Sari la conținut
Autor: CÃTÃLIN OLARU
Apărut în nr. 256

3, Doamne, si toti D: „Avatar“

    Cu foarfeca in mâna, regizorul James Cameron a gândit in perspectiva. Ajunge sa iti fixezi modelele de reusita, hai sa zicem „Star Wars“ sau „Pocahontas“. Ajunge sa o iei pe calea cea mai sigura de a le emula succesul – sa le copiezi; ajunge sa folosesti metoda cea mai sigura de a nu fi prins, aceea pe care orice licean o stie – sa imprumuti din cât mai multe surse. De toate pentru toti, asta e regula principala, de aici provine sentimentul indefinit ca parca am mai vazut filmul, ca e de pretutindeni, si totusi de nicaieri. E ca si cum, incapabil sa propuna ceva nou, Cameron a luat o gramada de chestii de-a gata si s-a gândit cum sa le faca inca o data, nu neaparat mai bine, dar in 3D.
    Haiku
    Meritul sau principal este acela ca a avut iscusinta de a pune cap la cap toate aceste imprumuturi, vinovate sau nu, intr-un tot care, de bine, de rau si beneficiind de ajutorul considerabil al tehnologiei de care se serveste, functioneaza. Altfel spus, filmul sau fura, dar fura cu cap.
    Cliseele care il impaneaza nu erau noi nici pe vremea lui „Star Wars“ sau „Dansând cu lupii“, atunci au devenit celebre, atâta tot. Ca film de actiune, adica receptat in cheia in care a fost redactat, „Avatar“ rezista cu fruntea sus comparatiei cu precedentele „Aliens“ sau „The Terminator“. Ca film de actiune, isi face treaba.
    Asta se traduce in primul rând prin felul in care ajungem sa percepem personajele. Nici unul dintre acestea nu ne este indiferent, pe nici unul nu il simpatizm sau nu il urâm pur si simplu: extraterestrii albastri pe care cade pocinogul epurarii etnice, de pilda, sunt atât de drepti in toate, incât ti se rupe inima când pomul in care-si duc zilele se pravale la pamânt ca un sac de cartofi si nu mai inverzeste in veci.
    Protagonistul calca strâmb exact atât cât trebuie, cât sa nu bata la ochi, si oricum o face fara stirea lui. Devine erou exact la momentul oportun, dar nu un erou oarecare, ci ditamai eroul, unul cum nu s-a mai vazut. Nu numai ca isi reneaga rasa, n-ar fi fost nimic nou in asta; el isi reneaga specia. O data cu ea, renunta la insasi existenta sa fizica, nu inceteaza doar sa fie om, inceteaza sa fie pur si simplu, trece cu totul in lumea virtuala, probabil un vis al multor pusti de azi. Pe de alta parte, personajul negativ este atât de malefic incât, daca inghiti toata aceasta rautate (adica daca nu ti se pare cam prea de tot, cam prea trasa de par), e ca si cum raul pe care el il face celorlalti se rasfrânge asupra insasi ordinii lucrurilor, asupra lumii intregi, deci si a ta personal. Scopul tau ca spectator devine atunci sa vezi un lucru si unul singur: cum isi primeste pedeapsa, cum si-o fura in ultimul hal, cum e sters de pe fata pamântului, pâna la ultimul pixel. Vrajmasia asta e o joaca, o conventie, nu inseamna ca tusele groase trec pe lânga tine, dar atâta timp cât sari cu vederea scaparile si il iei asa cum e, cât timp il iei de bun fara sa strâmbi din nas, „Avatar“ isi indeplineste mandatul.
    Sigur, povestea de dragoste devine atât de importanta incât aceasta mai ca precumpaneste asupra onoarei, asupra salvarii copacului suspendat si a rasei albastre, dar fara ea nu se poate. Iti dai seama de asta, iti dai seama si de discursul anti-militarist, nici mesajul ecologic nu trece neobservat, nici n-ar avea cum, dar cumva, toate astea nu prea mai conteaza, caci toate câte vedem par cum nu se poate mai adevarate. Explicatia e simpla: sunt facute pe calculator.
    Mimetism
    Un tren care intra intr-o gara era de-ajuns in 1985. Astazi, realismul se obtine mult mai greu si nu mai are nimic in comun cu realitatea. Acesta e al doilea pariu câstigat de Cameron. Mai mult decât un colaj convingator de stereotipuri, „Avatar“ marcheaza triumful previzibil al fratilor Wachowski asupra fratilor Lumière, un triumf necinstit, cam in aceeasi masura in care e necinstita fotografia digitala fata de cea traditionala. Daca in fotografie demersul creativ devine unul de selectie (din foarte multe imagini pe care un aparat modern le poate obtine intr-o secunda, a o gasi pe cea potrivita e mult mai la indemâna decât a surprinde din mult mai putine incercari exact acel moment si acea pozitie pe care le cauti), in film miza se muta de la ce vrei sa exprimi si de la a gasi mijloacele cele mai sugestive de a o face la a gândi acele scene, din ce in ce mai putine, in aparenta irealizabile, la prima vedere imposibile, la a nascoci acele situatii care presupun un purcoi de lucruri ce ies din ecran, iar acel purcoi sa iasa din ecran catre spectatorul din scaun mai mult ca niciodata.
    Aceste progrese tehnice nu ar trebui sa mire pe nimeni. Petrecem atâta timp in fata calculatorului incât e normal ca marile studiouri sa creada ca se cuvine ca tot calculatorul sa ne faca si filmele. Când vom recepta realitatea prin intermediul unei trompe si a unui ochean, vom vedea probabil si filmele tot cu o trompa si cu un ochean.
    Grandios fara sa fie mare, „Avatar“ merita admirat, dar in felul in care se cer admirate un pod lung ori un turn inalt.
    E totusi un monument, in fond. Un monument inchinat mouse-ului.

    Un comentariu la „3, Doamne, si toti D: „Avatar“”

    Comentariile sunt închise.