La un an dupa revoltele din 15 iunie din Iran, Reuel Marc Gerecht, fost specialist pentru Orientul Mijlociu in cadrul CIA, e de parere, intr-un articol intitulat „Revolutia din Iran: anul 2“ aparut in „The New York Times“, ca Statele Unite nu ar trebui sa se limiteze la a descuraja programul atomic al Iranului; investitiile americanilor ar trebui sa se orienteze spre sustinerea Revolutiei Verzi si, implicit, spre rasturnarea regimului autoritar al lui Ahmadinejad si al ayatolahului Khamenei.
Multi dintre gânditorii de calibru care au sustinut curentul tot mai amplu de democratizare al Miscarii Verzi, arata Gerecht, sunt admiratori ai lui Karl Popper si al ideilor sale despre societatea deschisa. Aceste idei ar fi „raspunsul la tirania religioasa din Iran“; „fostul presedinte reformist, Mohammad Khatami, care e fascinat (si un pic speriat) de filosofia occidentala si de dinamismul economic al democratiei liberale, scrie intr-una despre Popper. Si mult mai influentul Abdolkarim Soroush, un filosof iranian al religiilor ce ar putea fi cel mai important gânditor musulman de la teologul al-Ghazali, din secolul XI, incoace, e si el tributar austriacului Karl Popper in incercarea sa de a crea o credinta ce-ar putea sa prospere intr-o societate mai deschisa, democratica“.
Karl Poper si „armata de intelectuali si de clerici iranieni pro-democrati“ sunt „reperele noastre pentru ceea ce Statele Unite ar trebui sa faca, vizavi de Iran“ si, de asemenea, „reprezinta o mustrare fata de modul in care Presedintele Obama si-a gândit, pâna acum, politica in ceea ce priveste Iranul“. Intervenind de partea Miscarii Verzi, administratia Obama si-ar mari sansele de a elimina amenintarea unei bombe nucleare controlate de fanatici antiamericani si antisemiti: „democratii, cândva sustinatorii cei mai activi ai miscarilor pro-democrate, trebuie sa inteleaga ca binele pe care il pot face pentru poporul iranian depaseste cu mult amploarea raului provocat nefacând nimic“.
In ultimii 20 de ani, dupa moartea ayatolahului Khomeini in 1989, ale carui idei fundamentaliste aveau o influenta puternica asupra tinerilor, societatea iraniana a suferit, arata Reuel Marc Gerecht, o schimbare neasteptata de mentalitate. „Unul dintre motivele acestei schimbari e stagnarea intelectuala a regimului. Consilierul presedintelui Mahmoud Ahmadinejad, ayatolahul Mohammad Taqi Mesbah-Yazdi, inca exercita o anume influenta in parte si pentru ca e tot ceea ce ramâne dintr-o armata de minti stralucite care credeau sincer ca omul si Dumnezeu se intâlneau, intr-o comuniune aproape perfecta, in Republica Islamica.“
Miscarea Verde e ceva ce America astepta de mult sa se intâmple in Orientul Mijlociu, in special dupa 11 septembrie 2001: „o miscare mai mult sau mai putin liberal-democrata, tot mai aproape de ideile seculare in filosofia ei si in obiectivele politice, cu radacini in numeroasa clasa de mijloc a Iranului si in inca si mai numeroasa categorie a tinerilor ce au absolvit o facultate (a absolvi o facultate in Iran, unde revolutia a deschis, cu mare zel, universitatile catre cei saraci, nu indica nici un statut social anume).“
Aceasta miscare, crede Gerecht, e similara, in ceea ce priveste aspiratiile si metodele, cu ceea ce s-a intâmplat in spatele Cortinei de Fier in anii ’80: „Urmareste sa-i includa pe cei deposedati spiritual, pe liber-cugetatori, pe cei foarte prost remunerati, pe tineri (mai mult de 60% din populatia Iranului are acum sub 30 de ani), pe preotii disidenti si, poate, cel mai important, pe revolutionarii de prima generatie, din 1970, care au fost epurati de ayatolahul Ali Khamenei, succesorul lipsit de carisma si paranoic al lui Khomeini in functia de lider suprem. Miscarea e si manifestarea cea mai recenta (prima fiind victoria in alegerile prezidentiale a lui Mohammad Khatami in 1997) a revoltei generale a femeilor fata de statutul lor de cetateni de mâna a doua in Republica Islamica“.
Daca revoltele din iunie, de anul trecut, n-au reusit sa-i rastoarne pe mullahi, Republica Islamica e, acum, pe muchie de cutit. „Fiecare sarbatoare nationala, scrie Gerecht, se poate transforma intr-o zi de proteste, iar regimul trebuie sa trimita sute de mii de trupe de securitate, asa cum a facut in zilele ce au condus la aniversarea de sâmbata.“ Brutalitatea cu care ayatolahul Khamenei a incercat sa suprime Miscarea Verde – fortele guvernamentale fiind acuzate de crima, tortura si, fapt foarte grav, de violuri – a insemnat, cel mai probabil, o mare lovitura de imagine printre iranienii evlaviosi – baza de sprijin a puterii liderului suprem. Si, in timp ce „in Occident multi minimalizeaza miscarea pentru ca nu a reusit sa mentina un numar suficient de mare de oameni in strazi, ayatolahul Khamenei simte foarte bine cât de numerosi sunt dusmanii sai si cât de volatila a devenit tara“.
Presedintele Obama, se teme Reuel Marc Gerecht, ar ajunge sa ignore complet miscarea daca ayatolahul Khamenei s-ar hotari sa stea de vorba cu Washingtonul despre programul nuclear iranian. A imbratisa, pe de alta parte, Miscarea Verde ar fi un lucru mult mai problematic: „Miscarea nu mai inseamna doar liberalizarea statului: inseamna acum schimbarea regimului“. Insa a juca dur, in acest context, s-ar putea dovedi mult mai profitabil pentru Occident; Khamenei ar fi mai dispus la un compromis in ceea ce priveste armele nucleare daca ar simti ca e pe cale sa fie rasturnat de Miscarea Verde.
Iar reformistii nu solicita decât un anume sprijin pentru a-si imbunatati comunicarea interna: „Specialistii in tehnologie ai miscarii au facut niste calcule brute: doar 50 de milioane de dolari pe an ar putea oferi accesul intregii tari la Internet. Chiar mai putini bani ar putea totusi sa permita diverselor grupuri pro-democratice sa comunice intre ele si sa se opuna mai eficient regimului si fortele de securitate. Comparativ cu eforturile pasnice ale Statelor Unite pentru a-i ajuta pe anti-comunisti in timpul Razboiului Rece, un astfel de ajutor ar fi o nimica toata, din punct de vedere financiar si operational“.
Si, in razboiul din interiorul islamului, dintre traditie si progres, scrie Reuel Marc Gerecht, „cu totii ne dorim sa câstige o singura tabara: prietenii lui Karl Popper“.
Autor: CATALIN STURZAApărut în nr. 2792010-06-23