7. Gabriela Adameşteanu, Anii romantici (2014)
Surprinde pertinent în context global (un voiaj în SUA la începutul anilor 90) provincialismul scriitorului român ieşit din comunism doldora de cultură, dar cu zero pregătire politică. Ah, dacă l-ar fi citit pe Marx măcar din greşeală din când în când scriitorii români ar fi învăţat mai mult decât din reacţionarii nemarxişti promovaţi oficial în naţional-ceauşism.
6. Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine (2010)
Şi Cărtărescu surprinde pertinent provincialismul scriitorului român în context global – un desant în grup al mai multor scriitori din diverse generaţii în Franţa, cu rezultate, evident, cvasi-nule. Dar Cărtărescu este un mare umorist – cine citeşte cartea va râde în hohote.
5. Elena Vlădăreanu, Pagini (2002)
Un volum de o autenticitate fără egal în literatura română. Cum arăta viaţa tinerilor scriitori români la rădăcina anilor 2000? Citiţi-o pe Elena Vlădăreanu
4. Camil Petrescu, Patul lui Procust (1933)
În acest roman, Camil Petrescu înfăţişează drama intelectualului inadaptat, a scriitorului în conflict cu societatea ostilă – parcă aşa sunau comentariile de acum câteva decenii, nu?
3. Cezar Petrescu, Oraş patriarhal (1930)
Despre imposibilitatea de a te fi născut scriitor român.
2. Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni (1980)
Rămân nemuritoare din perspectiva acestui clasament tematic personaje ca poetul Amăicăliţului şi o şedinţă a Uniunii Scriitorilor (abia deghizată de Preda sub vălul ficţiunii) în care Mihai Beniuc este dat jos.
1. I.L. Caragiale, Poetul Vlahuţă (1896)
O supercapodoperă de regulă ignorată a lui Caragiale despre impactul stardomului literar în provincie. Care postmodern român a scris ceva mai sofisticat?