Ce e poezia și de ce i-ați dedicat un muzeu? Un muzeu în care ea capătă o formă, de fapt, mai multe forme.
Aici cu siguranță ar avea un răspuns memorabil Ion Barbu, artistul care a creat acest muzeu practic de-a lungul întregii lui vieți de până acum, cu alte cuvinte cu mult înainte de a avea eu discuția hotărâtoare cu el. Căci Ion Barbu a făcut dintotdeauna poezie, lăsând loc și de zâmbet printre culori. Știe ca nimeni altul să definească profunzimea fără a pica în greșeala patosului excesiv, a încruntării și a existențialismului de paradă. Toate astea m-au convins că el e cel mai potrivit creator, din punct de vedere artistic, al unui asemenea muzeu. Căci poezia are nevoie de mult mai mult decât de niște trimiteri la „fiorul liric” pentru a fi înțeleasă și iubită. N-o să îndrăznesc, bineînțeles, să vă dau un răspuns la întrebarea: „ce e poezia?”. O să vă spun doar că poezia poate fi, iată, și privită acum. În rest, fiecare vizitator al Muzeului Poezie(i) își va găsi propriile întrebări și, dacă va avea nevoie, își va da propriile răspunsuri. De ce i-am dedicat un muzeu? Cred că, fără să-mi dau seama, am răspuns deja (într-o foarte mică măsură, e adevărat) la întrebare.
„Important e ca rezultatul să fie cel pomenit, nu încă un „eveniment expozițional” bun de trecut pe hârtie”
Spuneați într-un interviu că v-ați obișnuit să transformați cifrele în proiecte. Așa ați reușit să faceți 4 muzee și să îl transferați/transformați pe al 5-lea?
N-am să joc rolul modestiei, căci simt cu adevărat că aceste cinci noi muzee sunt importante, iar contribuția mea la realizarea lor reprezintă fără doar și poate unul dintre cele mai semnificative lucruri pe care le-am făcut până acum. Am spus cinci, pentru că inclusiv cel pe care îl numiți „transferat”, pe bună dreptate la nivel formal, este de fapt un muzeu cu totul nou. Mă refer, evident, la muzeul central al MNLR Iași, cel numit Muzeul Literaturii Române. El a funcționat în Casa Pogor peste jumătate de secol. „Transferul” în Casa Muzeelor a însemnat doar o preluare a denumirii. Altfel, noul Muzeu al Literaturii are un cu totul alt concept, alte exponate, alte dotări, adică e cu totul diferit.
Cât privește cifrele, nu urmăresc să am un anume număr de proiecte, nu caut „depășiri de plan”. De pildă, chiar zilele astea, având de prezentat un nou proiect de management pentru al doilea mandat la MNLR Iași, am marcat negru pe alb în materialul scris că, în noua viziune, urmăresc să reducem numărul de expoziții – căci de foarte multe ori, condiționând muzeografii la o normă anuală de evenimente expoziționale, îi obligi să le și trateze „la normă”. Prin urmare, m-am angajat să reducem numărul de expoziții, ceea ce risca să nu placă evaluatorilor, mizând însă pe o creștere a calității lor. Îmi doresc ca fiecare expoziție a MNLR Iași să aducă realmente ceva nou, să atragă publicul, să devină una de referință. Dacă pentru asta trebuie să ne pregătim mai mult și mai atent, să facem o cercetare amplă, cu atât mai bine. Important e ca rezultatul să fie cel pomenit, nu încă un „eveniment expozițional” bun de trecut pe hârtie, la capitolul de norme îndeplinite.
În fine, nu insist, voiam doar să spun că nu întotdeauna cifrele sunt relevante. Iar în privința performanțelor, haideți să vă spun ceva ce n-am crezut c-o să mărturisesc prea curând: după primul an la MNLR Iași, am avut câteva luni în care m-am gândit serios să renunț. Priveam în urmă și mi se părea că n-am făcut absolut nimic într-un an. Porneam aproape zilnic spre serviciu întrebându-mă dacă are într-adevăr rost: nu venisem aici pentru salariu, ci cu gândul că vom putea face o mulțime de proiecte. Iar după un an, nu aveam nimic palpabil la care să mă pot raporta. Însă am schimbat organigrama, în așa fel încât să devină mult mai flexibilă, au fost făcute o mulțime de proceduri care lipseau, au fost create echipe care să conceapă proiecte, am avut la început nenumărate ședințe, unele pentru a face anumite reglaje interne, altele transformate în întâlniri de brainstorming. Toate acestea nu sunt „realizări”. Dar fără ele n-am fi putut trece la proiectele propriu-zise.
„Oameni care simt că pot lăsa urme puternice peste timp și vor s-o facă”
V-am ascultat vorbind cu mândrie despre colegii dumneavoastră de proiect. A fost un noroc această concentrare de forțe în jurul instituțiilor de cultură ieșene?
E adevărat că Iașiul se schimbă. Iar în cultură sunt, într-adevăr, inițiative frumoase. Am avut un sprijin remarcabil din partea Consiliului Județean, prin intermediul Direcției de Proiecte și Dezvoltare Durabilă. A fost, apoi, extrem de important felul în care a reacționat comunitatea la vremea când Casa Muzeelor era încă un proiect la care se muncea. Diverse ONG-uri ne-au fost alături, diverse alte instituții culturale ieșene, mulți artiști, dar și oameni din sectorul privat. Iar aici trebuie să-i numesc neapărat pe Irina Schrotter, care a îmbogățit diverse săli ale muzeelor cu replici spectaculoase ale unor costume de epocă sau chiar costume create după descrieri literare, sau pe artiștii ieșeni Felix Aftene și Matei Bejenaru și pe inegalabilul Ion Barbu, care ne-au „donat” munca și talentul lor, concepând și realizând mai multe săli din Muzeul Literaturii. Și mai vreau să subliniez implicarea Uniunii Sindicatelor Libere din Învățământul Preuniversitar, care a donat în întregime sala de clasă din Muzeul Copilăriei în Comunism, cel ce a devenit o parte extrem de apreciată a complexului Casa Muzeelor. Prin urmare, nu prea are rost să vorbim de noroc, ca să vă răspund direct la întrebare, ci despre oameni care simt că pot lăsa urme puternice peste timp și vor s-o facă. Au venit asemenea oameni lângă noi, iar asta a fost esențial.
„O intimitate literară”
Nu pot să nu observ dimensiunea intimă a Muzeului Literaturii din Iași. Sala „Boema ieșeană” ni-i dezvăluie pe scriitori în timpul liber, cărțile devin pereții unde vizitatorii își adăpostesc minutele scurse în timpul vizitei lor, Muzeul Poezie(i) expune, printre alte obiecte, pantofii unor scriitori contemporani. Cât de importantă este interacțiunea dintre cititori și personalitatea artiștilor pe care îi citesc? E mai degrabă o favoare adusă relației autor-cititor sau o dezvrăjire a celui dintâi?
E o invitație în interiorul poveștii. Întotdeauna viața de dincolo de cărți a scriitorilor i-a fascinat pe iubitorii de literatură. Un muzeu nu are însă voie să se depărteze de sensul lui real, să se apropie de ceea ce oferă tabloidele. Așa încât am creat, cu ajutorul artiștilor care ne-au venit alături, o intimitate literară. Am legat poveștile din cărți cu poveștile oamenilor prin metafore, iar unele dintre metafore au fost construite cu ajutorul unor obiecte personale ale scriitorilor, care în timp vor deveni, desigur, obiecte de patrimoniu. Vizitatorii noștri pătrund în intimitatea autorilor tot prin intermediul literaturii, doar că ajutată de concepte artistice puternice, impresionante. Mai exact spus, ca să răspund și direct întrebării cu privire la interacțiunea dintre cititori și personalitatea artiștilor, ne-am străduit ca personalitatea celor cărora le sunt dedicate sălile de muzeu să fie strâns legată de cea care poate fi descoperită și citindu-le cărțile. Căci sunt rare cazurile (chiar dacă, fără discuție, există și astfel de exemple) în care spiritul cărților se îndepărtează de personalitatea autorilor lor.
„Am văzut tineri afectați, cu lacrimi în ochi, nu exagerez deloc”
Muzeul Pogromului comemorează victimele comunității evreiești pe care parcă discuțiile legate de istoria națională le-a trecut multă vreme cu vederea. De ce credeți că are România responsabilitatea morală de a-și recunoaște greșelile și de a-și comemora victimele?
Știți, contraargumentul pe care l-am auzit cel mai des la ideea înființării Pogromului, la care personal am ținut enorm, a fost: „Chiar dacă lucrurile au stat așa, de ce trebuie noi să ne simțim vinovați?”. Pentru ce a fost atunci nu avem de ce să ne simțim noi direct vinovați, într-adevăr. Însă dacă ascundem ce a fost, dacă nu recunoaștem, dacă nu ne asumăm ca popor și tragediile pe care înaintași ai noștri le-au cauzat, devenim într-un fel părtași. Abia atunci suntem și noi vinovați. O comparație puțin forțată, dar poate necesară: a păstra tăcerea atunci când afli despre o crimă comisă de cineva nu e chiar lipsă de vinovăție, nu? Și-apoi, oamenii care se spală pe mâini de trecut, în ideea că nu avem vreo vină pentru ce au făcut înaintașii noștri, sunt tocmai cei care, cu atâtea alte prilejuri, se fălesc, de-a dreptul, cu eroismul sau cu talentul altor înaintași. Atunci nu mai simt nevoia să se spele pe mâini de trecut, atunci preiau trecutul și-l folosesc cu mândrie pentru a-și justifica acțiuni patriotice uneori, patriotarde deseori, din prezent. Avem o dublă măsură aici, mai mult decât vizibilă, dar e greu să ne-o recunoaștem. Muzeul Pogromului de la Iași era, este și va fi necesar. El nu rezolvă istoria, nu poate repara nimic, din păcate. Dar ne amintește câtă dramă se poate produce atunci când preferi să închizi ochii și să-ți spui: „Nu e treaba mea, nu eu sunt vinovat”.
E emoționant să vezi cât impact are asupra unor oameni care nu știau despre evenimentele din 1941. Am văzut tineri afectați, cu lacrimi în ochi, nu exagerez deloc. Sigur că există și alte reacții, dar despre acelea mai degrabă auzim, nu le vedem. Căci un om care continuă să nege Pogromul nu va veni la Muzeu pentru a-l vizita. Însă e foarte important, repet, faptul că mulți oameni care știu puțin, sau chiar deloc, despre acele evenimente află acum și înțeleg. Credeți-mă, de fiecare dată când văd asemenea reacții mă emoționez în egală măsură și-mi spun, din nou și din nou, că miza e enormă și că un asemenea muzeu era mai mult decât necesar.
„Prezența muzeului în viața comunității nu se poate reduce doar la a păstra și a valorifica patrimoniul”
Educația muzeală face parte din portofoliul activității Muzeului Național al Literaturii Române din Iași. Ce impact au atelierele asupra tinerilor? Reușiți să fidelizați acest segment ca public?
Educația muzeală a fost printre mizele personale ale precedentului mandat. Cred că un Muzeu ar trebui să aibă ca prioritate educația muzeală, iar asta nu numai pentru că așa e firesc și face parte din misiunea unei asemenea instituții, dar și pentru că există un interes uriaș din partea publicului, din partea copiilor, din partea părinților. E foarte îmbucurător să văd cât de mulți participă la asemenea activități.
Cred că MNLR Iași este o instituție importantă a Iașiului. Iar prezența muzeului în viața comunității nu se poate reduce doar la a păstra și a valorifica patrimoniul. De aceea organizăm evenimente precum FILIT sau Șotron, cu o foarte bună implicare a comunității, de aceea realizăm și evenimente cu rezonanță larg culturală, nu una strict literară.
„Muzeele sunt făcute să prezerve istoria, dar în același timp s-o valorifice”
Mai credeți în posibilul succes al unui muzeu clasic? În ce măsură răspunde el nevoilor vizitatorilor de astăzi?
Să știți că nu toată lumea e neapărat încântată să descopere într-un muzeu o abordare mai interactivă, mai în ton cu ce ne imaginăm noi că gândește publicul de azi. Sunt oameni pentru care muzeul e exclusiv un sanctuar guvernat de istorie și dedicat istoriei, fie ea literară sau de orice alt tip. Și noi nu venim să spunem că nu așa trebuie privit un muzeu. Dimpotrivă, cred că e greșit să încerci să schimbi, doar de dragul unui răspuns la solicitările prezentului, locuri pline de trecut și de fascinație culturală precum Bojdeuca lui Ion Creangă, precum Casa lui Mihai Codreanu, precum conacul Negruzzi de la Trifești sau cel al lui Alecsandri de la Mircești, ca să dau doar câteva exemple. Sunt muzee și muzee. E adevărat, pentru mine, la fel ca pentru mulți dintre colegii mei, e important ca un muzeu să răspundă publicului de azi. Căutăm să înnoim modul în care ne prezentăm, ne uităm permanent la muzee mari din lume, ne dorim să facem ceva cu adevărat important. Dar ne place să credem că ne raportăm întotdeauna la valoare, la cultură, la istorie. N-am un răspuns cu da sau nu la întrebarea dumneavoastră, căci nu putem vorbi despre un singur „public de astăzi”, unul care vede lucrurile într-un singur mod. Cred, într-adevăr, că publicul e esențial, că muzeele sunt făcute să prezerve istoria, dar în același timp s-o valorifice. Iar valorificarea se face cu ajutorul publicului și pentru public, fie el larg sau format din specialiști. Însă, chiar dacă, prin absurd, publicul ar cere-o, un muzeu nu poate avea aceleași obiective cu un parc de distracții. De aceea, căutăm o abordare modernă, ne dorim mijloace noi de expunere și informare, mergem uneori și către ludic acolo unde ne putem permite, dar așa cum am spus deja, o facem ținând permanent cont de misiunea unei instituții de acest tip și raportându-ne constant la ideea de excelență culturală.
„Dacă oamenii își pot permite să-mi spună că greșesc, atunci am mult mai multe șanse să evit greșelile”
Cum vedeți acest rol de manager de muzeu?
Să știți că eu nu folosesc pluralul degeaba. Noi avem multe întâlniri aici, discuții mai destinse sau mai aprinse. Și multe dintre decizii sunt luate pentru că suntem în majoritate de acord cu ele. Nu-mi impun părerile pentru că sunt manager, ar fi total nepotrivit. Nu cred nici în ideea aceea pe care o mai aud uneori, ca sugestie, anume că un coordonator al unei instituții nu trebuie să arate niciodată că poate greși. Eu știu că pot greși și n-am nici un motiv să mă prefac în fața oamenilor că-s infailibil. Dar mai știu și că, dacă oamenii își pot permite să-mi spună că greșesc, atunci am mult mai multe șanse să evit greșelile. Am divagat puțin, nu era neapărat ăsta sensul întrebării, dar nu e tocmai rău că am făcut-o: pot reveni astfel, în finalul discuției, la colegii mei. Și pot spune că rolul meu ca manager e definit și de ei. Propunerile lor bune, pe care sigur că le iau în seamă, deschid instituția și îi dau multe șanse. De aceea îi și apreciez foarte mult, de aceea le mulțumesc și de aceea țin să subliniez, de fiecare dată când am ocazia, că nu spun asta pentru că ar da bine, ci pentru că am cu adevărat toate motivele s-o fac.
Lucian Dan Teodorovici este director al Muzeului Național al Literaturii Române din Iași. Este iniţiator şi coordonator, alături de Dan Lungu şi Florin Lăzărescu, al Festivalului de Literatură şi Traducere de la Iaşi (FILIT). Este scriitor, regizor și scenarist și coordonator al colecției „Ego. Proză” de la Editura Polirom.