Dorina Potarca, Amintirile unui „element dubios“, Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 2011.
„O societate se fransese.
O parte va coborî mereu si se va prabusi,
si alta, mult inferioara, formata din «les bas-fonds»,
se va ridica peste ruinele ei“.
Dorina Potarca
Cartea este de format mic, are 139 de pagini de text si o anexa cu fotografii de familie si còpii ale actelor de detentie ale familiei Potarca. Contrar aparentelor, este densa în informatii si trairea rememorarii, un merit deosebit avandu-l si redactia prin cele peste saptezeci de note de subsol, ce vin sa completeze fericit portretele celor pomeniti de autoare.
Stefania Olga Teodora Marinescu Potarca a avut nesansa de a deveni în anii de început ai regimului comunist si element(a) si dubioasa. Cea mai evidenta „vina“ a ei consta în calitatea de sotie a unui „dusman al poporului“, Virgil Potarca – oltean national-taranist din Plenita, Dolj, fost ministru al Justitiei, al Agriculturii, al Lucrarilor Publice si Comunicatiilor, arestat si condamnat administrativ cu „Lotul demnitarilor“ în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, si care avea sa moara în penitenciarul Sighet, la 6 iunie 1954. Nationalizarea din 1948 a aruncat familia Potarca în strada. Însa, „elementele dubioase“ nefiind de încredere, dupa arestarea capului familiei, Dorina este scoasa cu cei doi copii minori si din apartamentul închiriat, aproape cu mainile goale. Pentru a izola „raul“ întruchipat de vechea clasa politica, femeia este încarcata în camion, cu tot cu copii, si dusa de Securitate în domiciliu obligatoriu în cartierul rau famat Crucea de piatra, în marginea oricarei societatii. Conditiile erau atat de insalubre, încat Dorina si copiii sunt lasati sa locuiasca la mama ei, la insistenta celei din urma, cu atat mai mult cu cat locuinta fusese deja distribuita unor ucenici de la fabrica „Lemaître“. O întrebare strecurata destul de discret în textul cartii deschide o larga perspectiva asupra unor posibile raspunsuri: „Îmi amintesc de „Pamant destelenit“ al lui Solohov. Oare nu l-am citit? Nu stiam cum se procedase în Rusia cu chiaburii? De ce nu ne luasem masuri? Prea tarziu acum!“ (p. 41)
Profesoara de franceza beneficiaza de compasiunea regimului democrat-popular, primind în cele din urma avizul de a lucra într-un Aprozar (pentru cei nascuti dupa 1989, aprozarul era ceea ce intuim: un loc de unde te aprovizionai cu zarzavat, legume, fructe), într-un depozit din zona Pietei Obor, apoi la Cooperativa „Electrica“, locuri de munca din care va fi mereu data afara. Dar ca sa-si poata creste copiii ramasi fara tata, doamna Potarca fusese nevoita sa si divorteze, formal, sperand ca prin schimbarea numelui îsi va pierde urma „patata“: „Un divort facut în asa fel încat sa poata fi anulat de sotul meu în ziua în care ar fi fost eliberat, caci eram sigura ca, sanatos si solid cum era, va scapa cu viata.“ (p. 15)
Este interesant detaliul legat de constiinta oarecum vinovata a Anei Pauker. Disperata ca nu avea sursa de trai, Dorina Potarca îi scrie pentru a o ajuta sa obtina o slujba. Amintindu-i-se ca Virgil Potarca o reprezentase în instanta în perioada interbelica, Ana Pauker a aranjat pentru Dorina, prin „Bratele de munca“, sa fie angajata ca steno-dactilografa poliglota la Sovromtransport (unele figuri de marca ale comunismului romanesc au reactionat uneori si astfel, lasand garda vigilentei revolutionare jos, pentru un strop de omenie, dar numai în cazuri fara miza ideologica). Este epoca în care straturile sociale si politice sunt curatate cu darzenie de „elementele nesanatoase“ ce puneau în pericol noua societate. Cei care au ales sa schimbe macazul odata cu noua putere se tin departe de lumea politica de altadata, vizata de epurari si arestari. Ghelmegeanu si Ralea refuza sa o ajute pe sotia fostului lor coleg, obligata la o resemnare responsabila în fata presiunilor cinice si chiar perverse venite din partea trepadusilor ideologici. În 1952, sotiile dusmanilor poporului sunt deja scolite în materie de supravietuire si stapanite de o teama pragmatica: „Ce sa iau cu mine? Ma duceti la Canal?“. „Nu stim unde veti fi dusa, dar luati ce e strict necesar. Luati-va si lucruri groase.“ (p. 53)
Omnipotenta Securitate avea nenumarate organe pentru depistarea „elementelor“, astfel încat, în noaptea de 14 spre 15 aprilie 1952 este arestata si Dorina, alaturi de alte cateva zeci de persoane, cu Lotul familiilor fostilor demnitari. Cei doi copii, Tudor – 13 ani, si Voica – 9 ani, raman în grija bunicii si vor avea un traseu dramatic pana la revenirea mamei. Partea barbateasca majora a familiei Potarca ajunsese integral în puscaria politica: cei doi frati ai lui Virgil – Constantin (moare si el în februarie 1954, în detentie, la Vacaresti) si Eugen (singurul dintre cei trei care apuca liberarea, în mai 1954), precum si fiul lui Virgil dintr-o alta casatorie – Stefan, arestat în 1949 pentru „trecere frauduloasa a frontierei“ (eliberat în iunie 1954). Tudor o conduce pe mama lui la poarta, încercand sa joace rolul barbatului ramas în casa: „Curaj, mamico!“. Dramatismul situatiei nu consta atat în cei doi ani de puscarie, ci în aceasta expresie rostita de un copil într-o atare împrejurare, unul dintre multii copii ai Romaniei maturizati fortat într-o tara fortata la absurd de catre teroarea ideologica. Virgil Potarca nu comisese ceva împotriva regimului, cu atat mai putin sotia, copiii, fratii, soacra lui. Dar toti au avut de suferit doar pentru ca prin prezenta lor aminteau de regimul de dinainte de razboi. Astfel au fost mii de familii, nu doar ale fostilor demnitari, ci ale tuturor acelora care prin existenta lor materializau un concept ce trebuia sa moara – democratia. Comunistii nu aveau nevoie decat de vesmintele lui, de aceea îsi dadeau silinta sa îl goleasca de continut.
În timp ce mama îngrozita ca i-au ramas copiii fara niciun parinte munceste istovita, batjocorita si umilita în lagarele de la Ghencea, Popesti-Leordeni, Pipera, copilul ei – un elev stralucit –, este dat afara din toate scolile din Romania si obligat sa devina muncitor la ranga în metalurgie, la numai 13 ani. Spune mama ranita, neputincioasa, vinovata fara de vina: „… cu manutele lui de pictor si intelectual“. Slujbasii Securitatii exploateaza din plin oportunitatile de cinism, numai si numai pentru a crea legitimitate regimului comunist: „Ce aveam de declarat noi, niste femei pricajite, unele batrane, altele abia iesite din copilarie? Si, de fapt, ei stiau tot, sau aproape tot, si hotararea fusese deja luata în privinta noastra. Totul era de forma“.
Sapte kilometri în mars pana la locul de munca, zi lumina de istovire, calduri sau frig insuportabile, si înfometare, alti Sapte kilometri pe drumul de întoarcere. Trai în mizerie, lipsuri, promiscuitate. Amestecul cu „rapandulele“ de la dreptul comun. Oricum, politicele sunt considerate sub demnitatea penalelor. Oricat de paradoxal ar parea, cele 24 de luni nu sunt doar pentru a pedespi ceva ce nu exista, pentru a umili pe unii si a da satisfactie grobiana altora, sunt si pentru chinul omului asupra omului: „Noi nu v-am pus la zid. Vrem sa va ucidem prin munca.“ Acelea care scapa vor fi niste reeducate prin munca, reeducarea fiind scopul sistemului concentrationar romanesc. Chiar autoarea marturiei pare sa fie convinsa de acest lucru, iesind din puscarie în asa-numita libertate, care nu este decat „o puscarie mai vasta“. Ceea ce nu îsi putea imagina o femeie normala în anii 1950 (dar aveau sa traiasca femeile, cu mic, cu mare, în a doua jumatate a anilor 1980) devine uzura pentru burghezo-mosieroaicele care caznesc din greu întru bunastarea statului comunist pe ogoarele lagarelor de munca fortata. Grotescul prinde în aceasta rememorare aripi de poem: „Fiind la «munca grea», ni se dadusera carti postale sa anuntam familia sa ne aduca cinci kg de alimente, medicamente si alte lucruri necesare, la o data fixata. Toate ceream vata, caci rar gaseam cate o bucatica de ziar, pe care, dupa ce o citeam cu nesat si o comentam, îi dadeam o alta întrebuintare. Altfel, cate o frunza, ce gaseam.“ (p. 94)
Dupa executarea celor 24 de luni de condamnare administrativa, Dorina Potarca a iesit din penitenciarul pentru femei Dumbraveni, eliberandu-se de cosmarul fizic al locurilor de detentie prin care trecuse, însa neuitand ca inconstientul traumatizat se usura noaptea în baraca, redandu-i astfel speranta si puterea de a se întoarce la copiii ei: „În puscarie visele vor avea un rol important în viata noastra. Ele se discutau, se comentau dimineata în celula si, curios, mai întotdeauna se adevereau sau aveau un sens. Toata viata noastra era noaptea.“ (p. 28) Ziua era, se deduce, cosmarul.
A înfruntat regimul bestial al reeducarii prin munca în felul ei, interzicandu-si fiorul artistic, poezia deliberata, forme de evadare ce ar fi sustras-o de la telul unic, acela de a rezista pentru a-si reîntalni copiii. Este extrem de relevanta rememorarea scenei de la Popesti-Leordeni (unde Elena Bratianu, sotia istoricului Gh. Bratianu, le întampinase cu „C’est l’enfer! C’est l’enfer!“) în care Jeana Necsesti, cu care facuse o „targa“ pentru a cara mai eficient pamantul, îi spune visatoare: „Dorina, te gandesti tu ca acum pe Coasta de Azur mimozele sunt în floare?“, iar Dorina îi raspunde: „Las targa jos daca îmi mai pomenesti de asa ceva!“ (p. 106)
Este deja un aspect evident ce tine de femeile tinere care au fost închise si au lasat fara voia lor acasa copii minori sau parinti batrani: grija pentru acestia le-a dat puterea de a rezista, în ciuda unor conditii de munca fortata si de trai inimaginabile, în ciuda lipsurilor si bolilor – accidentale sau cronice. Nu foarte multe dintre cele tinere au murit în închisoare, cel mai adesea în urma unor afectiuni grave datorate schingiuirii din anchete si lipsei asistentei medicale, pedepsei cu izolarea. Majoritatea mamelor tinere au rezistat si s-au întors la copiii lor. Desi au ajuns în închisoarea politica, fara sa fi avut vini politice, ele se încadreaza pe un nivel al moralitatii cotidiene rezistente, asa cum ne demonstreaza Dorina Potarca, o eroina „anonima“, ajunsa astfel în ciuda educatiei, statutului si vointei ei.