Sergiu Mișcoiu este profesor de Științe Politice la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Deține funcțiile de Director al Centrului pentru Cooperare Internațională și al Centrului pentru Studii Africane (CESTAF). Sergiu Mișcoiu a realizat cercetări teoretice și empirice asupra modului în care partidele populiste și naționaliste își construiesc discursul, atrag alegători și interacționează cu formațiunile clasice, bazându-se pe studii de teren calitative în țări precum România, Ungaria, Republica Moldova, Franța, Senegal și Camerun. Este coordonatorul mai multor proiecte internaționale de cercetare și coautor al cărților: „Maquisards, rebelles, insurges… politiques. Le devenir des chefs de guerre africains” (2023), „Communication de crise et resolution des conflits en Afrique francophone” (2021), „Democratizare și consolidare democratică în Europa Centrală și de Est” (2014), „Mituri politice în România contemporană” (2012), „Partide și personalități populiste în România postcomunistă” (2010). Sergiu Mișcoiu este autorul unor importante articole științifice în publicații internaționale, editând numeroase volume științifice.
Cum ne reprezentăm în mentalul autohton domeniul cercetării și importanța lui economico-socială?
Noi am asociat întotdeauna cercetarea cu domeniul producției. Tradiția pe care a dezvoltat-o România este cea a cercetării făcută în institute, legată de unități de producție în domeniul agriculturii, tehnicii sau industriei, cum era chimia industrială, devenită celebră prin intermediul Elenei Ceaușescu.
Acolo au avut un rol universitățile tehnice, care au fost înmănușate de întreprinderi și companii, în general de stat, care lucrau în domeniu. Publicul larg este, probabil, sub influența acestei existențe a unei cercetări asociate fenomenului productiv, însă universitățile, cel puțin cele care fac cercetare de fond, în sensul teoretic, nu au o legătură cu asta. Desigur că producția există și este foarte importantă și astăzi, în special în lumea vestică, în marile corporații, în industria farmaceutică, aeronautică și așa mai departe. România a început cu un decalaj masiv care s-a perpetuat în acest domeniu, pentru că abordarea aceasta nu a fost suficient legată de evoluțiile tehnologice de vârf. Cu alte cuvinte, dezindustrializarea și cantonarea într-o industrie grea preexistentă, agricultura extensivă din regimul comunist, „ținută pe aparate” după 1990, au condamnat domeniul acesta, al unei cercetări calitative – care să facă salturi înainte în domeniile industrial și agricol, adică în zona aplicativă –, iar cel mai mare segment al cercetării a intrat în lipsă cronică de comenzi.
Apoi există cercetarea teoretică și de fond, cea din universități și din institutele specializate ale Academiei, care este cumva ignorată. Ea de multe ori produce acele avansuri importante în cunoaștere. Pentru că, din păcate, cred că acest decalaj pe care îl avem în zona tehnologică (și care nu exista sau era marginal în perioada industriei grele, în anii 1970-1980) a devenit atât de important încât cu greu ne vom mai putea situa pe o hartă a cercetării. Șansa ar fi să participăm la mari trusturi internaționale. Sau să nu mai exportăm talente în lumea occidentală.
Cu atât mai mult, cred că cercetarea de fond ar putea să ne ajute, pentru că ea ne duce dincolo de stricta obsesie a aplicabilității produselor care rezultă din cercetare. Și aici noi am avut o tonă de excelență și în inventică și în mai ales mari postulate academice, paradigmatice, care au împins lucrurile către mai multă cunoaștere. Însă și în acest domeniu am început să avem un decalaj – legat, în primul rând, de subfinanțarea cronică a întregii cercetări, care, aparent, nu are o utilitate publică, care să fie conștientizată și evidentă, iar asta a dus la ignorare.
Așa cum vedem acum, cercetarea e legată de inovare și dezvoltare. Avem, practic, un secretariat de stat care e legat mai mult de inovare în zona foarte tehnică, mai ales în IT, iar cercetarea fundamentală pare să fie, cu atât mai mult, copilul orfan al acestei gândiri. Asta în ciuda faptului că există o producție de cercetare care crește și care își găsește locul, cumva individual, în conceptul occidental.
Cum reușește să își găsească ea locul în mod independent? Pentru că nici investitorii privați nu par a avea această gândire pe termen lung pe care o imputăm statului.
Din fericire, noi avem în continuare, la nivelul Uniunii Europene, o gândire care nu e numai pe termen foarte scurt – legată de aplicabilitatea directă. Astfel, încă mai există această marjă de manevră. Sperăm că ea se va perpetua, că nu vom regresa și în acest domeniu. Este o logică care depășește imediatul, iar UE are o serie de oportunități de cercetare, adică bani pentru diverse proiecte, care permit formarea unor consorții din care fac parte tot mai des universități și centre, institute din România. Aceste consorții sunt foarte rar conduse de români, tocmai fiindcă ne lipsește anvergura și know-how-ul tehnic care să ne permită preluarea unui dosar de amploare, dar cred că este o mare oportunitate în zona fondurilor europene pentru cercetare, unde gândirea pe termen mediu și lung încă mai există, chiar dacă ea coabitează cu cea pe termen scurt.
Poate cercetarea universitară românească să supraviețuiască doar din granturi europene?
Depinde ce înseamnă a supraviețui. Dacă ne gândim la cercetarea universitară care era bazată pe producția de cărți la editura universității, pe articole scrise în reviste naționale care circulau cum circulau și unde aveam o cantitate mare, o normă de maculatură, deja preexistentă, asemenea tipuri de cercetare nici nu e grav că nu vor supraviețui pe termen lung. Ele nu mai aduceau niciun fel de plusvaloare.
Acum lipsa fondurilor se manifestă în primul rând prin lipsa timpului pe care îl au cercetătorii pentru a cerceta. Dacă nu ai bani, cauți bani, iar când cauți bani, nu ai timp să cercetezi. Ești obligat să depui n proiecte, vrei tot mai mulți bani, dar banii sunt tot mai puțini. Și chiar dacă sunt mai mulți, ești obligat să produci mai mult, numai că timpul pentru cercetare este blocat de această foame de proiecte.
Vestea bună este că totuși, uitându-ne la ultimii 5 ani, numărul de universități, institute și așa mai departe din România care participă la aplicații de succes sau care sunt bine cotate la nivel european a crescut cu mult, de exemplu în programul Horizon Europe. Sunt multe universități din România, multe centre care depun proiecte și sunt câștigate în parteneriat cu universități occidentale. Desigur, rareori suntem parteneri principali, rareori suntem cei care aducem proiectele, din motive care țin în primul rând de incapacitatea administrativă.
Marea tragedie ar fi ca mecanismele europene să nu mai poată finanța o serie de proiecte care acum îți permit să faci cercetare de fond, să găsești output-uri pragmatice de schimbare a politicilor publice.
În ultimul deceniu, fondurile pentru cercetarea din România s-au înjumătățit. Unde credeți că este blocajul acestor guverne succesive, care nu au înțeles importanța acestui domeniu pentru o societate funcțională?
Ideal ar fi să existe un mix, un cocktail de surse de finanțare care să fie externe și interne, iar pe proiectele interne. Într-adevăr, ar trebui să existe o deschidere mai mare, să spunem, a Guvernului în a aloca sume corespunzătoare. Cu toate astea, bugetul dedicat cercetării este ridicol. Cred că gândirea pe termen scurt despre care vorbeam este caracteristică tuturor guvernelor pe care le-am avut până acum. Discuția asta pare cumva un lux când ne confruntăm cu politici de austeritate, dar noi am avut perioade lungi de relativă bunăstare și chiar de creștere economică – susținută ani de zile –, care s-au pierdut, nu doar în ceea ce privește reforma gândirii, cercetării și alocărilor bugetar pentru cercetare, ci și privind reforma administrativ-teritorială, reducerea numărului de UAT-uri, reforme ale Constituției, revizuiri ș.a.
Multe trenuri au fost pierdute, tocmai fiindcă nu a existat o gândire sănătoasă pe termen lung. Configurația mentală a clasei politice românești e bazată pe o contraselecție, încât am ajuns în momentul 2024-2025 la riscul căderii în extremism. Și, din păcate, aceste lucruri afectează întotdeauna bugetul cercetării, care e văzută ca un moft sau ca un demers inutil.
Evident că, în felul acesta, ne sabotăm. Dacă suntem condamnați la așa ceva, vom ajunge exact ca alte țări din economia mondială, care produc materii prime și forță de muncă ieftină. Blocajul este mental, mai ales pentru că aveam politicieni care au o educație precară. Dacă avem în continuare oameni care sunt foarte puțin compatibili cu partenerii lor din lumea întreagă și nu vorbesc deloc aceeași limbă cu ei la nivel intelectual, nu poți să te așezi la masa cu ei și să vorbești despre cercetare.
S-ar spune că sunteți, totuși, ceva mai bine reprezentați în noul Guvern…
Desigur că în noul Guvern există oameni mult mai bine pregătiți decât în vechile guverne. Asta este limpede, mai ales la anumite ministere. Situația acolo însă este una care nu favorizează deloc relansarea discuției despre cercetare. Dacă acest guvern sau altul format din oameni bine pregătiți va supraviețui după perioada aceasta de criză, care probabil că se va întinde pe parcursul anului 2026 cel puțin, cu siguranță am avea măcar oameni cu potențial de a înțelege cât de important este domeniul nostru. Deci, practic, acum am avea o oportunitate excelentă dacă n-am avea criza. Dacă vor reveni la conducere oameni cu Bacalaureatul luat la 40 de ani și cu o gândire extrem de precară, atunci, desigur, vom fi din nou împinși într-o zonă a marginalizării și cercetarea nu va reuși deloc să decoleze.
Foarte mulți studenți aleg să studieze în străinătate și nu neapărat pentru că își doresc performanță, ci pentru că ei consideră pregătirea universitară din România insuficientă pentru piața muncii. De ce nu fac universitățile eforturi mai mari pentru a reține acești tineri preocupați de Realitatea socială?
Este o discuție foarte amplă. Avem acest imbold care vine dinspre o gândire strict economică și contabilă la nivelul multor universități. E o presiune enormă dinspre mediul socio-economic, mai ales dinspre mediul de afaceri, care cere universităților să formeze oameni pe care să îi angajeze. Ei învață aproape mecanic o serie de operațiuni de care avem nevoie acum, însă odată cu evoluția tehnologică care se accelerează, acele operațiuni devin vetuste într-un timp foarte scurt. Angajatorii vor spune după 3 ani că nu mai au nevoie de acest tip de absolvent pentru că altele sunt cerințele pieței acum și tot universitățile sunt de vină fiindcă nu au produs oameni care sunt adaptați pieței muncii. Universitățile țin în permanență ritmul cu o serie de exigențe care se pot schimba chiar an de an. Inundăm piața muncii cu oameni care nu știu să repete decât operațiuni mecanice de tipul trasului la xerox, lucrului în Excel, dar ele sunt perisabile mult mai repede decât anterior. De aceea, eu cred că o bună pregătire de bază reprezintă o cultură generală solidă, o înțelegere mult stratificată a lucrurilor și, mai ales, o gândire critică în raport cu ceea ce faci, cu ceea ce ești, cu ceea ce contribui în societate, o dotare cu informații de bază din domeniul pe care îl cunoști, cel puțin la nivel de licență.
Și cine împiedică universitățile sau profesorii universitari să facă asta, să doteze studenții cu o cultură generală, specifică domeniului pe care îl predau?
Sistemul de finanțare, pentru că este pe cap de student și asta conduce la dumping universitar, așa cum știm.
Nici măcar acesta nu este un obiectiv realizabil. Cifrele ne arată că, de fapt, mulți studenți încep studiile de licență și le abandonează pe parcurs. Cum ați reforma învățământul universitar dacă ați avea puterea? Puteți folosi ca termeni de comparație structuri din Franța, SUA sau Africa, cu care ați colaborat la nivel profund.
Aș concentra universitățile, numărul lor este mult prea mare. În toate marile orașe ar trebui să existe o universitate metropolitană, asta ar ajuta mult și în atragerea fondurilor, și în ranking-urile internaționale. Aș reveni asupra ierarhizării universităților în 3 tipuri de structuri: 1) care sunt orientate către învățământ, 2) care sunt orientate către învățământ și cercetare regională și 3) universități de vârf. Astfel ar fi încurajată finanțarea segmentată, tailor-made, pentru diverse tipuri de universități, pentru că ele nu au nici nevoie de aceleași resurse, nici aceleași exigențe față de cadre didactice sau față de studenți. Și, apoi, evident, finanțarea a trebui să se modifice, să nu mai fie strict pe cap de student atras de universitatea respectivă, ci mai degrabă pe un calcul care să ia în considerare numărul efectiv de studenți și performanțele acestora, care să fie performanțe reale. În același timp, aș introduce o cotă obligatorie de structură internațională în fiecare universitate, de la licențe în dublă specializare, până la consorții care să susțină programe de studii și de practică, fără de care să nu fie posibil să funcționezi ca universitate. Asta ar dinamiza foarte mult acest mediu, care de multe ori este adormit în încercarea de a atrage studenți de la nivel local, cărora să le dai diplome în condiții cât mai ușoare, pentru ca aceștia să intre pe o piață a muncii pentru care adesea nu sunt pregătiți.
Studenții și doctoranzii se implică activ în proiecte de cercetare?
Studenții la nivel de licență nu sunt cercetători. Unii dintre ei sigur că vor urma studii de masterat și, mai puțini, de doctorat. Universitățile se preocupă, de la nivelul licenței, să ochească acei studenți care au potențial, pentru a-i duce mai departe. Avem un sistem în care bursele au fost reduse, dar există în continuare și poate vor veni vremuri mai bune, cu mai multe stimulente în acest sens. Este îmbucurător că avem o exigență tot mai mare la nivelul doctoratelor, sunt tot mai mulți doctoranzi care participă în proiecte de cercetare. De la proiectele naționale, unde în fiecare echipă există 1-2 doctoranzi, până la programele europene, de tip Horizon, unde întotdeauna există aproape natural o cotă care intră în echipele proiectelor. De multe ori, două din cinci persoane sunt doctoranzi, ceea ce chiar cred că reprezintă un avantaj major pentru ei, la nivel salarial și de oportunitate.
Este important ca acești doctoranzi să rămână să profeseze în România?
Eu cred că trebuie să ieșim și din logica aceasta a produselor pe care le livrăm exclusiv pentru piața românească. Suntem într-un peisaj european. Noi beneficiem de drepturile europene, până la urmă. Că ei rămân în România sau că merg la o universitate din Italia, de exemplu, continuând să colaboreze cu universitatea din care a provenit, continuând să stabilească parteneriate cu ea, ambele variante sunt o oportunitate enormă. Cum sigur că aici e foarte important ca și universitățile să facă eforturi. Nu fac suficiente eforturi pentru a-și internaționaliza, de exemplu, personalul din zona această administrativă, de a crea posturi pentru oameni care nu sunt vorbitori de limba română. Și aici e o problemă destul de spinoasă, mai ales în contextul identitar sensibil actual.
Administrativ e foarte complicat să faci asta, nici nivelul central nu ajută foarte mult. Vizele se dau foarte greu, condițiile de muncă pentru străini, inclusiv pentru cei din UE, sunt la nivelul unor reglementări în continuare depășite, intens birocratizate.
Profit de faptul că aveți expertiză în zona populismului și neopopulismului. Cum sunt afectate domeniile empirice, științifice și de cercetare de discursul naționalist, conspiraționist, în ascensiune astăzi în România?
După pandemie, România, dar și alte state, au fost exact oglinda acestei degradări a importanței științei în societate, în sensul foarte larg al cuvântului. Există în sistemul de educație oameni care învață pe copii complotisme, conspiraționisme, idei ezoterice de la cele mai fragede vârste, la clasă, la diverse materii de bază, nu doar la Religie.
Nici imaginea cercetătorului nu este foarte bună. De multe ori, el este văzut ca un fel de reprezentant al sistemului opresiv. Discuția privind vaccinarea a fost cât se poate de reprezentativă în acest sens. Apoi, evident că partidele naționalist-populiste au speculat într-o manieră inteligentă politic această tematică, făcând din ea un drapel al momentului care este, în același timp, naționalist, pășunist, întors către zona aceasta a țării atemporale, a existenței ontice, care zburdă pe plaiul mioritic. Observăm și o gândire anti-intelectualistă occidentală. Pentru că știința este văzută ca o știință a Vestului impusă unei civilizații care nu este neapărat una occidentală.
Pe partea de găsire a unor alternative la științele dure cum sunt Fizica, Chimia, Biologia, Medicina, observăm un regres chiar și față de sistemul opresiv comunist, care impunea o serie de norme privind adevărul și falsul în științele tari, care se bazează pe o cunoaștere obiectivă. Principala problemă pe care o avem este aceea că nu există o autoconștiință profesională a cercetătorilor între ei. Cercetătorii ar trebui să facă un bloc comun, spunând că până aici este ceea ce e acceptabil, de aici încolo este diletantism. Dar, există în interiorul lumii cercetării și lumii intelectuale, așa cum știm, o serie de portavoci ale extremei drepte, care sunt sau au fost la conducerea unor institute ale Academiei, au fost și sunt în continuare la catedră în mediul intelectual. Să nu uităm că inclusiv domnul Georgescu este lector la o universitate, a făcut un doctorat. Dacă nu există o gândire de tip corp al cercetătorilor, nu cred că vom putea vreodată să avem un mecanism de protecție față de extremism. Acest mecanism de contestare din interior, care pune sub semnul întrebării competențele reale dobândite prin școală și cercetare chiar de oameni din domeniu, distruge orice poziție pe care ai dobândit-o în ani de zile de muncă și orice șansă de a convinge că ceea ce spui tu are, totuși, prevalență față de ceea ce spune un tiktoker semianalfabet, de exemplu.
Tinerii cum înțeleg aceste fenomene?
Avem și studenți care aderă la mișcări naționalist-populiste, dar din perspectivă mai degrabă naeionesciană, de a depăși masele și de a ne mântui printr-un exercițiu colectiv de gândire. Majoritatea studenților, totuși, așa cum au arătat și alegerile, au fost critici față de acest discurs și e foarte bine că există dezbateri între ei privind fenomenul în cauză. A existat un fel de salt înainte civic motivat de această posibilitate ca extremismul naționalist să ajungă la putere. Însă, ca și orice alt fenomen de tipul acesta, după încheierea ciclului electoral, el se diminuează și mai mult, iar, dacă vom avea o serie de cicluri electorale de acest gen, cordonul sanitar-intelectual față de extrema dreaptă va deveni tot mai subțire. Se va demonetiza și nu vom mai putea mobiliza pe nimeni.
- Despre cercetare, finanțare și pseudoștiință - 9 septembrie 2025
- Open Air – festivalul care amplifică nopțile la Brezoi - 9 august 2025
- NAC – o rețea unică de artiști și oameni de știință - 28 iunie 2025