„Agora“ sau cum a câstigat Amenàbar lupta cu Dumnezeu

„Filmul este clar o condamnare a fundamentalismului. Este despre acel moment in istorie când crestinii nu mai erau persecutati, asa ca au inceput la rândul lor sa persecute pe altii.“ – Alejandro Amenàbar
Am vazut „Agora“ cu 10 oameni in sala si 3 dintre ei s-au retras dupa prima jumatate de ora, jigniti probabil de discursul intelectual in care Alejandro Amenabar si-a „invelit“ adevaratele intentii.
In numele Tatalui
In acest film, (inca) tânarul regizor spaniol construieste o strategie perfecta cu scopul de a-si duce la capat lupta cu Dumnezeu si.. nu numai, pentru ca atât vechii adulatori ai zeilor, cât si evreii vor fi pusi in lumini nu prea favorabile de-a lungul filmului.
Pelicula incepe cu Hypatia (Rachel Weisz) care preda intr-una din incaperile Bibliotecii din Alexandria. Matematician, atronom si filozof, Hypatia este o intelectuala in adevaratul sens al cuvântului, preocupata exclusiv de stiinta.
Desigur, ea este doar o unealta, cea mai potrivita si pura unealta, de fapt, in razboiul lui Amenabar, pentru ca refuzul ei de a se converti la religia crestina ii aduce in final moartea, mesagerii „doamnei cu coasa“ fiind chiar doi dintre fostii sai discipoli, Orestes (Oscar Isaac) si Synesius (Rupert Evans).
Când este intrebata in ce crede, Hypatia raspunde ca in filozofie, ceea ce pentru crestini e o dovada de ingratitudine fata de Dumnezeu „care a creat totul“ si nu dureaza mult pâna când acestia incep sa o numeasca „vrajitoare“ si „curva“, sfârsind prin a o ucide fara mila cu pietre.
Se pare ca dorinta de cunoastere a fost mereu o ofensa adusa crestinatatii si lui Dumnezeu si, daca pledam in favoarea domnului Amenabar, putem afirma chiar ca prima femeie pe care curiozitatea a impins-o sa manânce un mar din „pomul cunoasterii“ a fost aspru judecata si pedepsita.
Panoramarea violentei
Dar, revenind la evenimentele din Alexandria… Mesajul lui Amenàbar este clar: oamenii au comis cele mai mari atrocitati din istorie in numele credintei, in numele lui Dumnezeu, ucigând, delapidând, arzând, distrugând, cu crucea la gât si cu armele in mâini.
Nici un razboi nu-si are rostul, nici un atac nu e justificat, nici un act de violenta nu duce la nimic bun, iar regizorul alege o modalitate splendida de a prezenta asta: filmeaza foarte mult de sus, panoramic, momentele cruciale din film si asa ii vedem pe crestini cum ard fara mila toate minunatiile din biblioteca, asa ii vedem injunghiind pe strazi si, de sus de tot, de „dincolo de cer“, auzim urletele monstruoase ale unei lupte inutile.
Toate acestea sunt infatisate spectatorilor in opozitie cu Hypatia si cu preocuparile ei legate de stele, de soare si de miscarile planetelor in Univers.

Amenabar catre Weisz: „Aminteste-ti, nu-ti ofer rolul sotiei unui om de stiinta. Tu esti omul de stiinta. Si esti foarte indragostita – esti pur si simplu indragostita de cer.“

„Agora“ este un film remarcabil ca realizare, poate usor tezist pentru unii si, cu siguranta, situat mult, mult mai sus fata de celelalte productii mai mult sau mai putin „de gen“, precum „Troia“, „Alexandru“, sau „Regatul Cerului“.
In afara de Rachel Weisz, care a evoluat in cel mai complex rol al sau de pâna acum, in ciuda faptului ca personajul ei e, dupa cum spuneam, un „pretext“, in film mai joaca si Max Minghella (fiul regretatului regizor Anthony Minghella), interpretândul pe sclavul Davus, indragostit de Hypatia, convins pâna la urma sa o renege si frumos „folosit“ de catre Amenabar la final.
Restul… e de vazut la cinema.