Presa internationalã
„Oameni care nu si-au exprimat niciodata rezervele fata de optiunile politice ale laureatilor Nobel – precum Wislawa Szymborska, care a scris ode despre Lenin si Stalin; Günter Grass, care a ridicat în slavi dictatura cubaneza; Harold Pinter, care l-a sustinut pe Slobodan Miloševic; José Saramago, care i-a epurat pe anti-stalinisti de la ziarul revolutionar pe care îl conducea – au ajuns la concluzia ca Academia Suedeza a depasit, în cele din urma, masura“, scrie jurnalistul suedez Johan Norberg într-un articol din „Spiked“ intitulat „Sa nu-i dati Nobelul! E de dreapta!“. „Optiunile politice ale lui Mario Vargas Llosa ar fi trebuit, se pare, sa-l scoata din discutie în ceea ce priveste o posibila candidatura la premiu. E, dincolo de toate, un adept al liberalismului clasic în traditia lui John Locke si Adam Smith“, adauga Norberg.
Jurnalistii suedezi etatisti au explicat ca Llosa a devenit un tradator în anii ’80, când s-a întors împotriva socialistilor si chiar a candidat pentru presedintia peruana cu o platforma electorala liberala. În cel mai mare ziar suedez, „Aftonbladet“, arata Johan Norberg, trei eseisti l-au facut bucati pe Mario Vargas Llosa în prima zi dupa anuntarea câstigatorului premiului Nobel. Unul dintre ei l-a acuzat ca nu e doar un neoliberal, dar ca e si un macho. „Ceea ce Llosa nu stia e ca în zilele noastre doar femeilor li se mai permite sa scrie despre sex; când barbatii fac asta, se pare ca e un lucru sovinist si lipsit de gust“, comenteaza Johan Norberg.
Martin Ezpeleta a sustinut chiar, în „Aftonbladet“, ca premiul reprezinta o victorie pentru rasisti, deoarece Llosa a scris cândva un eseu în care ataca ideologia multiculturalismului. Faptul ca, în acelasi eseu, el pleda pentru o politica a emigrarii mai permisiva era mai putin relevant pentru Ezpeleta.
„Vargas Llosa a scris unele povestiri simpliste, chiar ridicole, însa romane precum «Sarbatoarea tapului» si «Razboiul sfârsitului lumii» sunt genul de povesti ambitioase care nu se mai spun în ziua de azi, într-o vreme când cei mai multi scriitori nu au rabdarea sa scrie despre nimic altceva, în afara de barurile lor favorite si de vietile lor amoroase nefericite“, comenteaza Johan Norberg. „În forma sa cea mai buna, Vargas Llosa e varianta lumii literare pentru oamenii de stiinta care studiaza Teoria corzilor: abordeaza mai multe dimensiuni decât restul oamenilor pot cunoaste prin simturile lor. Precum Victor Hugo, el surprinde o întreaga epoca sau tragedia unei tari în câteva capitole, dar, precum cei mai buni autori de trilleruri, ne tine în suspans prin intrigi dramatice. Si tine în frâu un numar imens de personaje, precum marii scriitori rusi – personaje ale caror relatii, conversatii si evolutii interioare alcatuiesc adevarata scena a povestii“.
„Dar, înainte de a va lasa purtati de val si de a ajunge la concluzia ca Vargas Llosa merita premiul, scrie Johan Norberg, am uitat sa va spun ca el nu e un socialist?“. Cândva, Llosa a fost un comunist convins care a sprijinit revolutia cubaneza. „Si-a schimbat parerea nu pentru ca nu a mai putut sa empatizeze cu saracii si oprimatii lumii, ci pentru ca înca empatiza cu ei atunci când altii au început sa se identifice mai degraba cu revolutionarii decât cu oamenii în numele carora facusera revolutia. A vazut ca Fidel Castro îi persecuta pe homosexuali si-i închidea pe eretici. În timp ce alti socialisti au tacut din gura si s-au gândit ca visul justifica mijloacele, Vargas Llosa a început sa-si puna întrebarile grele despre motivele pentru care idealurile sale semanau mai degraba cu lagarele de concentrare decât cu utopiile socialiste, atunci când se realizau“.
Încercarile de a-l înfatisa pe Llosa drept un adept al dreptei autoritare, conservatoare în America Latinã sunt jenante, crede Johan Norberg. „Singurul argument din articolul din Aftonbladet e acela ca l-a sprijinit pe Sebastián Piñera în timpul ultimelor alegeri prezidentiale din Chile – ceea ce nu are sens oricum ai lua-o, din moment ce Piñera e un politician moderat, democrat, care a atacat traditia autoritara a dreptei chiliene si a votat împotriva lui Pinochet la referendumul din 1988“.
Încercarile de a politiza un premiu literar si pretentiile ca scriitorii sa fie membri legitimati ai clubului de stânga nu sunt foarte atragatoare, crede Norberg. „Dar poate ca, dincolo de toate, criticii au si ei dreptate într-un punct. Poate ca nu putem separa romanele lui Llosa se optiunile sale politice, literatura lui de credinta în libertate. Într-un eseu despre scris el arata cum «toata literatura buna e radicala, si ridica întrebari radicale despre lumea în care traim», si ca literatura este «hrana spiritului rebel, promotoarea nonconformismelor»“.