Carmen Corbu:
Acest tip de creație secundă i-a pus pe participanți în situația de a imagina ce și cum au, la rândul lor, de spus.
Imaginația, memoria ludică, inventarea, inovarea. Apoi ordonarea și selecția unor experiențe anterioare. Cam asta presupune lectura. Lectura este un act creativ, pentru că cel care citește adaptează și personalizează semnificațiile textului, ceea ce face ca el, receptorul textului, să rămână un partener activ. Acest joc în care cititorul intră este principalul resort al lecturii de plăcere.
Nu-mi imaginez că foarte mulți dintre noi, în special atunci când citim un roman, o proză scurtă, o poezie, luăm o carte în mână și începem să citim spunându-ne: hai să îmi dezvolt niște competențe transversale. De cele mai multe ori, citim o carte pentru că vrem să fim parteneri într-un joc. Iar jocul, într-adevăr, este de-a interpretarea lumii. Ceea ce înseamnă că, da, se ajunge la dezvoltarea acelor competențe transversale. Era pe la sfârșitul secolului optsprezece când Friedrich Schiller vorbea despre conceptul de „joc”, despre cele două aspecte ale acestuia, estetic și antropologic, despre impulsul ludic ca libertate sensibilă a omului și ca mobil al existenței umane. Între timp, probabil ne-am luat cu altele și am uitat. Acum ne-am panicat puțin și am ajuns să discutăm serios despre naufragiul culturii sau despre criza lecturii. Mie, cel puțin, continuă să mi se pară că totul are la bază participarea, jocul. Și că, dacă participare activă nu e, nimic nu e.
În contra crizei lecturii
Sigur că, pe parcursul vieții, în funcție de context, poți alege să citești doar literatură de specialitate, pentru că ești convins că asta te propulsează profesional. La fel, poți alege să citești așa-zisa literatură de dezvoltare personală, având convingerea că poți dobândi, între prima și ultima pagină, abilitățile care te vor ajuta să te iubească soacra, să te promoveze șefii sau să îți gestionezi bine emoțiile sau timpul. Dar, în perioada formării – a copilăriei și a tinereții –, lectura de plăcere rămâne o soluție greu de contestat în utilitatea ei. Așa am ajuns noi la designul programului „Literatură & Transmedia”. Acceptând nu doar că acea „criză a lecturii” există în mod real, palpabil, ci și că ea se află acum exact unde trebuia să se afle. De ce? Pentru că, de foarte multă vreme, cititul de plăcere este privit ca o activitate de tăiat frunză la câini. Și nu mă gândesc, spunând asta, neapărat la lumea satului românesc profund și arhaic, nu mă gândesc nici la culturile organizaționale intens centrate pe profesionalizare și specializare, mă gândesc la programa școlară care îi descurajează programatic pe tineri să citească, punând accentul exclusiv pe operarea cu elemente de teorie și istorie literară și creând presiunea examinărilor care se reduc la aceste elemente. Și atunci am zis să încercăm o abordare deloc didactică a lecturii și, în plus, să antrenăm și utilizarea de alte noi forme de expresie. Un fel de act creator/creativ secundar în care să pornim de la un text literar și să ajungem la specii noi ca videopoem, motionpoem sau book trailer. Ideea a fost să folosim eficient ceea ce aveam, adică: extraordinarul atașament al tinerilor față de utilizarea noilor tehnologii și nivelul foarte ridicat al obișnuinței de a consuma producții multimedia.
A vedea, a înțelege
Am pornit de la primul mecanism pe care lectura îl declanșează – acela de a descifra și interpreta codurile textuale – și am încurajat abordările personale pentru fiecare participant la workshop-uri. Problematizarea exercițiului s-a centrat pe „ce vezi tu aici?”, ca up-date pentru deja-ajunsul-în-derizoriu – pentru grupurile noastre țintă, cel puțin – „ce a vrut să spună autorul?”. Am avut ca motto o extraordinară frază scrisă de tânărul poet Yigru Zeltil într-un recent volum: „mă folosesc de acest text pentru a te întreba nu dacă ai înțeles ce vreau să zic ci dacă poți să vezi mai mult” (lipsa semnelor de punctuație este marca stilistică a autorului). Iar ceea ce fiecare participant vedea se concretiza într-o mică producție video, narativă sau non-narativă, completată sau nu cu text, însoțită sau nu de muzică sau de coloană sonoră, obținută prin desen, prin fimări ciné-verité, prin înscenare, prin grafică digitală, prin colaj de imagini statice. Viziunea asupra acestei creații (secunde în raport cu narațiunea de bază) a diferit în funcție de bagajul de experiențe și de abilități ale fiecărui participant, dar a fost și funcție de apartenența textului la un gen sau altul, la o tematică sau alta, la un tip discursiv sau la altul. Au lucrat cu „Interior zero” al Laviniei Braniște și și-au asumat trăirile personajului, translând sensurile spre ei înșiși. Au luat teme ca „singurătate” și „teamă” din textele lui Augustin Buzura și le-au mutat în cotidianul lor. Au interpretat versurile Ilenei Mălăncioiu în zona romantismului german, adăugând un filtru dark imaginilor din realitatea imediată. S-au jucat cu poezia lui Yigru Zeltil în tușe suprarealiste.
A inova și a transmite
Acest tip de creație secundă i-a pus pe participanți în situația de a imagina ce și cum au, la rândul lor, de spus. Două autoare au ales pur și simplu să se instituie ca personaje ale prozei „Interior zero” și au realizat producții în cheie de monodramă, plusând – într-un act creativ de mare curaj – cu propuneri personale în zone ce țin de preocupări cotidiene, de mize existențiale, de răspunsul intim la provocările vieții cotidiene. Un pasaj din romanul „Raport asupra singurătății” a fost reinterpretat creându-i-se noi personaje și noi fire narative subsumate temei de bază, iar producția rezultată – bine susținută cinematografic – a fost adusă într-o zonă susceptibilă de a fi populată cu personaje care să îi reprezinte. Au decis să plaseze o temă ca cea a morții omniprezente, pe care au extras-o din versurile Ilenei Mălăncioiu, în montarea unor imagini brute, de stradă, dar au adus și noi tehnici de expresie din zona digitalului. Au realizat sesiuni de dans sau ședințe foto special pentru a obține imaginile necesare realizării producțiilor centrate pe colaj și animație pornite de la versurile lui Yigru Zeltil. Estetica exercițiului final a fost supusă aceluiași standard care a fost reclamat pentru nivelul de interiorizare a textului, pentru că am dorit ca întregul joc să fie unul serios, și nu o păcăleală prin care să se determine exclusiv lectura textelor. Scopul a fost ca participanții, realizând o interpretare vizuală a unui text, să exerseze atât moduri de a cunoaște și de a înțelege în general lumea, cât și forme noi de expresie, cu tot ceea ce acestea presupun. Unele dintre exerciții au reținut atenția echipei de proiect încă din faza propunerilor și discuțiilor inițiale cu care a început fiecare producție individuală. „Sub zidurile unde-am fost uitată”, o grafică digitală realizată pentru versurile Ilenei Mălăncioiu, a fost o mare și plăcută surpriză exact pentru această decizie a autorilor: de a aborda poezia prin mijloace de expresie foarte-foarte actuale, păstrând, în același timp, mărcile specifice ale genului. „Voi mai privi vreodată alt cer și alți nori?”, un minifilm în cheie clasică pornind de la „Raport asupra singurătății” de Augustin Buzura, a surprins prin firul narativ inedit propus și a fost apreciat atât pentru viziunea cu care au venit autorii, cât și pentru cursivitatea cinematografică, ei fiind deja familiarizați cu câte ceva din ceea ce înseamnă tehnici de filmare și de montaj. „Aș putea să fug, iar fuga ar putea trece drept curaj”, un book trailer pentru „Interior zero” de Lavinia Braniște, a reținut atenția prin coerența și exhaustivitatea și fidelitatea interpretării textului, autoarele făcând un efort serios de a filma scene în exact locurile menționate în text, iar rezultatul a fost uluitor. „Fulg de nea”, o animație video pornind de la versurile lui Yigru Zeltil, s-a impus prin extinderea valențelor discursive ale textului, prin translarea lor către frământările autorului, poate niște frământări cu un caracter de generalitate.
În paranteză spus
Aici, cu acest „poate niște frământări cu un caracter de generalitate”, apare întrebarea ce și cât știm noi, adulții, despre ce îi preocupă, despre ce le declanșează interesul, despre ce anume le determină creativitatea, procesul de inovare, fie și doar intim-mentală, despre cum se redefinesc semnificațiile lumii sau doar ale textului în lectura lor. Așa se face că aceste workshop-uri sunt o sursă de cunoaștere pentru toate părțile implicate. Pentru că, atunci când se aduce în discuție creativitatea, nu este vorba doar despre o aplecare naturală către lucruri sensibile și frumoase ca necesitate spirituală individuală. Este vorba despre creativitate ca resursă a dezvoltării societale, via dezvoltare personală. Creativitatea nu este ceva ce ar urma să facă din fiecare individ un artist, deși ar fi frumos să fie așa, este ceva ce se poate constitui ca un avantaj competitiv. Pentru un individ, o generație, o comunitate, o societate.
„Literatură & Transmedia” este un proiect din echipa căruia au făcut parte regizorii
Carmen Lidia Vidu și Daniel Sandu, jurnaliștii culturali Carmen Corbu și Nicu Ilie,
antropologul Cătălin D. Constantin și specialistul în psihopedagogie Viorel Agheană.
La workshop-uri au participat peste 40 de elevi de la Colegiul Național Elena Cuza,
Colegiul Național Iulia Hasdeu, Colegiul Național Octav Onicescu,
Liceul Teoretic Tudor Vladimirescu.
Programul a fost implementat de Fundația Culturală Augustin Buzura și
a fost co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Exercițiile vizuale ale participanților pot fi vizionate la adresa:
https://noilemedia.ro/transmedia/proiectele-finale/
CITEȘTE MAI MULT ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS