Guvernarea comunista de la Chisinau instaurata de Vladimir Voronin a dus ultimele batalii pentru a ramâne la putere printr-o aberanta campanie anti-româneasca. A mers atât de departe incât a dispus declararea ambasadorului României in republica lui persona non grata. Un gest mai rusinos de troglodit era greu de imaginat.
Despre politica reactionara a stalinismului intârziat in Europa, reprezentat de regimul lui Voronin, am mai scris, asa cum am mai scris si despre greselile Bucurestiului in abordarea relatiilor cu R. Moldova. In esenta, Voronin s-a dovedit scula Moscovei pentru ramânerea Basarabiei in sfera de influenta a Kremlinului si, pâna acum cel putin, a reusit. De cealalta parte, Bucurestiul a facut eroarea grava de a se grabi sa recunoasca, in 1991, nu numai independenta Republicii Moldova, ci si suveranitatea noului stat. Declaratia de la Chisinau era, din câte stiu, una de independenta, asa cum a rezultat din actul constitutiv al crearii acestui stat dupa dezmembrarea URaa. Am fost intrebat in mai multe rânduri daca este posibil sa recunosti independenta, nu si (implicit) suveranitatea. Desigur, este o chestiune sensibila, expertii in Drept international cunosc complicatiile unei astfel de disjungeri. Da, eu cred ca, in cazul contenciosului istoric dintre România si Rusia, Bucurestiul trebuia sa recurga la o formula care sa permita rezolvarea acestuia.
aub egida prestigioasei Fundatii Europene „Titulescu“ a aparut un volum pretios consacrat românilor de dincolo de Prut. Este vorba de ,,Românii, Basarabia si Transnistria“ semnat de Ioan Popa si Luiza Popa. Sa spunem de la inceput ca ne aflam in fata unei excelente sinteze a istoriei românilor din provincia româneasca de pe malul stâng al Prutului, dar si a comunitatii românilor de dincolo de Nistru.
aunt cunoscute aberantele teze ale istoriografiei ruse si sovietice privind Basarabia si limba vorbita de locuitorii acestui tinut românesc. aunt cunoscute si demersurile politicienilor pro-rusi de la Chisinau de a intretine un anume interes in jurul acestor aberatii. Dar timpul nu mai este in favoarea lor. aunt tot mai multi istorici onesti din Basarabia care au inceput sa scoata la lumina documente privind destinul românilor din Est. Pentru cei interesati, voi aminti ,,O pagina din istoria Basarabiei. afatul Tarii (1917-1918)“ de Ion Negrei si Dinu Postarencu, ,,Politica statului sovietic fata de cultele din R.a.a. Moldoveneasca (1944-1965)“ de Ludmila Tihonov, ,,Politica etnoculturala in RASa Moldoveneasca, 1924-1940“ de Elena Negru, ,,Bucovina sub regimul Antonescu (1941-1944)“, ,,Târguri si cetati din sud-estul Moldovei (secolul al XIV-lea, inceputul secolului al XIX-lea)“ de Ion Chirtoaga, toate aparute la Editura Prut International.
,,Românii, Basarabia si Transnistria“ este o carte-document in care se incearca, prin trimiterea la izvoare istorice, sa se vorbeasca limpede, fara inhibitii conjuncturale sau politice, despre românii din Est, adica despre cei care traiesc in provinciile românesti luate prin rapt teritorial – Bucovina de Nord, Herta, Basarabia –, si in tinuturile de dincolo de Nistru, in Transnistria. Ioan Popa si Luiza Popa ne prezinta in oglinda tezele istoriografiei românesti si cele politizate ale istoriografiei ruse, sovietice si ,,moldovenesti“ privind obârsia românilor si despre romanitatea limbii vorbite de acestia. ,,Ambele maluri ale Nistrului, scria in «Românii de peste Nistru» (revista «Viata Basarabiei» nr. 6-7, 1941) Nichita amochina, au apartinut atât dacilor cât si romanilor“. Gheorghe Duca a fost primul voievod român administrator al Transnistriei: ,,In 1681, in urma unor evolutii complicate in relatiile Rusiei cu Turcia, Polonia si Ucraina Hanului, Poarta Otomana a hotarât sa-i acorde hatmania Ucrainei apusene (dintre Bug si Nistru) voievodului Moldovei, Gheorghe Duca. Un teritoriu care va fi botezat si numit multa vreme «Ucraina moldoveneasca». Expansiunea ruseasca pâna la Prut a condus la colonizari fortate in partea a doua a secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea. Pe masura ce puterea otomana slabea, celelalte doua imperii – tarist si austriac –, avansau. In 1775, Austria a luat nordul Moldovei, Bucovina adica, iar Rusia tarista, dupa ce invinge Turcia, prin Pacea de la Iasi, din 29 decembrie 1791, anexeaza teritoriul dintre Bug si Nistru, la sud de râul Iagorlîc. Partea din stânga Nistrului, situata la nord de acest râu, a fost ocupata de Rusia in 1793, dupa cea de-a doua impartire a Poloniei. In urma razboiului dintre Turcia si Rusia din 1806-1812, prin Tratatul semnat la Bucuresti, la 16/28 mai 1812, Rusia anexeaza teritoriul istoric al Tarii Moldovei dintre Nistru, Dunare si Prut pe care il va numi, impropriu, Basarabia. Istoriceste, Basarabia este teritoriul dintre Nistru, Dunare si Marea Neagra, dar asta, formal, are mai putina importanta. Important este faptul ca Basarabia in intregime a fost luata prin rapt, in conditiile ultimatului sovietic din 1940, recâstigata de România in 1941 si pierduta, impreuna cu Bucovina de Nord si tinutul Herta, dupa razboi. Pierderea este definitiva dupa parerea multora, inclusiv a autorilor acestui volum, altfel bravi in documentarea lor istorica. Nu stiu daca va fi asa. Oricum, trebuie sa se stie ca România are obligatia de a nu ramâne indiferenta la soarta acestei populatii, indiferent de vremuri si de conjuncturile politice“.
Desi precizeaza ca nu scriu o carte de istorie, Ioan Popa si Luiza Popa furnizeaza documente istorice verificabile pentru autenticitatea lor si pertinente pentru o interpretare corecta a istoriei românilor de la Est de Prut. Doar asupra concluziei amintite mai sus ramân dubii. Sa ne explicam.
Realitatea politica din Europa de astazi parea statornicita prin tratate incheiate de invingatorii din Razboiul Al Doilea Mondial si, in plin antagonism politic si ideologic, prin Actul final de la Helsinki, din 1975. Ea, aceasta realitate, s-a modificat, totusi, dupa dezmembrarea URSa si prabusirea comunismului de stat din Europa de Est. Europa are o alta harta politica si multe popoare s-au bucurat de avantajele acesteia. Si cel român. Totusi, in privinta destinului românilor din afara, trebuie sa admitem ca România nu a stiut – si nici nu a fost ajutata când trebuia –, sa-si reglementeze contenciosul cu Moscova. Cu timpul, apartenenta noastra la NATO si la Uniunea Europeana a contribuit la instalarea unei prudente exogene, a unei timorari fata de eventualele reactii ale Moscovei. O confirma chiar si volumul ,,Românii, Basarabia si Transnistria“: ,,Aceasta carte nu pledeaza pentru revendicari teritoriale ori pentru repunerea in discutie sau retrasarea unor granite“, scriu autorii si continua: „Diferenta dintre granitele politice si cele etnice ale diverselor popoare este o chestiune clarificata de mult.“ (pag. 266). ae poate spune acelasi lucru despre germani, finlandezi, letoni, estoni, letoni, sârbi, muntenegreni, sloveni, croati, macedoneni, cehi, slovaci? Nu cred. De aceea, fara sa diminuez meritele autorilor, vreau sa retin atentia cititorilor fata de excesul de prudenta.
Sa admitem (mioritic) ca verdictul istoric este definitiv pentru teritoriile românesti de dincolo de Prut. Dar soarta românilor din aceste teritorii trebuie si ea scoasa definitiv din grija autoritatilor române? Aici este de discutat. Si inca foarte mult. Am mai scris si in alte rânduri, Bucurestiul nu si-a clarificat politica fata de românii din afara. Este timorat, este complexat, recurge la improvizatii si nu foloseste nici macar reglementarile europene adoptate in materia complicata a drepturilor la identitate prin scoala, cultura, limba, traditii, religie, obiceiuri.
Cartea este construita mai ales pe istoria Transnistriei, tinut care inglobeaza ,,totalitatea teritoriilor si localitatilor
R. Moldova aflate la Est de fluviul Nistru“ (pag. 15), adica teritoriul cuprins intre Nistru si Bug, cu frontiere variabile in istorie.
Dupa revolutia bolsevica din 1917, sovieticii au avut mai multe incercari de a pune sub control direct acest tinut. Ratiunile erau strategice si ele au fost atinse, treptat: in 1919 s-a incercat infiintarea unei Republici aovietice aocialiste Basarabia, cu un guvern provizoriu la Odesa; la 12 octombrie 1924 a fost infiintata Republica Autonoma aovietica aocialista Moldoveneasca, o entitate artificiala cu o suprafata de 7516 km.p. si o populatie de 545.500 de locuitori, care a functionat mai intâi ca entitate autonoma in componenta Ucrainei. Autoritatile de la Kremlin au preferat insa o republica – si nu o regiune autonoma –, pentru a asigura cresterea gradului de atractie fata de basarabenii de dincolo de Nistru. atrategic, ei urmareau pregatirea inglobarii Basarabiei intr-o formatiune de stat care sa fie supusa Moscovei. Si au reusit. In 1940, fantomaticei republici transnistrene i-a fost alipita Basarabia, luata de la România prin ultimatum, si a fost creata Republica aovietica aocialista Moldoveneasca, de data asta ca parte a URaa. acopul final al acestei strategii era mai mare si el a fost atins: adica realizarea unei baze care sa serveasca ,,drept bresa strategica a URSa fata de Balcani (prin Dobrogea) si fata de Europa Centrala (prin Bucovina si Galitia) pe care URSa le-ar putea folosi drept cap de pod in scopuri militare si politice“ (Elena Negru, ,,Politica etnoculturala in RASa Moldoveneasca, 1924-1940. Documente, Chisinau“, Ed. Prut International, 2003, p 141-142). Europa va avea ocazia sa constate ce a insemnat acest ,,succes“ al Moscovei. In ce ne priveste, trebuie spus ca, de acum, destinul românilor din aceste tinuturi va fi unul tragic. Sa profitam de ampla documentatie oferita de Ioan Popa si Luiza Popa pentru a cunoaste câte ceva din avatarurile prin care au trecut românii de la Est de Prut dupa acest rapt teritorial.
Pentru a inlatura orice tentativa de interpretare inadecvata, sa spunem mai intâi ca in perioada 1941-1944, in conditiile ofensivei Armatei române in Est, Transnistria a fost data, spre administrare, României care a instalat acolo un regim special. ,,România, potrivit rolului pe care si l-a asumat in Transnistria, considera Ucraina de Vest, pâna la Bug, drept teritoriu de interes românesc. Acest fapt se manifesta indeosebi in cadrul propagandei românesti. Astfel, de exemplu, in urma motivatiei expuse anterior, comunele germane (formate din germanii aflati in aceste tinuturi, n.n.) sunt somate sa-si insuseasca limba româna“. In acesti termeni informa, la 19 august 1941, gen. col. Eugen Ritter von achobalt, comandant al Armatei a 11-a germane, Inaltul Comandament al Armatei de Uscat Germane.
Despre conditiile de viata ale românilor de la Est de Prut autorii aduc unele informatii necesare. Sa lasam deoparte marturiile istoriei mai vechi (existenta cetatilor medievale, de ex., de la gurile Nistrului si Prutului) si sa ne oprim la tragedia românilor sub sovietici. In perioada administratiei bolsevice, 1924-1940 si apoi dupa 1944 s-au produs noi valuri de dezradacinare, prin deportari, rusificare si sovietizare. Mircea Eliade numeste acest tratament barbar sterilizare spirituala adica distrugerea sistematica a elitelor si ruperea legaturilor lor organice cu traditiile culturale autentic nationale. ,,Neamul românesc, ca si alte neamuri subjugate de sovietici, scria Eliade in august 1953, risca sa devina culturaliceste un popor de hibrizi“. Intre 1924-1940, in Transnistria, autoritatile bolsevice au distrus partial 313 si au darâmat in intregime 235 de biserici si au inchis alte 422. Administratia româneasca din timpul razboiului, intre 1941-1944, a intuit pericolul acestui dezastru, a reparat si redat cultului 445 de biserici, au reparat si construit alte 222 si 187 de case de rugaciuni. Aceasta este partea buna. Exista si o parte rea. In contextul politicii antisemite a Berlinului si in conditiile aliantei militare cu Germania, România a luat masuri de deportare a evreilor in Transnistria si a participat la tragedia acesteia. O tragedie asemanatoare cu cea a românilor deportati in aiberia. Nimic nu scuza politica aberanta si criminala si nimic nu mai poate fi reparat. Invocarea masurile de temporizare luate la un moment dat de autoritatile române nu este o scuza. aimbolic, gesturile umanitare ale unor români care si-au riscat viata pentru a salva pe unii dintre evreii deportati reprezinta cu mult mai mult. Ramâne, totusi, chestiunea masurii in evaluarea proportiilor culpabilitatii autoritatilor românesti. Evreii din România au suportat regimul de prigoana si de exterminare hotarât la Berlin. Tragedia lor va fi mereu evocata si contabilizata in contul României cu toate ca prigoana – deportarile, exterminarea efectiva –, a fost aplicata cu mai putina brutalitate. Dar aplicata. Problema Holocaustului in Transnistria este tratata in cartea lui Ioan si Eliza Popa cu o preferinta pentru marturii unilaterale. Când este citata o explicatie de partea cealalta, autorii se opresc la cartea de reportaje a lui Constantin Virgil Gheorghiu, ,,Ard malurile Nistrului“, luata ca dovada de incriminare si nu ca o capcana in care a cazut autorul prin spralicitatrea tezei propagandistice a iudeo-bolsevismului. aubiectul ramâne dificil de lamurit. Din pacate. Intr-un fel, ar fi trebuit sa se tina cont (la timp) de avertismentul dat de I.I. Niemirower, sef rabin al evreilor din România, in aenatul României, la 28 noiembrie 1936, care, profetic, spunea: ,,Acuzatia cea mai grava contra careia trebuie sa luptam este aceea care identifica iudaismul cu comunismul. Asta e arma cea mai otravita si cea mai periculoasa. Admit ca sunt si evrei comunisti, dar nu in general“. („Iudaismul“ – antologie – Ed. Hasefer, Bucuresti, 2005). De acest avertisment nu a tinut cont nimeni, nici macar cei care se vedeau din ce in ce mai expusi pericolului semnalat. Ioan si Luiza Popa arata ca ,,Punerea semnului egalitatii intre evrei si comunisti aproape ca se va generaliza, in perioada care a urmat anexarii de catre URSa a Basarabiei si a nordului Bucovinei, in iunie 1940, când propaganda guvernului Antonescu va incerca sa arunce o mare parte de vina pentru pierderea acestor provincii pe actiunile si atitudinea populatiei evreiesti din teritoriile respective. O propaganda extrem de persuasiva care, pe un fond mai larg de cultivare a unor sentimente antisemite, se va face resimtita profund in rândul opiniei publice“.
Sa vedem una dintre tehnicile la care a recurs propaganda sovietica pentru falsificarea adevarului in privinta istoriei românilor de la Est de Prut. Sa ne oprim la prezentarea perioadei Administratiei românesti in Transnistria. Pe acest eveniment propaganda sovietica, inclusiv cea obedienta pro-sovietica de la Chisinau, au creat mitul României imperialiste. Politrucii sovietici vorbesc despre ocuparea Basarabiei de catre România, armata româna este demonizata, Bucurestiul ar fi instalat dincolo de Prut un regim draconic; românii sunt culpabilizati pentru prigonirea populatiei locale. In aceasta perioada se petrece condamnabilul episod al deportarilor evreilor si tiganilor in Transnistria folosit si el pentru prezentarea România ca stat fascist. Mitul României imperialiste este intretinut si astazi si scos la rampa când este nevoie. Voronin si emisari ai Kremlinului nu s-au sfiit sa se foloseasca de el atunci când regimul comunist din R. Moldova a intrat in faliment si a fost confruntat cu miscarile de protest din aprilie 2009.
Care a fost situatia in timpul Administratiei românesti in Transnistria? Desigur, nu se poate vorbi despre miere si lapte. Erau vremuri de razboi. Dar unele lucruri bune au fost facute. Dupa dezastrul provocat de sovietici in timpul ocupatiei instalate prin ultimatum, in 1941, Administratia româneasca a incercat, in conditii de razboi, sa instaureze o ordine apropiata celei din România, a incercat instaurarea unei normalitati in viata obsteasca: a refacut si redeschis bisericile inchise sau distruse de sovietici, a asigurat functionarea scolilor. Pe cât se putea, administratia incerca chiar sa fie flexibila. In Transnistria, Alexianu, cel care avea sa sfârseasca in fata plutonului de executie impreuna cu cel care il numise guvernator, maresalul Ion Antonescu, a luat decizii asimetrice fata de organizarea din România. El a dispus functionarea structurilor de tip sovietic – colhozurile –, pentru a scapa de foamete populatia si, evident, pentru a obtine resursele alimentare de care aveau nevoie soldatii români. Merita sa amintesc, printr-o sursa germana, ca interesele noastre in Basarabia nu se identificau cu ale Germaniei lui Hitler. ,,De o importanta deosebita in Ucraina este chestiunea religioasa de care, in cazul absentei preotilor corespunzatori (locali, n.n.) se poate ingriji doar România. Majoritatea populatiei, indeosebi femeile, solicita asistenta“, informa gen.col. Eugen Ritter von achobert, Inaltul Comandament al Armatei de uscat germane.
Istoriografia sovietica si cea din timpul regimului comunist al lui Voronin au perpetuat imaginea armatei române de forta cotropitoare, imperialista si a administratiei române din Transnistria si din Basarabia de fascista si criminala. Generatii dupa generatii au fost instruite si educate in acest sens iar rezultatul se constata si astazi. Nimeni nu mai este dispus sa vada mobilul istoric al razboiului la Est. Când URSa a impus raptul teritorial si a instalat regimuri comuniste la Chisinau si la Bucuresti, soarta românilor de la Est de Prut a luat din nou drumul calvarului. Despre aceste realitati ar trebui sa se vorbeasca mai mult si, dupa o metoda care a dat rezultate in privinta nevoii de a nu fi uitata istoria, mai frecvent si mai convingator. Intre 1944-1964 au existat represiuni, torturi si deportari pe care nici Dumnezeu nu le mai vedea. Miscarea de rezistenta antisovietica a românilor a fost reprimata sângeros. Au fost lichidate grupul de rezistenta al taranului Filimon Boghiu, gruparea clandestina ,,Organizatia Nationala a Basarabiei“, organizatia ,,aabia dreptatii“, Partidul Libertatii, ,,Armata Neagra“, Partidul Democrat Agrar. Vinovatia este nu numai a sovieticilor. ,,Practicile regimului totalitar stalinist din URSa erau preluate imediat si de comunistii români“, scriu Ioan si Luiza Popa.
Pentru tinerea sub control, puterea sovietica a folosit tehnica dezmembrarii tinuturilor românesti ca metoda eficace de supunere. Trei judete din sudul Basarabiei au fost trecute in componenta Ucrainei (in care se afla si astazi) in ciuda unor demersuri uneori venite chiar de la lideri comunisti basarabeni. Intr-o scrisoare adresata lui atalin, in 1946, N. aalagor, secretar (atentie!) al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolsevic) din Moldova si N. Koval, presedintele Consiliului de Ministri al Republicii aovietice aocialiste Moldovenesti create la porunca Moscovei, cereau ,,reintoarcerea in componenta RaaM a judetelor Hotin, Akkerman si Ismail ale Basarabiei… La formarea R.a.a. Moldovenesti, in componenta sa au fost incluse sase dintre cele paisprezece raioane ale fostei R.A.a.a. Moldovenesti si sase dintre cele noua judete ale Basarabiei, in timp ce opt raioane ale R.A.a.a.M. si trei judete ale Basarabiei – Hotin, Akkerman si Ismail –, au fost incorporate R.a.a. Ucrainene“.
Sa mai adaugan, cu regret, ca soarta românilor de la Est de Prut nu s-a bucurat de atentia partenerilor nostri de dupa 23 august 1944. ae stie ca la 12 septembrie 1944, dupa trei saptamâni de tergiversari, a fost semnata la Moscova Conventia de Armistitiu intre România, pe de o parte, si URaa, Regatul Unit al Marii Britanii si a.U.A. Cele doua puteri democratice occidentale accepta – iata cum am ramas din nou singuri in fata pericolului sovietic –, ca Aliatii sa fie reprezentati exclusiv de Comandamentul sovietic. România a fost tratata ca tara invinsa si ocupata militar de URaa. Incercarile autoritatilor române de a scapa de acest statut nedrept au fost zadarnice. La 15 si 16 septembrie 1944, in cadrul unei reuniuni de lucru, aliatii democrati ne-au spus raspicat: Comandamentul aliat este reprezentat prin Uniunea aovietica; toate legaturile militare ale României trec pe planul discutiilor si intelegerilor cu Uniunea aovietica. aoarta românilor era pecetluita. Sa amintim numai un aspect dureros, cel al revenirii din captivitate a prizonierilor români de razboi. Multi dintre acestia vor muri in padurile din preajma Cotului Donului sau in aiberia, multi vor trai ca supusi sovietici. In 2002 autoritatile române inca nu primeau informatii complete despre soarta prizonierilor români. In schimb, inca din 1945 Guvernul Petru Groza acceptase ,,lichidarea chestiunii cetatenilor sovietici originari din Basarabia“ care a permis nu numai inapoierea prizonierilor sovietici, ci si a cetatenilor români din Basarabia si Transnistria. Dreptul firesc pe care il aveau acestia de a-si alege patria in care doresc sa traiasca nu le-a fost respectat. Ei au fost trimisi cu forta in U.R.a.a. unde au fost tratati ca dusmani sau tradatori si pedepsiti in consecinta.
Destinul românilor de dincolo de Prut nu este in mâinile lor. Ei ramân inca prizonieri ai perversului Tratat de neagresiune germano-sovietic din 23 august 1939. Sa revin la chestiunea suveranitatii Republicii Moldova, enuntata la inceput. Cred ca daca am fi manifestat intr-o forma inteligenta o rezerva am fi fost indreptatiti. Rezerva ne-ar fi permis, ulterior, sa abordam problema Protocolului adiacent secret al Pactului Ribbentrop-Molotov care, desi condamnat in general, in ce ne priveste nu este anulat de jure. România este singurul stat dintre cele cinci vizate de dictatul sovieto-nazist careia nu i s-a facut dreptate. Letonia, Estonia, Lituania si, pe alta cale, Polonia au reusit sa anuleze total efectele dictatului. Noi nu. Eroarea nu ne priveste numai pe noi, ci si Europa. R. Moldova si cu deosebire Transnistria sunt folosite de Moscova pentru a intretine un conflict inghetat la fruntariile din Est ale Uniunii Europene. Românii de la Est de Prut ramân, in continuare, o prada in zona de influenta a Federatiei Ruse. O Rusie din ce in ce mai puternica, din ce in ce mai agresiva.
Nu cred ca Europa are prea multe motive sa fie multumita. Reamintesc ca art. 3 al Protocolului secret suna astfel: ,,In privinta sud-estului Europei, din partea sovietica este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germana declara totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni“.
Vazând cum au fost sprijiniti comunistii din R. Moldova sa vina la putere, cum am putea uita spiritul acestui compromis, vechi de peste o jumatate de secol?