La fel ca în domeniul teoriei literare, există cercetători ai mass-media care susțin că presa trebuie văzută ca o mare narațiune, ca un mod de organizare și explicare a lumii. Ea – presa – ar exprima sau confirma valori, credințe, atitudini și ideologii, construind și reinterpretând mituri culturale. În 1975, Roland Barthes descria știrile ca pe un mod de raționalizare a adevărului în societate, menit să integreze indivizi și evenimente într-un sistem coerent de relații sociale. Reprezentanți ai școlii britanice de studii culturale susțin că discursul mass-media, ca moștenire culturală, revelează raportul dintre adevăr și putere în contexte istorice și culturale specifice.
Dacă acceptăm definiția marii narațiuni, a unui continuum alcătuit dintr-o suită imensă de istorii produse de ziariști, ar trebui să punem la îndoială componenta de adevăr, de relatare obiectivă, prin care mass media se legitimează, fiindcă orice narațiune și orice segment al său sunt deschise unui număr nelimitat de lecturi și interpretări.
Niciuna dintre aceste teorii nu este nouă, iar abordările epistemologice pe această temă – din perspectivă semiotică, sociologică sau de istorie culturală – au fost multiple și fructuoase. Aceste reflecții mi-au revenit însă în minte în aceste zile când, în Statele Unite și în alte țări occidentale, se reevaluează etape ale istoriei și rolul unor personalități în deciziile și evenimentele care au marcat acele perioade. Sunt utilizate în dezbatere (atunci când mai există dezbatere) documente, date produse de istorici, dar și extrase din presa vremii. Mai ales acestea din urmă sunt adesea scoase din contextul imediat sau din contextul mai larg al timpului respectiv.
Timp de mai multe decenii le-am vorbit studenților dornici să devină jurnaliști despre coduri de etică, despre metodele de colectare a informației, despre profesionalism în producerea și difuzarea știrilor… Încep acum să cred că am greșit, că poate mass-media sunt doar o colecție de întâmplări povestite cu mai mult sau mai puțin har de feluriți cronicari de ocazie, care se leagă între ele sau se contrazic, așa cum doresc cititorii la un moment dat, și care se pot reasambla și reexplica după voia fiecăruia. Iar aceste considerații m-au făcut să rememorez câteva astfel de întâmplări cu caracter mai personal…
În îndepărtata vară a anului 1987, pe o terasă din Neptun, prozatorul și scenaristul Titus Popovici îmi spunea: „Tinere, mă documentez pentru un roman care va bate Șogun-ul, ceva despre Gheorghe Pomuţ”. Nu am dat nicio atenție frazei respective, în primul rând fiindcă nici măcar nu știam cine era personajul menționat, dar și fiindcă e aproape o tradiție la scriitorii români să descrie construcții epice de amploare care rămân apoi la stadiul de proiecte. Plecat dintre noi în 1994, Titus Popovici nu a scris – sau, cel puțin, nu a publicat, din câte știu – niciun fragment din acea carte.
Peste mai bine de 20 de ani, ajuns în Sudul Statelor Unite, o împrejurare fericită mi l-a scos în cale pe John Lazău, consulul onorific al României în Atlanta, un om deosebit și un patriot autentic. Am petrecut apoi multe ore împreună, mai ales când m-a rugat să fiu președintele secției de vot a românilor din regiune la două alegeri. Îmi amintesc că, odată, am stat lângă urne de dimineața devreme până după miezul nopții, pentru vreo 30 de alegători. Și, în acea zi interminabilă, când trebuie să-ți umpli timpul cu ceva, mi-a istorisit cum a pregătit vizita la Atlanta a unui înalt diplomat român din unul dintre guvernele de după 1989. Un moment important al programului a fost întâlnirea cu oameni de afaceri la Camera de comerț, iar John și-a pus în mișcare toate resursele și relațiile pentru a face ca sala să fie aproape plină. După prezentările de rigoare, oaspetele român a dat citire – într-o engleză decentă – discursului pe care îl avea pregătit. A mulțumit pentru prezență și și-a exprimat speranța că întâlnirea va fi un prilej de intensificare a relațiilor economice dintre România și statul Georgia. Apoi a spus că are și un motiv mai personal de satisfacție că se afla la fața locului, și anume că un conațional al său a luptat în urmă cu aproape 150 de ani pe aceste ținuturi și l-a numit pe generalul Gheorghe Pomuţ. În acel moment – îmi povestea John Lazău zâmbind trist –, mulți dintre cei prezenți în sală s-au ridicat și au plecat, fără a saluta sau a da explicații.
Iar acum, faptele: Gheorghe Pomuţ s-a născut în 1818 la Gyula, din părinți români originari din Săcele. A urmat studii militare la Viena și în Franța. După ce revoluția de la 1848 din Ungaria (de partea căreia a luptat) a fost înăbușită, a emigrat în Statele Unite. S-a înrolat în armata unionistă la începutul Războiului civil și a ajuns pe parcurs comandantul Regimentului 15 Iowa de infanterie sub comanda generalului Sherman. În acest rol a participat la asediul Atlantei, iar apoi la „Marșul spre mare” al lui Sherman, care a distrus toată infrastructura Georgiei. A început războiul ca locotenent, iar în 1866 Senatul american l-a confirmat ca general de brigadă. În 1866 a fost numit consul la Statelor Unite în Rusia, la St. Petersburg, și a avut un rol semnificativ în negocierile de cumpărare a Alaskăi. Evident, o biografie extraordinară, ce face pe deplin justificat interesul lui Titus Popovici. Pe de altă parte, însă, rolul său în îngenuncherea armatei confederate în Georgia (conjugat cu amintirea suferințelor populației civile de-a lungul marșului devastator al lui Sherman) pare să fi fost încă rană deschisă pentru unii dintre participanții la întâlnirea de la Atlanta cu demnitarul român, care ar fi fost mai inspirat dacă își păstra comentariul respectiv pentru un discurs la New York sau la Washington.
Revin la tema abordată la început, cea a prismelor diferite prin care – de-a lungul vremii – citim și interpretăm întâmplările cuprinse în marile narațiuni ale omenirii: Aceste rânduri mi-au fost inspirate nu numai de recenta dezbatere privind adevărurile trecutului, ci și de un coleg de la Universitatea Georgia, căruia îi relatasem istoria românului care a participat la bătălia Atlantei și mai târziu a cumpărat Alaska pentru Statele Unite și intenția mea de a face la un moment dat, poate, ceea ce Titus Popovici nu izbutise. Zilele trecute, acest coleg și amic – cu o genealogie ce amintește de marile familii faulkneriene ale Sudului – mi-a spus, în contextul protestelor care cer înlăturarea unor statui și simboluri confederate: „Poate că acum, dacă atâtea piedestale devin disponibile, o să vezi aici statuia prietenului tău Pomuţ…”. Surâsul lui amar mi l-a readus în memorie pe consulul Lazău istorisind eșecul întâlnirii de la Camera de comerț.
PS: Nu i-am mai spus prietenului meu de la universitate că Gheorghe Pomuţ are o statuie în Cleveland, Ohio.