(foto: Am Fost la Munte și Mi-a Plăcut în concert – captură Youtube)
Publicul din România este mai familiar cu canonul rock-ului progresiv și alternativ, iar trupele de la noi compun piese care nu se abat foarte mult de la așteptările acestui public conservator, mai puțin dispus să guste, de pildă, elementele mai excentrice ale muzicii post-rock occidentale. În ceea ce privește muzica electronică, sunt semnale că gusturile par să se schimbe și ar fi devenit mai puțin atractive genuri precum house și techno, în favoarea trap-ului.
(foto: Bucharest Jazz Festival, foto Oana Turcu, sursa pagina Facebook Bucharest Jazz Festival)
Lucian Ban și „Ways of Disappearing”. Estetica tăcută ca inspirație
Lucian Ban, jazzistul român care locuiește în New York de câteva decenii, a înregistrat în timpul pandemiei, la Timișoara, un album care a fost lansat anul acesta, „Ways of Disappearing”. Ineditul acestui material discografic este că reprezintă primul album solo al pianistului, în care colaboratorul de lungă durată Mat Maneri nu mai apare decât în calitate de producător. Ambiția lui Ban cu acest album este de a contribui la canonul pianiștilor de jazz, în linia unor monștri sacri ca Thelonious Monk, Paul Bley și Keith Jarrett.
Nu sunt în măsură să mă pronunț dacă românul are șanse de a fi recunoscut ca atare pe termen lung, dar știu că deja a primit aprecieri în străinătate, de exemplu, pentru felul în care a reușit să-și interiorizeze „Ida Lupino”, o superbă piesă impusă de Carla Bley în repertoriul jazziștilor contemporani.
În cazul meu, ceea ce mi-a captat atenția a fost cum albumul începe, în mod curajos, cu o piesă care se inspiră din estetica tăcută, din ce în ce mai actuală, a marelui compozitor de școală newyorkeză Morton Feldman, doar că într-un tempo mai apropiat de jazz. În integralitatea sa, „Ways of Disappearing” îmi confirmă următoarea impresie pe care am intuit-o anterior în contribuțiile sale de grup: Ban poate că nu este un artist iconoclast de creativ (nu se folosește de pian preparat pentru a-și extinde audibil posibilitățile muzicale), dar este cu siguranță unul viu și sensibil, pentru care limbajul jazz-ului nu este o limbă moartă.
Katharos XIII și „Chthonian Transmissions. Post-metal cu accent mai puternic pe atmosferă și textură
Un gen care este perceput de unii ca o limbă moartă și de alții ca o mișcare încă vie este rock-ul. În formele sale pure, rock-ul este, pentru industria muzicală, de-a binelea mort și îngropat. În schimb, formele hibride și extreme ale rock-ului – metal, punk, emo, subgenuri de nișă precum shoegaze, math rock și post-rock – încă o duc destul de bine, având în vedere că, în prezent, a produce muzică rock este mult mai costisitor decât a produce muzică electronică sau hip-hop.
Pentru metal-ul românesc, s-ar putea ca una dintre cele mai creative trupe din prezent să fie Katharos XIII. Formația aceasta timișoreană a evoluat pe parcursul albumelor anterioare dinspre convențiile subgenului black metal, ajungând să integreze elemente de dark jazz, prin prezența unui saxofonist, Alexandru Iovan, în momentele de acalmie. Prin ce se distinge acest al cincilea album, „Chthonian Transmissions”, inspirat de Vonnegut și Tarkovski, publicat la casa de discuri Loud Rage Music? Deși încă există pasaje, precum în piesa care dă titlul albumului, în care sunt reluate elementele de black metal atmosferic, cu distorsiune puternică a chitarelor și un vocalist masculin care răcnește nu foarte puternic, aș spune că formația face acum tranziția către genul post-metal, cu o dinamică mai fluctuantă și un accent mai puternic pe atmosferă și textură, astfel încât duritatea specifică muzicii metal să fie mai bine dozată și mai palatabilă pentru ascultătorii care nu vin neapărat dinspre miezul acestei contraculturi.
Deși aproape fiecare piesă depășește 5 minute, nu am avut nici măcar o clipă senzația că durează prea mult, că se repetă. Nici vorbă: de-a lungul fiecărei piese, intensitatea oscilează, momentele de climax sunt la locul lor. De remarcat prezența unei vocaliste feminine cu o manieră ușor atipică pentru această zonă a metal-ului, Manuela Marchiș-Blînda, care strălucește în piesa „From the Light of Flesh”. În concluzie, „Chthonian Transmissions” este un album recomandabil chiar și pentru cei care nu sunt foarte atrași de metal și, în general, un reper al underground-ului muzicii românești din ultimul an.
Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut. Crescendocore și influența publicului conservator
O formație care îmi era deja familiară, Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut – numită astfel în glumă, dar și în concordanță cu preferința trupelor genului pentru titlurile lungi și perplexante -, și-a lansat cel de-al doilea album, „La Vale”, destul de diferit față albumul precedent, „La Deal”, care cultiva un stil instrumental cristalin, influențat și de zona math rock. Închinat memoriei chitaristului Robert Cotoros de la trupa de metal avangardist Hteththemeth, „La Vale” se abate ușor de la direcția stilistică anterioară pentru a încorpora o influență post-metal care se face resimțită încă din piesa care deschide materialul discografic, „Ne Cerem Scuze Pentru Disconfortul Creat”. Ca un mare iubitor de post-rock, țin să găsesc un mic nod în papură: pentru că publicul din România este mai familiar cu canonul rock-ului progresiv și alternativ, trupele de la noi compun piese care nu se abat foarte mult de la așteptările acestui public conservator, mai puțin dispus să guste, de pildă, elementele mai excentrice ale muzicii post-rock occidentale, care nu se reduce la varietatea „crescendocore”, ce a servit însă drept punct de plecare și pentru Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut.
Așadar, apreciez pasajele post-metal și cele aproape shoegaze, în care o parte dintre acorduri sunt performate cu bara de tremolo activată (ca în ultima parte a piesei „Nu Mai Comandăm De la Ăștia”), pentru faptul că reușesc să condimenteze un pic genul acesta de rock instrumental fără influențe mai exotice și surprinzătoare, dar care creează o audiție neîndoielnic plăcută prin simțul destul de puternic, în mai mare măsură decât în trecut, al compoziției. Am reținut piesa „În Caz De Forță Majoră” ca fiind excepțional de bine compusă și de reascultabilă. Îmi plac foarte mult, de asemenea, progresiile din „Bravo Tată, Ia Uite Ce Băiat, Bravo”. Pentru săraca scenă de rock din România, „La Vale” este un album meritoriu, care nu durează mai mult decât poate menține interesul amatorilor.
„Tehno-Vrăjitoarele”. Un efort de pionierat și un manifest al mișcării futuriste rome
Înregistrat la Studiourile Ferentari, „Tehno-Vrăjitoarele” este primul album de trap feminist de la noi realizat de două artiste de etnie romă, Kali (Mihaela Drăgan) și Niko G (Nicoleta Ghiță). Albumul se distinge de departe în peisajul trap-ului românesc, incluzând o producție excelentă și foarte variată, cu elemente folclorice, R&B (pe featuring-urile cu Bianca Mihai) și techno, și teme precum trecutul și viitorul romilor, lupta contra rasismului și a violenței la adresa femeilor.
Conceptul de la care pleacă albumul, ca manifest al mișcării futuriste rome, este imaginarea unui viitor în care etnia romă, ale cărei meșteșuguri tradiționale, ca mod de a-și câștiga traiul, au fost dislocate în prezent de către capitalism, ajunge să se deplaseze în spațiul interplanetar grație tehnologiilor inventate de o nouă generație de vrăjitoare. Acest scenariu speculativ, compensator față de opresiunile concrete suferite de către minoritate, funcționează oarecum similar celui din spatele mișcării afrofuturiste, dezvoltată de către artiștii și scriitorii afro-americani din Statele Unite.
Cealaltă zonă definitorie pentru „Tehno-Vrăjitoarele” este reprezentată de temele feminismului intersecțional, precum discriminarea de care suferă femeile rome, în aliaj cu niște convenții tipice genului: „diss”-uri la adresa rapperilor și trapperilor misogini, precum Cheloo, secvențe de „braggadocio” în care Kali și Niko G își afirmă capacitățile verbale. Pe scurt: un eveniment care ar trebui să fie marcant pentru cultura hip-hop din România și un efort de pionierat care poate servi drept exemplu pentru următoarele artiste/artiști din minoritatea romă și nu numai.
Experimentalul lui Gili Mocanu. Spectral și tehnici din artele vizuale
Artistul sonor și vizual constănțean Gili Mocanu pare mai prolific ca niciodată. Și-a dezvoltat în ultimii ani două proiecte/pseudonime noi: Centrul Isteric, nume sub care scoate colaje sonore cu o dimensiune ludică mai pronunțată, și Tanti Aglaia, un proiect rezervat unor experimente ambientale plecând de la Debussy: „La Mare” și „CO N SOLA”. În paralel, Gili continuă să producă sub numele Somnoroase Păsărele muzici care străbat universul său imaginar, misterios și imprevizibil. Cele mai interesant dintre albumele sale recente mi se pare „ZEET”, care se folosește de percuție și, în ultima parte, de sunete de chitară electrică în moduri care pot fi cu greu comparate cu orice altceva, tocmai pentru că se datorează mai puțin unor surse de inspirație muzicală (în afară de influența directă a muzicii spectrale, interpretări ale unor partituri de Iancu Dumitrescu și Ana-Maria Avram), ci aplicării unor tehnici din artele vizuale.
Horațiu Rădulescu, nu neapărat unul dintre cei mai accesibili, dar cu siguranță unul dintre cei mai interesanți
Alături de Enescu, compozitorii care sunt asociați în plan internațional cel mai mult cu România sunt cei din școala spectralistă formată în perioada comunistă. Muzica spectrală este produsă cu ajutorul analizei proprietăților sunetului, iar reprezentanții săi români s-au legitimat în fața regimului ceaușist folosindu-se de elemente de adâncime din muzica folclorică. Exilat din țară încă din 1969, Horațiu Rădulescu nu s-a aliniat tendinței franceze, ci și-a dezvoltat o operă mai individualistă și cu o dimensiune mistică explicită, ceea ce i-a contrariat pe mulți din lumea seculară a muzicii de avangardă. A devenit notoriu prin pianul său vertical, „icoana sonoră”, la care se cântă cu arcușul pe corzi, instrument prezent și în materialul discografic lansat de prestigioasa casă de discuri americană Mode, „Plasmatic Music, Vol. 1”.
Compozițiile de pe acest album, interpretate de Sam Dunscombe, Rebecca Lane și chiar de Rădulescu însuși, datează din anii ‘70-80 și ilustrează teoria sa cu privire la „muzica plasmatică”, în căutarea „infinitului mic și infinitului mare”… Poate suna pompos, însă muzica modernă, în repudierea limitelor tradiției europene, a căutat de multe ori să capteze (vezi muzica concretă) sau să concureze natura și a încercat să creeze astfel limbaje muzicale „mai” universale. Ciclitatea sunetelor pe care le produc surse naturale precum greierii și cicadele este prezentă aici, de pildă, în lucrarea „Capricorn’s Nostalgic Crickets, Opus 16h (1972)”. Explorarea plină de curiozitate a unor asemenea experimente inedite cu astfel de structuri sonore este ceea ce dă farmecul „muzicii noi” și aș spune că „Plasmatic Music, Vol. 1” este chiar înregistrarea cea mai recomandabilă pentru necunoscători, dintre toate cele pe care le-am auzit de la Horațiu Rădulescu, nu neapărat unul dintre cei mai accesibili compozitori, dar cu siguranță unul dintre cei mai interesanți.
Un tur al festivalurilor, evenimentelor și programelor
Dintre festivalurile cu tradiție care încă mai sunt active în România, la categoria muzicii clasice se disting festivalul Enescu, care însă a fost aproape redus la statutul de concurs internațional și SoNoRo, ajuns la ediția cu numărul 17, „Orient Express”, unde au fost interpretate lucrări de, printre alții, George Enescu.
Ediția Bucharest Jazz Festival a fost prima de după pauza pandemică, desfășurată în aer liber la Combinatul Fondului Plastic. Curatoriat de Florian Lungu, festivalul a ținut trei zile, reunind nu numai artiști familiari publicului bucureștean, precum Sorin Romanescu și Luiza Zan, ci și nume de importanță istorică, cum este Paul Weiner pentru jazz-ul românesc. Cele mai interesante trupe au fost 7th SENSE, care au câștigat Concursul de Jazz de la Sibiu de anul acesta, și ZMEI3, care au zguduit scena cu un amestec de rock experimental, jazz vocal și elemente folclorice.
Unul dintre festivalurile cele mai semnificative pentru stadiul culturii de la noi, din ce în ce mai diversă, este Caleido, din luna august, care s-a desfășurat la Piața Ferentari. Festivalul a inclus în mod notabil concerte ale mai multor artiste și artiști de etnie romă: Taraful de la Vărbilău și Tanti Mioara (cântăreața comparată cu Cesária Évora de către Mircea Dinescu), Johny Romano (care combină trap-ul cu elemente de muzică lăutărească), Kali și Niko G, DJ Aldessa și DJ Skiller.
Post-Muzica, programul Rezidenței BRD Scena9 dedicat muzicii experimentale curatoriat de Mitoș Micleușanu, a ajuns la ediția cu numărul 58 (arhiva: https://soundcloud.com/post-muzica). Alături de artiști din Ucraina și din alte țări, au participat anul acesta violonista de origine ucraineană Natalia Pancec, jazziștii Iordache și Mitrofan, formația de noise Nava Spațială, precum și Lala Misosniky, o artistă care experimentează cu înregistrări de teren.
Săptămâna Internațională a Muzicii Noi (SIMN), avându-l ca director artistic pe compozitorul Dan Dediu este o încercare de popularizare a muzicii clasice. Concertul de deschidere al Orchestrei „Concerto” a Universității Naționale de Muzică din București, dirijată de Bogdan Vodă, a inclus, printre nume consacrate, și un tânăr și foarte talentat compozitor, Andrei Petrache, care și-a luat drept instrument solist vibrafonul. La Studioul „Mihail Jora”, Concertul Orchestrei de Cameră Radio a interpretat, printre altele, o compoziție a timișoreanului Gabriel Almași care, în locul pianului, face uz de țambal. Ansamblul cameral SonoMania a prezentat lucrări de compozitoare precum Sabina Ulubeanu și Irina Perneș, iar Irinel Anghel a ținut performance-ul „Ask Annie”.
Câteva concluzii
Din motive financiare, tot mai mulți muzicieni se reprofilează pe genuri mai lucrative ușor de produs într-un dormitor sau studio de mici dimensiuni, precum muzica de relaxare lo-fi. Alții încă reușesc să prindă finanțări publice (mai ales în Europa) sau private. Dacă muzica ar trebui numaidecât să se supună cenzurii economice, așa cum cred fanii „pieței libere”, riscul ar fi un declin semnificativ al producției muzicale.
Muzica clasică modernă și contemporană nu și-a epuizat încă potențialul de popularizare, deși, prin natura sa și prin exigențele pe care tinde să le impună publicului său și celor care o performează, trece astăzi drept elitistă.
Altfel, am primit, ca anecdote, semnale de la DJ și producători de muzică electronică, conform cărora gusturile muzicale ale publicului par să se schimbe și ar fi devenit mai puțin atractive genuri precum house și techno, în favoarea trap-ului. Nu știu dacă este validă, dar ar fi o ipoteză.
Generațiile trec, muzica se schimbă. Ceea ce nu se schimbă este determinarea muzicienilor de a face muzică în pofida oricărui risc.