Într-un interviu pe care l-am publicat exact acum 20 de ani în „Adevarul“, Petru Cretia, atunci proaspat instalat director al Memorialului de la Ipotesti, care tocmai capatase si statutul de Centru National de Studii, fireste cu numele „Mihai Eminescu“ (din pacate, doar în „Monitorul Oficial“, caci fondurile necesare unei asemenea institutii erau, ca si acum de altfel, mai mult simbolice) sublinia: „Spatiul ipotestean este prezent în toata opera lui Eminescu. El a avut aici doua experiente decisive: o iubire de adolescenta si moartea lui Ilie, singurul sau frate de care s-a simtit apropiat. Peisajul, relatia adânca si auroral-erotica, moartea fratelui sunt, repet, prezente în toata opera, inclusiv în poeziile nestiute si gasite de mine“.
Era o zi de iunie însorita si înmiresmata, iar discutia cu Petru Cretia avea loc chiar la Ipotesti, într-o camaruta, ca o chilie monahala, din cladirea Memorialului ce fusese construita înainte de 1989. Aici locuia si lucra eminentul carturar care îsi asumase, departe de un minim confort si de orice trufie, misiunea de a-l sluji pe Eminescu cu sentimentul acut ca astfel slujeste cultura nationala. Mi-au ramas în amintire optimismul ingenuu si entuziasmul aproape juvenil, de-a dreptul contagioase, cu care Petru Cretia mi-a vorbit despre proiectele sale privind rostul Centrului de la Ipotesti, asa cum îl vedea el. În scurt timp avea sa se aleaga praful de ele, iar ilustrul eminescolog sa paraseasca acel spatiu înnobilat de geniul celui despre care Cioran scria, în 1937, aceste fraze memorabile: „Tot ce s-a creat pâna acum în România poarta stigmatul fragmentarului. Afara de Eminescu totul e aproximativ în cultura româneasca. Nici unul nu ne-am laudat cu el. Caci nu l-am declarat cu totii o exceptie inexplicabila printre noi? Ce a cautat pe aici acel pe care Buddha ar putea fi gelos? Fara Eminescu am fi stiut ca nu putem fi decât esential mediocri, ca nu este iesire din noi însine si ne-am fi adaptat perfect conditiei noastre minore. Suntem prea obligati fata de geniul lui si fata de turburarea ce ne-a varsat-o în suflet“.
Am comentat atunci când a aparut, la finele anilor ’90 ai secolului trecut, lucrarea lui Valentin Cosereanu „Eminescu, Ipotesti, Eminescu“, rod al unor îndelungate cercetari ale autorului. Ceea ce voi rememora mai departe în aceste însemnari sunt, în majoritatea lor, fapte si date cuprinse în volumul amintit.
Casa familiei Eminovici, bisericuta din apropiere, mormintele Eminovicilor au o istorie ce arata, o data în plus, cât de ingrati, de risipitori si iresponsabili putem fi cu valorile culturii noastre. În 1914, un vizitator al Ipotestiului constata cu uimire: „Vântul suiera prin usile si ferestrele stricate, iar pasarile îsi fac cuibul înauntru. E o înfatisare trista casa aceasta darapanata si lasata în parasire si o rusine pentru acei care-l cetesc si-l admira pe Eminescu… În Franta sau Germania nu s-a întâmplat asa ceva. La Weimar, casele lui Goethe, Schiller si Nietzsche sunt transformate în mici muzee si îngrijite cu sfintenie (mici erau poate atunci, cu o suta de ani în urma, caci prin anii ’80, când am avut prilejul sa le vizitez, devenisera niste mari muzee memoriale si centre de studii – nota mea C.C.), iar la Leipzig vezi la o casa mica, simpla si modesta, o placa comemorativa amintind ca acolo a lucrat Schumann“. Dând exemplul acestora, vizitatorul implora patrioticele autoritati ale statului român „curat constitutional“, cu formula personajului lui Caragiale, sa ia aminte ca acolo, la Ipotesti, este casa „celui mai mare poet al neamului românesc“. Dar cine sa-i dea ascultare? Politicienii corupti si ignoranti de care se îngrozise Carol I, hraparetii preoti, avocatii, prefectii ipocriti si inculti, toti parvenitii si îmbogatitii peste noapte? Proprietarii abuzivi? Unul dintre acestia, care nu avea nici un drept sa revendice casa Eminovicilor, spunându-i-se ca „aceasta casa este scumpa neamului românesc“, a replicat cu un cinism ce ne este astazi, din nefericire, atât de cunoscut: „O fi scumpa neamului, dar e mai scumpa pentru mine, caci e proprietatea mea…“. A trebuit sa fie învinse multe piedici si sa treaca multe decenii pâna ce casa familiei lui Eminescu, strajuita de un batrân salcâm morometian, care repovesteste copilaria Poetului, sa devina muzeu memorial.
Eminescu a venit prima data în casa de la Ipotesti în 1885 când tatal sau a terminat constructia. Avea cinci ani. De o parte si de alta a pridvorului casei, înaltata pe locul alteia mai vechi, au fost plantati doi salcâmi, nu tei asa cum scrie G. Calinescu în celebra biografie „Viata lui Mihai Eminescu“, care si-a bazat descrierea pe niste fotografii de epoca. Altminteri, constata Valentin Cosereanu, cu aceasta exceptie, ceea ce evoca marele critic, romancier si biograf corespunde întru totul realitatii. Cu geniala sa intuitie, Calinescu a reusit mult mai mult decât ceea ce pot oferi documentele si alte felurite marturii. De altfel, marii biografi, precum Calinescu, Henri Troyat sau Stefan Zweig se ridica mult deasupra acestora si umplu spatiile goale, caci întotdeauna sunt si vor fi mai mici ori mai mari spatii neacoperite de marturii scrise sau de alta factura. Unul dintre salcâmi a regenerat miraculos, ca si Teiul lui Eminescu din Copoul Iasilor, si a dainuit pâna astazi. Dupa moartea caminarului, pâna în 1924, când se transformase practic în ruina, casa a mai fost locuita o scurta perioada de timp, nu se stie însa când si de catre cine. O fotografie din 1916 atesta starea de tot precara a constructiei, cauzata si de o surpare în urma unei alunecari de teren. Fapt e ca în 1924, în „Revista Moldovei“ ce aparea la Botosani se relata ca „a fost mare miscare în orasul nostru, pentru ca proprietarii mosiei Ipotesti, hotarâti sa refaca pentru odihna lor casa în care a copilarit Mihai Eminescu au darâmat-o pâna la temelie. Un manifest al studentilor români din Botosani urmat de un altul, al studentilor evrei, a stârnit proteste energice împotriva acestei darâmari“.
De la un punct, lucrurile sunt oarecum confuze. Cert e ca proprietarul domeniului Eminovicilor se adresa, la 3 august 1924, prefectului judetului Botosani, Demostene Vizanty, cu urmatoarea scrisoare: „Subsemnata Maria D. Papadopol, proprietara mosiei Ipotesti, declar prin aceasta ca donez casa din Ipotesti, sau mai bine zis locul unde s-a aflat aceasta casa, cu conditiunea expresa de a se ridica pe acest loc o cladire identica cu materialul ce se afla azi pe aceste ruine si care cladire nu va putea avea alta destinatie decât a fi muzeu national cu titlul «Mihai Eminescu donat de Maria Papadopol nascuta Isacescu» care va putea avea si o sala de lectura; nici într-un caz nu va putea servi ca local de scoala“.
Frapeaza în aceasta „declaratie“ ceea ce as numi imensul orgoliu ciocoiesc. Acelei „Papadopol nascuta Isacescu“, care era destul de instruita si de informata încât sa fi stiut ca Eminescu devenise un mit, i se pare firesc sa-si alature, si înca în „titlul“ unui „muzeu national“, nevolnicul ei nume celui al marelui poet. Ca sa nu mai vorbim de nefericita, ridicola exprimare: „Eminescu donat de…“. Oricât de „sacra“ si de garantata ar fi, proprietatea nu este si nu trebuie sa fie numai o problema de interes personal, ci si una de interes social si national. Ciocoii vechi si noi, parvenitii nu vor întelege niciodata ca proprietatea confera niste drepturi si chiar blazoane (cele mai multe de tinichea), dar nu si ce poate da eventual numai Dumnezeu, oricât de „sacra“ si garantata ar fi ea definita prin cutare lege fatalmente imperfecta, scrisa si votata de oameni. Dar gestul acelei doamne „Papadopol nascuta Isacescu“ dovedea totusi o oarecare generozitate, ca sa nu pronunt cuvântul atât de greu: noblete. Intervenea însa orgoliul si mai ridicol, si mai nociv al unui, asa-zicând, parvenit pur sânge, si anume amintitul prefect Vizanty care voia sa intre el în „eternitate“ lipit de imaginea lui Eminescu. Manipulând niste „cozi de topor“, niste clienti politici, uzând de înselatoarea demagogie patriotarda, vrea sa traga totul pe turta sa. Rezultatul? Casa lui Eminescu de la Ipotesti, asa cum se consemna într-un numar din 1926 al „Revistei Moldovei“, bisericuta de pe domeniul caminarului, ca si mormintele parintilor poetului, au ramas, si asta pentru multa vreme, „complet parasite si acoperite cu balarii…“.
Orice comentariu mi se pare superfluu pe lânga o maxima a lui Eminescu, ce se poate citi nu mai departe decât într-unul din manuscrisele de la Ipotesti: „Cel mai mare bine pe care cei rai îl pot face e de-a ramâne rai; numai persistenta lor asigura victoria celor buni. Vai de veacul în care nici cei rai nu mai au caracter“.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 378