Jazz multicultural în epicentrul Transilvaniei

Fotografii de Tudor Bârtaș, Oana Pop, Edwin Keleti

Cu discreție, dublată de o tenacitate consonantă cu propria-i denumire, Festivalul de jazz Transilvania  a ajuns în toamna 2025 la cea de-a 19-a ediție. Un număr ce sugerează etatea maturității. În adevăr, evenimentul s-a dovedit a fi pe măsura exigențelor presupuse de această etapă evolutivă. Între premisele succesului s-a numărat implicarea ca „orchestrator” a băncii neerlandeze ING (prima instituție financiară internațională care a deschis o sucursală în România după 1989), coroborată prin disponibilitatea Academiei Naționale de Muzică G. Dima din Cluj, condusă de rectorul Vasile Jucan, de a oferi ca spațiu de desfășurare Sala Studio, situată în centrul bimilenarei urbe. Ca jazzolog atașat prin naștere acestui spațiu cultural, am susținut concret demersul relocării festivalului de la Sala Radio Cluj (unde prezentasem eu însumi câteva ediții) la ANMGD, facilitând o negociere încununată de succes a doamnelor Simona Hodoș și Claudia Both cu conducerea prestigioasei instituții. Între timp, cele două coordonatoare ale acestui festival autumnal au dezvoltat o bună colaborare cu Departamentul de jazz al ANMGD, girat de muzicianul Dima Belinski. În fine, important e că programul ediției 2025, divers și interesant, ne-a oferit reale satisfacții estetice.

Spre a puncta existența unei preocupări față de promovarea talentelor autohtone, festivalul s-a deschis cu un recital al trioului condus de contrabasistul clujean Tibi Menyhart. După mulți ani de activitate ca acompaniator, perseverentul instrumentist deschide astfel calea afirmării sale și ca lider de formație. În această întreprindere i-au venit în ajutor doi rutinați muzicieni străini aclimatizați în țara noastră: trompetistul Vaughn Roberts/ Noua Zeelandă și saxofonistul Pasha Fedotov/ Ucraina. Recitalul a demonstrat, de asemenea, ambițiile componistice ale lui Menyhart, atestând familiaritatea sa cu idiomul neo-bop.

Zaharenco Quartet din București, condus de keyboardistul Alex Zaharencu, se situeză într-o zonă a tatonărilor stilistice, pe direcții deocamdată incerte, unde esențele jazzistice riscă să se piardă în teritoriile echivoce ale muzicii ambientale.

Ansamblul multinațional Reunion Band a fost alcătuit de percuționista poloneză Danuta Piotrowska, în ideea relevării competențelor individuale, precum și a aportului cultural-istoric furnizat de fiecare dintre componenți: drept capete de afiș figurează renumitul saxofonist american Greg Osby și trompetista norvegiană Hildegunn Øiseth (cu ale sale intervenții pe cornul de capră – bukkehorn – specific scandinav). Basistul american Ameen Saleem și percuționistul cubanez Barbaro Crespo consolidează fundamentul ritmic preconizat de lidera formației, în timp ce libanezul Tarek Yamani pare a fi „copilul teribil al trupei”, cu inventivele sale divagații pianistice, în care arabescurile orientale fuzionează cu spritul libertar al jazzului. A doua zi, într-o întâlnire fortuită cu Danuta Piotrowska, presată de plecarea spre altă destinație din turneu, am evocat perioada rocamboleștilor mele deplasări din anii 1980 la Varșovia, ca reprezentant al României în redacția Jazz Forum (incomparabila publicație a Federației Internaționale de Jazz). Ca întotdeauna în asemenea conversații cu jazziștii polonezi, l-am evocat cu maximă admirație pe Pawel Brodowski, redactorul-șef al J.F. din ultima jumătate de secol (începând din 1993, legendara revistă fu obligată de circumstanțe să renunțe la ediția engleză, fiind editată în continuare, până în zilele noastre, în limba polonă).

Altă secvență cu profunde reverberații personale pentru subsemnatul fu reîntâlnirea cu contrabasistul portughez Carlos Bica. Îl cunoscusem, ca pe majoritatea muzicienilor de jazz din patria sa, la cumpăna dintre secolele XX și XXI. Atunci, ca beneficiar al unei burse oferite de Instituto Camões (prin benevolența ambasadorului nostru la Lisabona, Mihai Zamfir, și a celui portughez la București, José Augusto Seabra) concepusem volumul Jazz Connections in Portugal (apărut în 2001, sub auspiciile Institutului de Studii Transilvane, condus de Ioan-Aurel Pop la Cluj). Impedimente succesive m-au împiedicat să-i ofer lui Carlos Bica exemplarul cuvenit din acea carte, unde figura la loc de onoare. Grație amabilității Claudiei Both, gestul fu împlinit cu ocazia concertului susținut de cvartetul lui Bica la festivalul clujean. Reprezentația a consfințit în mod briant o carieră de ținută mondială (decenii în care muzicianul a pendulat între Lisabona și Berlin) și, totodată, o reintegrare în ambianța atât de particulară a jazzului lusitan. Măiestria liderului, în dubla postură de contrabasist și compozitor, și-a aflat pandantul ideal în interacțiunea cu junii săi comilitoni: vibrafonistul Eduardo Cardinho, saxofonistul José Soares și ghitaristul Gonçalo Neto. Bineînțeles, Carlos Bica reușește să proiecteze sunetul plenar-lemnos al instrumentului de acompaniament în avanscena fiecărei piese. Dar întregul program e un joc subtil de jocuri interarmonice, în cadrul cărora timbrul eteric al vibrafonului conferă spațialitate dialogurilor dintre sursele sonore partenere. Rezultă astfel o muzică a nuanțelor, generatoare de atmosferă onirică, cu delectabile intruziuni ludice, până la insolite inserții non-convenționale. De la incipit până la coda solo-urile contrabasului au o logică impecabilă, contrazicând prejudecățile generice referitoare la caracterul lor implicit fastidios (justificate însă, atunci când interpreții sunt lipsiți de har).

Recitalul grupului Ingi Bjarni Quintet din Islanda ar putea fi calificat drept episodul de „exotism nordic” al festivalului. Condițiile geografice extreme ale insulei vulcanice de unde provin muzicienii suscită, de la bun început, un plus de amenitate din partea ascultătorilor continentali. Liderul trupei – pianistul-compozitor Ingi Bjarni Skúlason – își asumă misiunea de a transpune grandoarea naturală a ținuturilor natale în peisaje sonore cu tente jazzistice. Cu alte cuvinte, o atitudine muzicală amprentată de ambientul insular „extraterestru”. În acest demers, susținerea cea mai „personalizată” îi parvine din partea trompetistului Eiríkur Orri Ólafsson. Deocamdată puternica tutelă a jazzului norvegian pare inevitabilă, însă există și premise ca formația ascultată la Cluj să devină o purtătoare de stindard a identității islandeze în jazzul actual.

Marea revelație a festivalului a fost Martin Listabarth Trio din Austria. Cei trei juni componenți – liderul la pian, Christian Kalchhauser/ contrabas și Sebastian Simsa/ baterie – creează sub ochii spectatorilor o muzică directă, plenară, fără emfază sau ambiții prezumțioase, dar cu atât mai fascinantă. În exegeza anglo-saxonă, așa ceva s-ar numi  no-nonsense approach. Concepția muzicală a liderului, suscitând ecouri subite din partea complicilor săi, excelează prin claritatea ideilor muzicale, exprimate cu impecabil control asupra claviaturii. Naturalețea și spontaneitatea procesului creativ trimit, inevitabil, la titanicul precursor al jazzului – Mozart (să nu uităm, austriac și dânsul). Improvizațiile decurg fără ezitări, dar evită lungimile indezirabile, sau orice fel de excese. Totul e girat de un suveran simț al formei și al nuanțelor. După un asemenea spectacol, am decis că Martin Listabarth va fi unul dintre cei trei nominalizați pe care am dreptul să-i propun în 2026, ca membru al juriului mondial DownBeat Jazz Critics Poll, pentru categoria „pianiști ce merită o recunoaștere mai amplă”. M-am bucurat să aflu că Trio-ul vienez a concertat (într-o extensie a Festivalului Transilvania) și la Zalău, din inițiativa Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, coordonat de poetul Daniel Săuca. Aviditatea culturală a publicului transilvănean merită asemenea recompense de înalt nivel estetic.

Arshid Azarine Trio e un caz aparte pe scena jazzului actual. Liderul trupei, născut la Teheran – cu studii de pian și medicină în Franța – își asumă un rol de mediator între tradițiile spirituale persane și creativitatea de tip jazzistic. Profesiunea medicală îi furnizează teme de meditație filosofico-poetică, transpuse în proiecte conceptualiste. Câteva piese de pe recentul album Vorticity fură interpretate și la Cluj, îmbinând frazarea pianistică a lui Azarine – romantică, aerată, armonioasă –, cu percuția catifelată, extrem personalizată a lui Habib Mehtah – tobe, cinele, clopoței, plus o hemisferă oranj (provenită din coajă de dovleac) substituind toba mare, toate acționate preponderent manual; lor li se adăuga mobilitatea ritmico-armonică a basistului Hervé de Ratuld. Cercetările cardiologice ale lui Azarian i-au sugerat analogii muzicale și poetice, cum ar fi versetele în limba farsi ce deschid piesa-titlu a albumului: „În orice haos se formează un Vortex al Amorului, ce generează vârtejuri ale Vieții.” Ideea și-a aflat expresia scenică nu doar muzicalmente, ci și prin intervenția coreografică a Nuriei Rovira Salat. Învestmântată într-o rochie purpurie, pe întregul parcurs al tensionatei piese exotica dansatoare a efectuat mișcări rotitoare accelerat-amețitoare, inspirate din tehnica dervișilor rotitori. Ulterior, într-un gentil gest de recunoaștere a contribuției Ioanei Lascu și a lui Horia Călin Pop la organizarea festivalului, muzicienii abordară o melodie cu ecouri nostalgic-pasionale, pe fundalul căreia cei doi cunoscuți promotori ai genului argentiniano-uruguayan la Cluj au improvizat o sugestivă secvență de tango.

Născut în 2005, pianistul clujean David Luca s-a lansat deja pe orbita internațională printr-o multitudine de proiecte, fără a-și neglija studiile academice: actualmente e simultan student la Conservatorul de Jazz din Maastricht (Țările de Jos) și la Academia Națională de Muzică din urbea natală. La prezentul festival, el ni s-a înfățișat în ipostaza de dinamizator al grupului Maastricht Jazz Collective. Cvintetul e reprezentativ pentru multiculturalismul ce caracterizează o mare parte a jazzului contemporan. În deplină concordie cu compatriotul nostru evoluează Selim Aydin din Turcia la trombon, Paul Saumets din Estonia la saxofon, Dominic Joung din Coreea de Sud la contrabas și bateristul Mario Calzada Pena din Spania. Acesta din urmă e unul dintre profesorii lui David, iar ceilalți trei sunt tot discipoli de la Conservatorul neerlandez. Concertul lor a fost o adevărată demonstrație de energii juvenile, convertite într-o muzică expansivă, de o jovialitate contaminantă. La nivel stilistic, se resimte preferința grupului pentru o variantă actualizată de hard-bop, ce favorizează spectaculoase efecte interactive, culminând în frenezia improvizațiilor colective. Solo-urile de pian (acustic și electric) ale lui David Luca mizează pe o abordare torențială a claviaturii, cu neașteptate sinuozități și frângeri ale fluxului melodico-armonic, creatoare de fertile tensiuni. În logica și consistența dezvoltărilor tematice ale lui Paul Saumets am recunoscut influența lui Lembit Saarsalu, magistru al saxofonului tenor din Estonia, față de care junele adept manifestă o justificată deferență. (Intuiția îmi fu confirmată de Paul într-o conversație ulterioară, la fel ca și aceea că el provine din Tartu, al doilea oraș al Estoniei…). La rândul său, Selim Aydin a „încins spiritele” cu ale sale ardente volute sonore, glissando-uri vertiginoase și rugozități timbrale, ce-l plasează în stirpea aleasă a unor Gary Valente sau Trombone Shorty. Muzicianul din Istanbul și-ar justifica includerea în ierarhia DB Jazz Critics Poll, ca talent în plină ascensiune la categoria trombon.

Așa cum era de așteptat, cei cinci membri ai Maastricht Jazz Collective au însuflețit și atmosfera convivială a jam session-urilor nocturne, desfășurate în ospitalierul spațiu Da Pino Oberjin din vecinătatea cartierului general al festivalului omonim de cinema, TIFF. Totul în plin centru al epicentrului cultural transilvan – Clujul.