Gândesc, deci aleg: cultura în lumea duală
Pe măsură ce algoritmii devin parteneri de dialog, iar educația se mută într-un spațiu dual — fizic și virtual — cultura capătă un nou rol: acela de a fixa umanul într-o lume în care totul poate fi simulat, dar nu totul poate fi trăit. Între promisiunea extinderii cognitive și riscul pierderii autonomiei, cultura devine spațiul în care libertatea este cultivată, nu doar garantată. Iar în acest nou peisaj, educația nu mai înseamnă doar transmitere de cunoștințe, ci formarea capacității de orientare într-un univers informațional vast — o formă de alfabetizare existențială, în care a învăța înseamnă, poate mai întâi de toate, a ne îndoi lucid, ca exercițiu de libertate și început al cunoașterii.
Simplitatea binară, complexitatea umană
Într-o epocă în care dezvoltarea este măsurată în procente și grafice, uităm că adevărata prosperitate începe cu libertatea — nu doar cea economică, ci și cea de a gândi, de a crea, de a fi parte dintr-un întreg. Dar această libertate nu este absolută, ci funcționează ca un liber arbitru, ghidat, modelat de context, educație și cultură.
Asemenea unui calculator care „alege” între 0 și 1, omul navighează între opțiuni limitate, dar semnificative. Și totuși, din această aparentă simplitate binară, se nasc lumi întregi încifrate în cod: algoritmi creativi, muzică, arte vizuale sau arhitecturale asistate de calculator. Cultura este cea care dă sens acestor alegeri, transformând codul în creație și decizia în destin. Ea transformă limbajul de programare în operă de artă, dând formă estetică alegerilor noastre și sens direcției în care ne îndreptăm.
Dar oare chiar așa să fie? Daimonul socratic — acel partener de dialog imaginar prin care omul căuta să se descopere pe sine, prin reflecție epistemică — nu era, la rândul său, o formă de iluzie? Și ce este mai iluzoriu: dialogul cu o voce interioară, de natură noetică, prin care omul căuta să se descopere pe sine, sau cu una încifrată în cod, cum este inteligența artificială conversațională?
Poate că diferența nu stă nici în natura interlocutorului, nici în profunzimea întrebărilor pe care îndrăznim să le punem. Ci în percepția prin care ne edificăm imaginea unei realități pe care fiecare o poate construi diferit. Cultura, în acest sens, nu este doar un depozit de sensuri, ci un numitor comun al omenirii, prin care realitatea capătă forță de direcție.
Între alegere și automatism
Dacă transumanismul promite extinderea capacităților umane prin tehnologie, el aduce cu sine și riscul unei fragmentări profunde: a identității, a coeziunii sociale, a sensului. Dar, în egală măsură, poate deschide calea către o sinteză a unor atribute altminteri disparate: acces la informație în timp real, capital cultural acumulat și învățare continuă — poate chiar fără teama de uitare, într-un viitor în care amintirea va fi extrasă, nu rememorată.
Privind din această perspectivă, cea mai importantă funcție a culturii pare a fi menținerea unei memorii vii și semnificative — nu în sens abstract, ci ca posibilitate reală de a trăi o viață ancorată în valori, între care libertatea este cea dintâi. Așa cum subliniază Amartya Sen, dezvoltarea nu înseamnă doar creștere economică, ci extinderea libertăților reale ale indivizilor: libertatea de a participa, de a putea alege și de a crea. Cultura, în acest sens, nu este un capital de investit, ci o matrice vie a sensului — un spațiu în care valorile se transmit, se transformă și se regenerează prin fiecare contribuție individuală. Ea nu doar însoțește libertatea, ci o face posibilă, oferindu-i context, profunzime și direcție.
Iar în această cheie futuristă, libertatea supremă ar putea însemna conservarea voinței autonome — într-o lume în care opțiunile se vor așterne pe tavă, ca ispite sau ca încercări. Cultura, ca inventar de bunuri simbolice și capitaluri de sens, rămâne cadrul în care alegerile noastre ne definesc identitatea. Iar libertatea, în cele din urmă, nu este garantată de context, ci revendicată individual.
Educația viitorului: învățare în lumea duală
Într-o lume în care realul și virtualul se întrepătrund, educația nu mai poate fi gândită în termeni tradiționali. Tehnologiile emergente — de la realitatea augmentată și inteligența artificială, până la teleprezență și rețele globale de cunoaștere — transformă nu doar instrumentele, ci și natura învățării. Trăim într-o epocă a conectivității, în care școala nu mai este un loc, ci o rețea. O rețea vie, fluidă, în care învățarea devine continuă, personalizabilă și, poate, mai umană tocmai prin medierea tehnologică.
René Berger vorbea încă din anii 1980 despre tehnocultură — o cultură în care tehnologia nu este doar un mijloc, ci un mediu de gândire. În această cheie, educația viitorului nu este doar digitalizată, ci reconfigurată: profesorul devine curator de sens, iar elevul — explorator într-un peisaj informațional vast, dar navigabil. Proiecte precum „Teleșcoala” au demonstrat că educația la distanță poate funcționa, poate include și poate susține continuitatea formării.
Perioada pandemiei globale (2020–2022) a catalizat această tranziție. Lecțiile transmise prin platforme digitale, aplicații mobile, rețele sociale sau canale video au devenit parte din cotidianul educațional. Zoom-ul a devenit sală de clasă, dar și scenă: emblematic rămâne concertul de Anul Nou de la Viena din 2021, transmis într-o sală goală, dar vizionat de largi audiențe din întreaga lume.
Acea perioadă a demonstrat că educația — și cultura — pot supraviețui în condiții vitrege, atâta timp cât beneficiază de sprijinul unei infrastructuri digitale funcționale și al unei voințe colective autentice. Totuși, dincolo de lecțiile tehnologice, ceea ce se conturează cu adevărat este forța de regenerare a culturii — capacitatea ei de a susține continuitatea umanului în vremuri de ruptură. În acest context, realitatea educațională a viitorului nu mai poate fi gândită în termeni unidimensionali: ea pare să se configureze într-o lume duală — fizică și virtuală, locală și globală, umană și augmentată.
Concluzie: cultura, între cod și conștiință
Într-o epocă în care tehnologia devine habitat, nu doar unealtă, cultura rămâne singurul spațiu în care umanul poate fi regândit fără a fi redus. Între promisiunea extinderii și riscul uniformizării, cultura oferă acel interval de libertate în care gândirea devine act de rezistență. Iar educația, în această ecologie a sensului, nu mai este doar o acumulare, ci o lucidă orientare — o formă de a fi prezent în lume, cu discernământ și responsabilitate. Astfel, cultura nu doar că ne păstrează umani, ci ne reamintește, clipă de clipă, că umanitatea este o alegere continuă.
Adrian-Leonard Mociulschi este compozitor, muzicolog și lector universitar la Universitatea Națională de Muzică din București, unde predă compoziție și estetică muzicală. Este autor al mai multor volume apărute la Curtea Veche, între care „Evul Mediu: arhitectura și muzica” (2011), o abordare interdisciplinară a artei medievale; „Artă și comunicare” (2013), o reflecție asupra relației dintre expresia artistică și comunicare culturală; și „Mic tratat de bunăstare” (2016), o explorare eseistică a conceptelor care definesc societatea modernă.
- Sondaj: Formația/interpretul de muzică românească preferat - 25 iunie 2025
- Premiile USR 2025 - 3 iunie 2025
- Profilul alegătorului din alegerile prezidențiale 2025 - 6 mai 2025