Într-o societate conservatoare, tradiționalistă, slab sau prost educată, cu un nivel de cultură precar, întotdeauna impactul unor astfel de operațiuni va fi mai mare decât într-o societate cu spirit critic, cu un nivel de educație ridicat.
|Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu|
Care credeți că este eficiența strategică a știrilor false? Sunt ele un mod de a interveni în politica internă sau externă a unui stat?
Eficiența lor trebuie evaluată în funcție de contextul intern, cultural, istoric al fiecărei țări vizate. Într-o societate conservatoare, tradiționalistă, slab sau prost educată, cu un nivel de cultură precar, întotdeauna impactul unor astfel de operațiuni va fi mai mare decât într-o societate cu spirit critic, cu un nivel de educație ridicat, care este obișnuită să prelucreze informațiile. Contează foarte mult respectul pentru experți și influența pe care ei o au în societate. Pentru că, dacă sunt cinstiți și au etică profesională, experții sunt un antidot foarte bun. Știrile false instrumentate sistematic, metodic și în timp dau rezultate. Știm, de exemplu, că știrile false au avut eficiență în cazul alegerilor din SUA, dar ce nu știm (poate există niște date oficiale, dar ele nu sunt publice) e care a fost impactul lor real, cât de mulți sunt cei care au fost influențați?! Deci se poate influența opinia publică prin astfel de metode, dacă ele sunt profesionist folosite. New York Times a dat acum câțiva ani publicității un filmuleț despre așa-zisele „metode active” de utilizare a dezinformării și propagandei în perioada Războiului Rece. Acolo sunt prezentați cei 7 piloni ai măsurilor active, de la primul, care înseamnă să cauți o fractură în societate, până la ultimul, care presupune acționarea în timp. E nevoie de timp să poți influența o societate. Lucrurile astea existau și în trecut, diferența acum e de capabilități, pentru că atunci existau doar televiziuni și publicații, astăzi avem social media și Facebook.
România cum stă la acest capitol?
Noi stăm prost de tot, dar asta e și o veste bună pe de-o parte. Eu sunt câteodată amuzat de discuția asta despre fake news la noi. România are această moștenire păcătoasă de folosire în exces a minciunii. Partidul Comunist în România a avut secție specială de propagandă. Se spune chiar că dacă apărea internetul cu 10 ani mai devreme, comunismul cădea cu 10 ani mai devreme. Eu am prins perioada „mințiți poporul cu televizorul”, acea perioadă în care FSN-ul folosea la modul cel mai murdar și josnic televiziunea națională și radio-ul pentru a-și promova interesele politice folosind tot felul de minciuni. Chiar dacă suntem acum o țară organizată pe considerente democratice și capitaliste, în România se trăiește în continuare al naibii de bine din minciună, se fac o grămadă de bani. În România minciuna diluează și alterează calitatea multor procese, de la cel politic, la cele instituționale și sociale. La noi, problematica „idiotului util”, așa cum apare el în literatura de specialitate, este extrem de conturată. Păi, de ce ar veni la noi rușii să se amestece în treburile interne, să riște și să cheltuiască bani pe dezinformare, când avem atâția idioți utili care fac o treabă atât de bună, inclusiv pentru ei sau în numele lor, încât ideal e să îi lași să se manifeste. Sputnik nu face altceva decât să rostogolească prostiile pe care le susțin idioții noștri utili. Nu îi plătește nimeni, natural sunt ai noștri.
Din punct de vedere istoric, România are un pendul anti-occidentalist care se manifestă periodic. După fiecare perioadă de comunicare strânsă cu Occidentul, a existat o perioadă de rezistență. În orice proces de modernizare, de occidentalizare, sunt oameni care pierd, care se opun, sunt „structuri rezistente la înnoire sau perpetuare”, cum spunea Keith Hitchins. Asta s-a întâmplat după aducerea lui Carol I pe tron, când pe la 1880 s-a văzut reculul, așa s-a întâmplat și în anii 1930, când legionarismul a fost o reacție și anti-bolșevică, dar a debutat ca o mișcare anti-occidentală, la fel în anii 1980, Ceaușescu dezvoltă o abordare neo-legionaristă, îl recuperează pe Antonescu ca mit istoric, rulează filmele lui Sergiu Nicolaescu, care puneau accentul pe neutralitate. Acum se întâmplă la fel: după intrarea în NATO și UE, s-au stabilit multe conexiuni și colaborări și vedem cum apare o grupare nemulțumită de colaborarea cu Occidentul, pentru că Occident înseamnă controlul averilor, combaterea corupției, înseamnă să ocupi o funcție dacă ai expertiză, înseamnă doctorate și diplome mai greu de falsificat ș.a. Vestea bună e că toți sunt ai noștri, neaoși. Ei manipulează din interese interne, independente de voința unor actori internaționali.
Putem privi știrile fake ca pe o amenințare cu privire la securitatea națională?
Depinde de pagubă. Ca să simpific mult, securitatea națională înseamnă să gestionezi cele mai grave amenințări la adresa ta, ca țară. Asta depinde de impactul, de paguba pe care amenințarea respectivă o produce. Fake news este de fapt un adevăr deformat, fabricat, în vederea obținerii unui anumit scop. Dacă scopul este să încurajezi o țară să iasă din Uniunea Europeană, de exemplu, și vezi că după o perioadă începe să crească sentimentul anti-UE, că începe să crească numărul celor care încep să preia acest narativ, înseamnă că acea campanie de dezinformare începe să aibă succes. Dacă ieșirea din UE este dezavantajoasă pe toate planurile pentru acea țară, ținând cont de paguba pe care ar avea-o în cazul unui exit, acolo putem încadra acea campanie mincinoasă ca pe o amenințare la securitatea națională. Așa ar fi pentru România o astfel de campanie, dezastruoasă. Oricine încearcă să inducă ideea că României i-ar fi mai bine în afara Uniunii Europene sau în afara NATO minte, iar această minciună, dacă ajunge să fie crezută, atentează la securitatea națională a noastră.
Cum răspund guvernele naționale și organizațiile internaționale la această amenințare a dezinformării?
Nu există încă un standard, de la caz la caz e diferit. Vă dau un exemplu de la o conferință internațională, chiar dacă nu o să îl atribui. La un moment dat, într-o țară europeană în care urmau alegeri prezidențiale au apărut semnale clare că cineva se va infiltra și va încerca să influențeze alegerile, folosind tactici care au avut rezultate cu ceva timp înainte, în Statele Unite. În țara respectivă, autoritățile responsabile de protecția țării au construit o relație partenerială între instituțiile de securitate națională, entitățile de presă și partidele politice. Deci chiar dacă unii erau jurnaliști, alții erau politicieni și alții reprezentau Guvernul, a contat mai mult interesul comun, nu job-ul fiecăruia, ci faptul că țara lor trebuie să aibă alegeri libere. La discuția respectivă, lângă mine stătea un amic dintr-o altă țară europeană importantă, iar el mi-a spus că o colaborare între servicii și partide în țara lui ar fi imposibilă, deoarece cultura lor democratică și evoluția istorică din acel moment nu permitea așa ceva. Ar fi fost nevoie de alte soluții. Ce vreau să spun e că, atunci când e vorba de limitarea fake news, contează foarte mult contextul cultural, specificul politic al țării respective; atât atacatorul, cât și cel care vrea să se apere de acest fenomen trebuie să le ia în calcul.
Cum își dă seama cineva că discursul politic sau unele informații cu privire la sfera politică sunt contrafăcute sau distorsionate?
În primul rând, oamenii trebuie învățați să plece de la fapte. Nu de la vorbe, ci de la fapte. În al doilea rând, înțeleg că nivelul de educație în România este scăzut, că românii au viață grea și muncesc de dimineața până seara, dar nu se poate să nu mai diferențiem omul de rea-credință de omul cinstit. Când te uiți la televizor și vezi mereu pe aceleași scaune aceiași oameni, care spun numai lucruri care convin acelei televiziuni, nu se poate să nu îți dea de gândit. Chiar dacă nu știu engleza, ar putea românii să se uite doar așa, la fețele oamenilor în timp ce schimbă canalele de televiziune străine. Acolo invitații se rotesc la intervale de câteva luni sau ani. Nu îi vezi toată ziua în studio. E de neconceput să ai aceiași invitați zi de zi, cum se întâmplă la noi. La noi, simpla apariție la televizor te transformă în guru. În România, 70-80% din informații oamenii și le iau de la televizor, dar la televizor sunt și oameni nebuni, și oameni care mint. Nu tot ce apare la televizor e adevăr absolut. Ar trebui educați indivizii în spiritul ăsta, dar nu are nimeni interes deoarece televiziunile trăiesc foarte bine din minciună. În România crește anti-occidentalismul, alimentat de minciună.
Credeți că educația politică este un remediu împotriva dezinformării? Dacă da, de ce nu figurează pe agenda publică acest subiect?
În primul rând, statul trebuie să își recupereze instrumentele de comunicare, radio-ul și televiziunea naționale. Este incalificabil câtă manipulare poți vedea la televiziunea națională în ultimii ani! Nici măcar nu funcționează în interesul unor partide, ci a unor indivizi. Așa jos a ajuns! Ea trebuie să intervină și să clarifice informațiile. O să pierdem bătălia pe narative, pentru că cine vrea să promoveze narative împotriva intereselor noastre ca țară o face, iar noi nu suntem capabili să ne susținem propriile narative.
În al doilea rând, avem cod penal. În alte state nimeni nu își permite să mintă pe seama unor personalități publice pentru că plătește prin justiție. Minciuna în Occident se sancționează drastic pentru că toți înțeleg pericolul utilizării minciunii în exces. Jurnaliștii serioși nu trec linia asta roșie, iar cei care o trec sunt excluși de breaslă, deoarece asta ar conduce la decredibilizarea presei. În Occident, nu statul reglementează corectitudinea meseriei de jurnalist, ci jurnalistul o face. Atât de puternică este etica profesională acolo. În România este extrem de banal să spui minciuni pe seama altora. E importantă și instrumentarea mai rapidă a cazurilor. Dacă eu dau în judecată pe cineva care minte pe seama mea și durează ani de zile, nu mai are nicio valoare educativă procesul respectiv.
Dacă privim un pic la discursul politic, din ce în ce mai mult adversarul devine dușman. S-ar părea ca în din ce în ce mai multe cazuri diplomația își pierde din diplomație. Putem vorbi despre o contribuție a curentului fake news la radicalizarea spațiului public și la ostilitatea politică?
Diplomația e pentru oameni educați, care înțeleg jocul și îl acceptă. Diplomația este modalitatea de a evita un conflict sau un inconvenient major prin utilizarea argumentelor, prin obținerea unui compromis. Pentru asta e nevoie de un partener care înțelege. Când ai în față o brută sau un needucat care vrea să îți facă rău, diplomația nu mai funcționează, nici în relațiile internaționale. În cazul ăsta ai două variante – fugi sau lupți. Asta au făcut și minerii în anii `90, au încercat să convingă prin forță. La fel și la 10 august, când putea fi folosită diplomația, dar asta ar fi arătat că una din tabere are perfectă dreptate, așa că tabăra care știa că nu are dreptate nu s-a putut implica într-un proces de negociere, ea a vrut doar să strivească tabăra adversă prin violență. În România e vorba de lipsă de educație. Nu avem o mobilizare socială adecvată, sunt mulți oameni care înțeleg, dar nu vor să se implice. Eu ce văd e că în politica din România oamenii educați stau din ce în ce mai mult pe margine, sunt dezarmați și dezamăgiți, nu mai au speranță că mai pot schimba ceva, iar politica este ocupată de tot felul de tupeiști, de indivizi care nu au nicio bază morală. Dacă nu vor să se implice, vor lăsa politica unor partide-galerii, care nu știu decât să se certe și să facă scandal. Mi-e teamă că în anumite privințe suntem dincolo de faza diplomatică. Educat în școală, cum poți negocia diplomatic cu galeriile sau cu politicieni care și-au făcut educația în galerie? E jocul de sumă 0. Ori tu pe mine, ori eu pe tine.
Iulian Fota este directorul general al Institutului Diplomatic Român și
conferențiar universitar la Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul”.
A fost consilier prezidențial pentru securitate națională (2009 – 2014) și
consilier în cadrul Departamentului pentru integrare euro-atlantică și
politica de apărare, în Ministerul Apărării Naționale (2001 – 2005).