cu semnul cicatricei din cap). Nu se poate sa o mai lungesc la pat, totul are o limita“. În loc sa mearga la doctor, poetul alege sa mearga la o întâlnire cu un critic: „Am venit la Libraria Noi (Sala Dalles), afara erau trei grade si-mi era teama sa nu ma sprijin de pereti din cauza ametelilor. Slava cerului, n-a fost cazul, chiar daca nu aratam deloc bine“. Efectul terapeutic al mediului select în care ajunge, dar si al admiratiei fara opreliste care-l împinge imperativ la întâlnirea din Libraria Noi, este ca si miraculos: ajuns la destinatia admiratiei sale, poetul bolnav, care abia se tinea pe picioare se înzdraveneste subit. Începe acolo sa observe lumea si, în ciuda „vertijului“, aude si noteaza cu satisfactie infinita ceea ce aude: editorul cartii lui Daniel Cristea Enache, „Lyrica Magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stanescu“ (Editura Curtea Veche, 2010) observa ca „avem de a face cu o noua viziune asupra operei unui autor atât de complicat“, Alex Stefanescu (autorul prefetei) „l-a laudat pe Daniel Cristea Enache: foarte inteligent, plin de farmec, «mi-ar fi placut, daca as fi avut un copil, sa am un copil ca el», mi-a placut ideea ca a scris o carte despre marele Nichita, nu e iconoclasta, nu are demonul stricarii în el, vine din scoala de buna calitate a lui Eugen Simion, care crede în valori absolute“. Poetul bolnav si însanatosit ca prin minune noteaza fara nici un vertij faptul esential ca prin aceasta carte „Avem de a face cu transmiterea unei sensibilitati estetice de la o generatie critica la alta. Nichita a fost si unul dintre marii poeti ai lumii, s-au scris mii de articole critice despre poezia lui. Cât a fost în viata, Nichita a fost ajutat si de legenda si aureola întretinute în jurul lui, Daniel Cristea Enache a avut în fata ochilor numai textul, nu poetul (mie, a subliniat Alex Stefanescu, îmi vine în ochi permanent poetul, textul e secundar)“. Dezlegat de obligatia pioasa de a si-l aminti, noul critic ramâne în fata doar cu textul, cu poeziile, cu opera lui Nichita Stanescu: situatie relativ inedita, privilegiata în raport cu generatiile critice precedente. Spusele cuiva dintre vorbitori îi atrag în mod special atentia poetului-stenograf, acum sanatos tun, care le si noteaza constiincios si admirativ: „Daniel Cristea Enache avea nevoie de o ruptura“. Ruptura cu pricina consta în fericita desprindere de prejudecatile nascute din obligatia, testamentara, a criticilor contemporani de a-si aminti neconditionat faptura, portretul, legenda, imaginea care lua ochii a lui Nichita, lasându-i textul într-un raft secundar si subsidiar. Poetul noteaza în pagina lui de jurnal intim destinat publicarii observatia fundamentala, plina de spirit critic necaracteristic, în genere, unui poet: „Faptul ca azi Daniel Cristea Enache, dintr-o generatie critica la care s-a schimbat esential canonul (fata de critica postbelica, de care a avut parte Nichita în timpul vietii), scrie stralucit despre Nichita, e un noroc în plus pentru Nichita, caruia îi sunt descoperite «gândirea producatoare», schimbarile încete în opera, departajarea de eul biografic“. Prejudecata care apasa ca un lest personalitatea lui Nichita Stanescu e chiar aceasta: confuzia dintre eul biografic si textul, dâra pe hârtie lasata de genialul poet a carui imagine, pozitiva sau negativa în ochii contemporanilor sai fizici dar, de nesters, se insinueaza în toate viziunile critice despre opera lui. Ruptura aceasta radicala e savârsita, în fine, de „Lyrica Magna“ a lui Daniel Cristea-Enache, iar poetul care o noteaza este Liviu Ioan Stoiciu în „stenograma“ lui din „Contemporanul“, spre lauda lui, si cu atât mai pretioasa cu cât observarea „rupturii“ – si a consecintelor ei nu vine dinspre un critic, ci din partea unui poet. Sub acest aspect, al continuitatii prin ruptura, „stenograful“ lansarii are grija de a nota întocmai spusele lui Eugen Simion, criticul care afirmase fara înconjur: „Daniel Cristea-Enache e criticul în care eu cred cel mai mult. Institutia criticii de la noi trebuie reinventata. Avem o generatie de critici care a preluat controlul în literatura româna, o generatie foarte citita, dar care trebuie sa-si suprime frica de a spune lucrurilor pe nume, atacând nume de scriitori si critici în viata care par a fi de neatins. Criticii tineri se tem sa nu supere si nu spun ce cred cu adevarat.
Nu poti sa ai dreptate daca nu esti un om liber. Deci nu poti fi liber daca nu spui adevarul critic“. Citite pe dedesubt, aceste cuvinte spun mai mult decât par, spun ca „frica“, „teama“ continua deocamdata a fi un handicap partial activ în noua critica, iar faptele ne-au aratat ca acela care „nu se teme sa nu supere“ suporta rapid consecintele „spunerii“ lui. Nu-i usor sa fii om liber! Din fericire, câtiva din noua elita a criticii românesti trimit din ce în ce mai des mesajele eliberarii lor de frica si de teama. Criticul care atât îi place lui Liviu Ioan Stoiciu îsi poate aroga, prin textele lui, calitatea dificila evocata de Eugen Simion si notata de stenograf. „Lyrica Magna“ e, alaturi de celelalte, un text elocvent si sub acest aspect meritând suprapretuirea cu iz encomiastic a poetului-stenograf. Bizara, situatia (!) lui Nichita Stanescu pe harta supravietuitorilor din secolul trecut pare definitiv clasata. Atâtia l-au cunoscut si atâtea s-au scris despre el si, prin el, despre poezia lui, încât nimic nu mai poate fi spus! Nichita Stanescu a devenit un poet foarte cunoscut si foarte accesibil, iar versurile lui se rotesc în capul cititorului lui ca bilele într-un joc mecanic pe calculator. În realitatea poeziei lui, el este însa un mare poet care „fuge“ într-una terorizat de gândul ca vreunul din urmaritorii sai va pune mâna pe „aratarea“ care este: metamorfozele lui neîncetate sunt tot atâtea fugi, „ascunderi“ opuse vânatorilor lui (cititori si critici) de a-l prinde si de a-l fixa, de a-l face accesibil. Poetul se „naste“ într-una alergând neobosit, cu sufletul la gura, dupa chipul sau „nenascut“, caci „vinovat e tot facutul…“ (Ion Barbu) si nazuind sa spuna, ca un alt mare poet, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (Lucian Blaga). Dorinta lui secreta pare a fi fost sa fie si sa ramâna un poet „necunoscut“ care vorbeste (scrie) în „necuvinte“, deplin constient de moartea pe care o reprezinta accesibilitatea si, astfel, sacrificarea (pierderea) miracolului paradisiac „pre-natal“: un poet al sfielii de a se naste si al ororii de a deveni un bun comun, accesibil tuturor ca un democratic telefon mobil. De aceea, iluzia accesibilitatii si cunoasterii trebuie, momentan, destramata: într-o a doua posteritate a lui, Nichita Stanescu trebuie sa devina în chip necesar un poet necunoscut. Si chiar aceasta e „ruptura“ pe care o inaugureaza criticul privilegiat si de vârsta în „Lyrica Magna“. Eseul lui Daniel Cristea Enache debuteaza stralucit: „Cu cât posteritatea unui scriitor este mai bogata, cu atât sângele creatiei lui risca sa se dilueze. E o mutatie a densitatilor Admiratiile suprapuse, epigonice si vampirizante, au facut din Nichita Stanescu, creatorul, o icoana a numerosilor «poeti» care i-au trecut pragul, un icon fara substanta al criticilor, capabili de imaginatie parca numai în registrul contestatiilor. Exceptiile sunt putine si se cunosc bine (…) Dar e mai dificil sa motivam abundenta mitologie închegata si perpetuata în jurul unui poet ermetic, abscons, precum Nichita Stanescu, ale carui versuri erau practic ininteligibile pentru zecile de mii de cititori“. Inaccesibilitatea unei poezii ermetice a stimulat „stupoarea admirativa“, cu presupozitia „adâncimii“ neîntelese a unei Pythii moderne urmate „hipnotic“, întarind în cititorul comun „convingerea intima ca numai versurile proaste pot fi întelese“. Obligatoria stupoare admirativa l-a îndemnat si pe atât de inteligentul Cristian Tudor Popescu sa speculeze prezumând, în defavoarea poetului, ca Nichita Stanescu ar fi indus, anume, în cititorii nomenclaturii de partid nu stiu ce noblete a unui „blazon“ de lipsa caruia ei tare mult sufereau. Pornind însa de la astfel de observatii acute de ordinul sociologiei lecturii, criticul Daniel Cristea-Enache precizeaza în debutul eseului sau, o carte de raspântie, necesitatea amintitei rupturi: „Acest tip de lectura pasiva, inerta, blocata în punctul mort al unei admiratii fara suport, a facut cel mai mare rau pe termen lung operei lui Nichita Stanescu. Iar imprimarea figurii omului (care în anii lui buni arata, într-adevar, ca un zeu tânar) asupra creatiei propriu-zise a împins si mai mult lucrurile într-o zona a confuziei de planuri. Fiindca lirica abstracta, cerebrala, metafizica si transpersonala a lui Nichita Stanescu nu are aproape nici o legatura cu eul biografic, cu portretul atât de cunoscut si rulat al lui Nichita, cu generozitatile si risipirile lui“. Spre paguba admiratorilor fara suport, „nu Nichita da valoare si durata lunga versurilor pe care le parcurgem, ci acestea vor face sa se vorbeasca în continuare despre el“. Încheindu-si eseul critic cu „raportul modificat dintre autor si opera lui“, criticul propune, la capatul lecturii, imaginea unui „creator inocentat“, respectiv, a unui poet necunoscut, înfiat si luat în stapânire de propria lui creatie. Cititorii profesionisti, unii dintre ei, au fost probabil socati de simplitatea adânca a frazelor critice ale eseului despre „necunoscutul“ poet ivit din marsupiul liric al unei poezii mereu scrise parca de un altul: eseul critic îl restituie si îl reda pe poet propriei poezii. La o lectura mai senina, nepartizana, „Lyrica Magna“ ramâne ceea ce este: cartea unui nou început în cea de a doua posteritate a unui mare poet. Am început cu el, închei tot cu „encomionul“ din pagina de jurnal intim a poetului Liviu Ioan Stoiciu: „Am participat la o lansare cu staif universitar. Îmi place aceasta lume literara care se respecta… În alta ordine de idei, am observat ca nimeni nu tusea în librarie, nu stranuta, nu arata rau si m-am mirat ca numai eu m-am gasit sa ma îmbolnavesc în asemenea hal“. Spre deosebire de câtiva critici care, dupa lectura cartii, au tusit, au stranutat si „aratau rau“ – poetul a suferit o frumoasa, fericita „îmbolnavire“…