Calin Octavian Mocanu, directorul Teatrului Tandarica, in dialog cu Cristina Rusiecki
Cristina Rusiecki: Tocmai se desfasoara a cincea editie a Festivalului International al Teatrului de Animatie. E in progres sau in regres fata de editiile anterioare?
Calin Mocanu: Am inceput acum cinci ani mai greut. A cincea editie e cea mai buna de pâna acum, dar si cea mai grea. Avem treizeci de evenimente in noua zile. Mi-am dorit sa organizam workshop-uri si intâlniri cu publicul aproape la fiecare spectacol, unde sa se prezinte papusile si tehnicile de mânuire. Apoi avem workshop-uri speciale pentru copii si altele pentru profesionisti.
C.R.: Care e scopul workshop-urilor adresate neprofesionistilor?
C.O.M.: Sa ne prezentam meseria. Foarte multa lume nu o intelege, are impresia ca e minora, neesentiala, incompleta. Si atunci interesul meu e sa se apropie cât mai multa lume de obiectele acestea animate, apoi sa inteleaga modul de a pune lumina, de a lucra pe camera neagra, tot felul de iluzii si instrumente primare ale meseriei noastre. Unul dintre scopurile importante ale festivalului este ca lumea sa se apropie de noi. De exemplu, actorul si regizorul Ionut Brancu si-a propus sa fie foarte simplu la workshop-ul sau, sa arate de unde incepe jocul cu papusa, cu obiectul, cu lingura, cu scaunul, cu lumina, cu mâna si lumina. Asa oamenii se vor apropia de breasla noastra.
C.R.: Din ce se compune harta acestui festival?
C.O.M.: Avem sase teatre din Europa si noua din România, inclusiv Bucurestiul. In România exista nouasprezece teatre din care acum au fost selectate noua de membrii juriului, de domnul Meczner Janos, presedintele de onoare al juriului, si domnul Ion Parhon, presedintele juriului: Constanta, Baia Mare, Iasi, Sibiu, Cluj, Galati, Bacau, Botosani si noi din Bucuresti. Geografia spectacolelor straine este foarte interesanta. Am vazut spectacolul din Israel si modul de a spune povestea mi s-a parut absolut interesant.
C.R.: Si cele patru voci distincte ale actritei au fost excelente.
C.O.M.: Si conceptia. Stiti ca spectacolul e facut intr-un an si jumatate. Protagonista, Gadit Cohen, a inceput sa lucreze mai intâi cu prietenii. Si lucrul a devenit din ce in ce mai profesionist. Pâna când scenograful i-a spus ca lucreaza de prea mult timp fara bani. Atunci ea a luat 10 000 de dolari de la banca si si-a platit prietenii ca sa faca piesa asta. Si-a gasit si manager de proiect, si un baiat la tehnic. Cu banii imprumutati si-a facut proiectul care e vândut pentru un an si jumatate de acum inainte in Israel. Mi-a povestit cât de greu a lucrat, cât de greu a inteles, cât de greu a curatat spectacolul pentru ca tinea mult la niste lucruri in zadar. Cineva i-a curatat spectacolul si i l-a redus la 55 de minute de la o ora si douazeci. Dupa aceea am vazut si spectacolul de la Budapesta, lucrul cu mâna. Noi ne credem departe, deja avem personaje compuse, bine construite. Intoarcerea la lucrul cu mâna si la personajul din mâna, exact cum lucreaza copiii – ariciul, luna, soarele, copacul, plamânul, vântul, facute din doua mâini –, a fost o experienta minunata. Spectacolul din Polonia, care a fost si premiat, a fost iarasi interesant, cu o conceptie speciala de animatie. Am incercat sa gasim productii apropiate in primul rând de animatie. Acesta e marele meu pariu. Ni s-a propus foarte des sa se joace la Tandarica si altfel de spectacole. Chiar Vlad Zamfirescu m-a sunat pentru un proiect aici si i-am spus ca trebuie sa aibe macar doua minute de ceva animat ca sa nu parasim domeniul: el in spatele unei perdele, el la un geam, o mâna sub o patura etc.
C.R.: As vrea sa va rog sa definiti ce intelegeti prin conceptul contemporan de animatie.
C.O.M.: Diferenta dintre teatrul dramatic si cel de animatie este ca primul se face cu corpul actorului, cu privirea, cuvântul, conflictul, constructia personajului etc. In animatie, unde termina corpul si privirea de vorbit – stim ca o papusa rar priveste, numai daca e de televiziune sau daca avem intentia ca in piesa respectiva sa se vada ca vede –, incepe papusa. Ea poate zbura, e eroica, dezbraca subtilitatile, da valorile pure, curate, evidente. Papusa poate face orice. Eu pot juca „Hamlet“ pâna la optzeci de ani pentru ca o face papusa din fata mea. Unde se opreste teatrul dramatic incepe fantasticul teatrului de animatie incarcat cu valorile esentiale: bine – rau, frumos – urât, minciuna – adevar. Copilul trebuie sa primeasca corect mesajul sau si sa ajunga la fantasticul mintii lui. Adultul are o lene de fantastic. Foarte multi adulti nu mai gândesc ca in tinerete, nu mai au capacitatea si nici nu mai incearca sa inteleaga personajele noastre. La un moment dat, va trebui sa avem si un teatru pentru adulti aici.
C.R.: De ce Tandarica nu da mai multa atentie si teatrului pentru adulti?
C.O.M.: Pentru anul viitor vrem sa facem „Soldatul Sveik“ regizat de Alexander Hausvater.
C.R.: O sectiune a festivalului a fost dedicata spectacolelor pentru adulti.
C.O.M.: In afara de workshop-uri pentru profesionisti, copii si adulti, festivalul are spectacole pentru copii dimineata si seara spectacole pentru adulti. Am vazut „Unde te duc picioarele?“, cu Laura Kibel: unic in lume. Ce face dânsa nu mai face nimeni. Când am invitat-o la festival mi-a placut replica ei preluata din Mark Twain, „Homer a murit, Shakespeare a murit si nici eu nu ma simt prea bine“. Mi-a spus: „Domnule, eu o sa mai joc un an, doi, trei, dar la un moment dat am sa ma opresc. Corpul meu nu va mai putea face ce face acum“. Efectiv e foarte greu sa joci cu picioarele, cu burta, cu cotul, cu genunchiul… e ceva fantastic. Este un om de mare vocatie care nu vrea bani multi, ci sa prezinte ce are de aratat din arta ei. Mai avem la cererea publicului, din nou, „Candid“ de la Tandarica, regia Cristi Pepino, scenografia Cristina Pepino. Imi face o bucurie imensa ca ultima data când s-a jucat sala a fost plina si pe hol mai erau spectatori cât inca pentru o jumatate de sala. Si, când l-am anuntat in festival, s-a epuizat imediat.
C.R.: Sa revenim la animatie si la distinctia fata de teatrul dramatic.
C.O.M.: Când spui animatie totul zboara, nu are limite, se misca, se coloreaza-decoloreaza, copacul poate fi oricum, nu trebuie sa urmeze nici o regula a realitatii. O treapta poate discuta cu un aspirator care nu vrea sa aspire treapta, balustrada poate interveni in conflict etc. Fantasticul e gestionat in limbaj estetic astfel incât sa poata fi prezentat copilului, adolescentului sau adultului. Spre bucuria noastra, multi adolescenti din clasele a XI-a si a XII-a, de la diferite cercuri de teatru, au venit la noi si le-am dat intrare libera. Moda papusii pentru adulti vine de la rusi. In Occident se joaca papusi pentru adulti cu egala seriozitate. De exemplu, in Austria, teatrul de papusi inseamna cel pentru copii de la doi ani si jumatate pâna la noua ani. Restul e teatru de animatie. In orice piesa de teatru animatia poate fi utilizata ca instrument. Noi ne uitam la multe filme la televizor care au, fata de cele din trecut, scenarii spectaculoase, cu situatii inedite. Exact pe tiparul acesta e facut si teatrul de animatie, numai ca este cu obiecte. Uneori e facut atât de bine, ca pare chiar film. Am vazut la un moment dat un spectacol pentru adulti, de patruzeci de minute, cu un tânar brazilian. Cum te-ai plimba tu prin cartier pe jos si te-ai duce dupa colt, asa se transforma realitatea in fata a o suta de spectatori. Dupa un colt, personajul se intâlnea cu unul care-si numara banii, dupa altul, cu unul care bea dintr-o sticla mascata in punga, unii jucau carti, altii dansau. Plimbarea era facuta printr-un virtual cu papusi, cu blocuri din hârtie cam de 40 cm, cu strigat de la etajul opt dupa care toata lumea se ducea cu privirea in sus. Aparea luna, apoi la un moment dat a inceput sa rasara soarele si urbea a adormit. Asa se termina plimbarea, adica piesa, dupa ce aratase zeci de situatii.
C.R.: Acest tip de animatie se va putea vedea in editiile viitoare ale festivalului de la Bucuresti?
C.O.M.: Festivalul are câteva valori noi: accentul pe entertainment si pe comunicarea specificitatii noastre, apoi incercarea de a oferi multe tipuri de animatie si din multe zone. Mi-ar placea ca festivalul de anul viitor sa se deschida mai mult catre entertainment. Iti arat ceva, ma intrebi, nu intelegi ceva, ma mai intrebi o data. Iti raspunde papusa, iti aratam mecanismele. De exemplu, acum, dupa „Spargatorul de nuci“ a venit toata suflarea actorimii cu papusile in fata. Copiii, peste o suta, interesati real, care nu se grabeau, au venit in fata si au intrebat: „Pot sa pun si eu putin mâna pe papusa?“ sau „Din ce e facuta mânuta?“. A fost extraordinar. Am avut si un atelier de Origami la care nu s-a impletit doar niste hârtie ca sa devina ceva estetic. Obiectele, soare, luna, inger, balaur, au inceput sa intre in conflict: balaurul sa faca ceva ce nu-i convine ingerului care a invocat seful iar el sa ia o hotarâre care sa-i impace. Din când in când se auzeau aplauze. Atât de entuziasmati si de bucurosi erau cei aproximativ saptezeci de copiluti, incât dadeau din mânute. Au stat patru ore si jumatate in patru sau cinci serii. Colega noastra de la ONG-ul A.C.T.O.R lucreaza cu multi straini. S-a jucat in franceza, engleza si deloc in româna. Dar toti au priceput si au intervenit. Am avut si un spectacol bulgaresc, „Soldatelul de plumb“. Bulgaria are o scoala foarte interesanta. Se tin de munca, se tin cu ghearele de aceasta arta realmente unica.
C.R.: In spectacol, actorii bulgari au jucat in limba româna. Dar am vazut ca nici la spectacolul israelian jucat in engleza nu au fost probleme de intelegere, desi avea mult text si in sala erau multi copii.
C.O.M.: Am incercat sa nu traducem, sa cerem ca piesele sa se joace in engleza si franceza. Anul trecut am fost acuzat de cineva: „Venim aici sa ne uitam la scena si sa nu intelegem nimic“. „Puneti mâna pe carte“, le-am raspuns. Suntem in comunitatea europeana, stim mai multe limbi si oamenii trebuie sa se adapteze. Anul viitor vom avea subtitrare pentru cei câtiva care nu inteleg. O sa cumparam o instalatie. Dar eu nu cred ca trebuie traduse si replici de genul „Oh, mama, vin acuma, coboara, te rog, scarile“. La workshop-ul de Origami fiica mea a stat lipita de un calorifer toate serile pentru ca se vorbea in franceza si engleza si era fascinata. Fugea si ea dupa balaur. La un moment dat au ars ceva, cineva si-a dat foc de mânie ca sa introduca si elementul care distruge hârtia. Si copiii au respins gestul. Copilutii au inceput sa aiba responsabilitate. Aceasta, din ce in ce mai crescuta, informata si compusa, poate sa ne scoata oameni adevarati. Pe mine ma intereseaza direct, pentru ca am un copil de unsprezece ani si unul de un an si patru luni.
C.R.: Inteleg cum se desfasoara workshop-urile pentru copii. Dar ce atuuri pentru dezvoltare gasesc profesionistii animatiei la editia aceasta a festivalului?
C.O.M.: Workshop-ul unei colege care preda cu succes la o scoala si vine sa ne arate ce si cum face. Eu deja am antamat câteva trupe si câtiva profesori indrumatori de la alta scoala care vor sa o vada. Apoi, atelierul „Aici-Acolo“ e unul de prezentare a culturii din zone diferite. Opt sau noua tineri voluntari din Japonia, Marea Britanie, Statele Unite si nordici vin la noi sa vorbeasca de aceleasi valori, sa ne arate cum e frumosul la fiecare in parte, ce inteleg prin stres etc. Mi s-a parut extraordinar. Noi le-am dat ca tema animatia. Vorbesc despre papusile de la ei din tara. S-au documentat, aduc si poze. Avem si un workshop cu corpul, adica de pantomima pe papuserie si pe tip de constructie de personaj preluat din Commedia dell’ Arte facut de Georgeta si Valentin Lozinca de la Târgu Mures. E o cerinta pe care le-am stabilit-o de anul trecut. Avem si un workshop pe marioneta clasica facut de actrita Adela Moldovan care a lucrat la Arad iar acum preda la Institutul de Marionete din Budapesta si face regie la multe teatre de acolo. Va lucra cu marionete curate: fire lungi, medii si scurte.
C.R.: Ce inseamna curate?
C.O.M.: Curate fata de unele inventii, cum ar fi tija pusa sa catapulteze marioneta ca ea sa poata zbura. Curate inseamna marionete clasice in sapte sau opt fire care aduna flori, zboara, fac balet cu niste salturi extraordinare. Unii si-au adaptat marionetele in asa fel ca se pot teleporta cu un arc si disparea cu o viteza inimaginabila. Meseria noastra isi adapteaza papusile la tot felul de situatii. Acestea nu mai sunt cele clasice.
C.R.: Constat, in spectacole, ca si decorul e din ce in ce mai adaptat video.
C.O.M.: Sau are lumina ciudata. Am vazut la un moment dat un numar regizat de domnul Philippe Genty, cu o actrita din Franta unde – apropo de responsabilizare –, o domnisoara se plimba prin parc si mânca ceva dintr-o punga. S-a asezat pe o banca si dupa ce a terminat de mâncat a aruncat punga pe jos. Apoi s-a ridicat si a vrut sa plece trecând pe lânga punga respectiva. Iar punga a fost atât de suparata pe domnisoara ca nu a aruncat-o la gunoi, incât a mâncat-o. Scena era facuta foarte bine pe camera neagra, cu mânuire dintr-un perete negru. Sa fi vazut cum se marea punga, cum o mânca si o tragea inauntru si domnisoara nu voia… era chiar si erotism acolo.
C.R.: Din declaratiile dumneavoastra de anul trecut mi-aduc aminte ca anul acesta ar fi trebuit sa participe la festival si Philippe Genty.
C.O.M.: Cu el nu am ajuns la timpi buni, nu putea veni in perioada festivalului, iar cu un invitat din Anglia nu am ajuns la negociere buna. 2800 de lire sterline ar fi costat numai transportul recuzitei. Iar Philippe Genty nu va putea sa vina niciodata in perioada festivalului nostru pentru ca este foarte incarcat, va trebui sa-l invitam mai devreme cu doua luni pentru un workshop.
C.R.: Când nu e festival si nu e atâta tumult la Tandarica, ce se intâmpla nou in teatru?
C.O.M.: Avem câteva inovatii de management. Anul viitor infiintam un nou teatru. E un proiect european unic: primul cort facut special pentru a se juca teatru. S-a mai jucat teatru, s-a dansat in corturi. Dar acesta va fi primul cort facut special: cu stangi, cu lumini. Folia de deasupra are miezul din aluminiu pentru ca sa se poata face intunericul de care avem atâta nevoie in meseria noastra. Ca sa punem lumina si sa ne jucam cu ea, sa emotionam folosind-o ca resursa a limbajului de animatie. Avem tot felul de posibilitati de a schimba locul scenei, locul publicului, putem juca plat sau cu scena la mijloc, ca sa avem public de o parte si de alta, tip circ. E un proiect propus mai demult de mine si aprobat de Comisia de Cultura a Primariei. Din pacate, eu nu o sa fiu la festival nici sâmbata, nici duminica, pentru ca ma duc la Venetia, intr-o hala gigantica, cu o comisie intreaga din România, sa facem preluarea functionala a teatrului-cort. Acolo vom sta de dimineata pâna seara, vom apasa pe butoane, vom incerca, vom testa. Sunt foarte curios si imi bate inima de fiecare data când imi amintesc de proiect pentru ca el va putea revolutiona mentalul despre cultura din marginea Bucurestiului.
C.R.: Mi-aduc aminte ca de la festivalul trecut va gândeati la acest proiect.
C.O.M.: O sa incarcam acest cort, pe care il putem plasa oriunde, cu un continut foarte interesant. O sa colaboram si cu alte teatre, am vorbit deja cu domnul director de la Metropolis, George Ivascu. Noi o sa jucam de dimineata, sa avem proiecte de responsabilizare a copilului si a adolescentului in timpul zilei, sa avem prezentari, workshop-uri si seara sa joace Teatrul Metropolis pentru tineret. Pe unde am umblat in Europa, toti spuneau ca au aceeasi problema: au foarte multe sali si din ce in ce mai putin continut. Artistii nu mai sunt preocupati de continutul de informare, de responsabilizare, de piese de teatru didactice, lectii deschise cu exemple: protejati animalul, padurea, apa, economisiti curentul, nu stricati hârtia etc. Planeta incepe sa transpire, sa oboseasca pentru ca am tras prea tare de ea, nu am respectat-o. Nu peste mult timp va fi o conditie dificila convietuirea cu planeta noastra. Acum inca nu se vede. Avem obligatia sa punem continut in proiectul acesta cu teatrul-cort despre care initial ne gândeam sa stea câte o saptamâna in fiecare sector al Bucurestiului, unde sa facem o stagiune cu toate cele mentionate. Sa te duci cu un teatru care are o stagiune pentru sectorul tau si sa-l comunici bine in acel cartier pe diverse publicuri-tinta mi se pare extraordinar. Problema cea mai mare e ca noi avem 80 000 de copii spectatori pe an, dar nu sunt copii noi. Avem 40 000-50 000 de copii care vin de doua-trei ori la teatru. Daca suntem destepti si stim marketing, trebuie sa aducem si public nou. Trebuie sa-i facem sa le placa foarte tare si sa devina parte din publicul stabil. Si atunci de la cei 70 000- 80 000 de spectatori pe care ii avem acum, anul viitor nadajduiesc sa vina, in mod curent, o suta de mii de copii si adulti la Tandarica.
C.R.: Inteleg ca in cort se vor desfasura si lectii de responsabilizare. Ce vor invata copiii?
C.O.M.: De exemplu, daca nu opresti ledul de veghe de la plasma sau de la dvd el costa pe an 160 de euro. Oamenii nu stiu multe lucruri: drepturile omului in spital. Nu stiu ce inseamna garantia, nu stiu sa citeasca o eticheta in favoarea lor. Noi am inceput sa lucram cu Asociatia de strategii pentru protectia consumatorului implicata si in proiecte europene. Presedintele sau este domnul Sorin Mierlea, un om cu o capacitate extraordinara de a cuprinde temele de responsabilizare. Incet-incet ne-a invatat si am vazut ca ne intereseaza foarte tare acest domeniu atât de apropiat de educatie. De exemplu, cum iti respecti haina, pentru ca ea are in spate un istoric, e facuta din ceva, e pacat sa o arunci si sa iei alta. Sau trebuie sa intelegem de ce nu trebuie sa arda toate becurile din Bucuresti la 12 ziua.
C.R.: Cum se va innoi festivalul pâna la anul?
C.O.M.: Sper sa fie cât mai bun din punct de vedere al optiunilor estetice ale colegilor nostri din Europa si din România, sper sa avem workshop-uri de comunicare a instrumentarului nostru in care sa aratam cum facem piesele. Vom vedea si clasele de tineri care au venit aici, poate sunt interesate sa inceapa ceva inainte si sa prezinte in timpul festivalului. Anul viitor vom da al zecelea premiu de excelenta in animatia româneasca. Sunt de zece ani director la Tandarica si am infiintat acest premiu din primul meu an. Anul trecut l-a luat domnul director de la Teatrul pentru copii si tineret din Constanta, Lica Gherghilescu. A fost primul premiu dat unui manager pentru ca am considerat ca fara el Teatrul de animatie din Constanta nu ar mai fi existat. Anul viitor, Premiul de excelenta i se va inmâna maestrului scenograf Eustatiu Gregorian de la Craiova, o figura eminenta din Teatrul de animatie, unul dintre cei care au ajutat sa porneasca multe teatre si au lucrat mult si in strainatate.
Am discutat cu domnul Meczner Janos, presedintele de onoare al juriului, sa pornim o colaborare intre Tadarica, U.N.A.T.C. – o sa vorbesc cu domnul rector Gelu Colceag –, pe teatru si workshop-uri de animatie. Scopul e ca si artistii nepapusari sa invete sa lucreze cu animatia, pe tehnici diferite, cu marionete cu fir scurt sau fir lung. Ce interesanta e papuseria maghiara! Au un festival in care vin toate teatrele de animatie, si de copii, si de adulti, unde se analizeaza cu duritate proiectele. Se joaca de doua-trei ori pe zi si in fiecare seara de la opt incep discutiile, unde se ia fiecare piesa la puricat pâna dimineata. De aia papuseria lor e undeva sus.
C.R.: Si papuseria noastra e foarte bine cotata, nu?
C.O.M.: Da, dar nu e controlata, e pe baza de talent, o data tâsneste, o data nu tâsneste.
C.R.: Care considerati ca este problema cea mai mare a teatrului românesc de animatie?
C.O.M.: Lipsa obiectelor animate. Atelierele sunt din ce in ce mai putine, maestrii care fac papusile sunt din ce in ce mai putini sau destul de kitsch-osi. Si regizorii care lucreaza in Teatrul de animatie au probleme. Nimeni nu le mai face obiectele de animatie cerute. Se inchid atelierele. O papusa se face intr-o saptamâna: daca faci un om din burete, daca il caserezi… dureaza. Si nu mai sunt oameni care sa aiba rabdarea necesara pentru banii pe care ii primesc. Sunt unii scenografi extraordinari in papuserie. Papusile din schita arata cu totul altfel când ies din ateliere. Când cumperi o optiune regizorala in spate cu o optiune scenografica interesanta si-ti vine papusa la scena cu mentiunea „ce-a iesit, asta e, atâta putem face“ incep problemele. Tandarica inca nu le-a avut. Noi il avem pe sculptorul nostru care si-a format un grup de oameni in spate. Avem scule, avem fir de taiat buretele masiv. Traim din patru productii pe an facute cu greu, pentru ca au 20, 30, 60 de papusi.
C.R.: De regula, directorii de teatru si de festivaluri se plâng de lipsa fondurilor.
C.O.M.: Manifestari ca festivalul nu sunt atât de scumpe pe cât se spune. Iar impactul e fabulos. Câstigam atâta promovare in fata publicului cu festivalul acesta, incât ne ajunge pentru jumatate de an. Am putea sa nu mai facem nimic sase luni in directia aceasta. Am câstigat enorm in cinci ani. Nu numai ca prestigiu in tara. Mai sunt si alte festivaluri importante in tara, la Cluj, de exemplu, unde sunt niste selectioneri extraordinari, la Galati, unde selectionerii stiu bine meseria. Si noi avem selectioneri foarte importanti. Am adus multi oameni dintre care unii nu sunt foarte familiarizati cu animatia, dar pentru care impactul cu valoarea spectacolului e relevant, in afara de smecheria pe care noi, care facem papuserie, o intelegem. Apropierea de valorile animatiei e un obiectiv atins.
C.R.: Relatia Teatrului Tandarica si a directorului sau cu festivalul pe parcursul anului e tensionata?
C.O.M.: Festivalul a prins radacini. Câteodata se intoarce catre noi si zice „vedeti ca se apropie vremea mea“. Si noi spunem „festivalule draga, am stabilit, ne mai uitam pe video pentru selectie“. „Mai rapid, ca eu trebuie sa fiu sigur ca ma prezint in fata oamenilor“. Sau festivalul ma trage de mâneca si zice „pai, ce facem, câte mailuri ai dat pentru mine astazi“?. „Pai, azi, iarta-ma, n-am dat nici unul“. „Hai, te rog, misca-te!“.
C.R.: Acum inteleg ce e animatia: când vorbeste treapta cu aspiratorul si festivalul cu directorul.