Cultura independentă, (re)sursă de bine comun

Ca să nu mai rămânem repetenți și anul acesta, vorba lui Caragiale, la materia „cultură independentă”, ce este și ce face ea, apelăm la definițiile din DEX: CULTÚRĂ, culturi, s. f. Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. / Faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva.
INDEPENDÉNT, -Ă, independenți, -te, adj. 1. Care nu depinde de cineva sau de ceva; (despre un popor, un stat) care se bucură de independență, liber, autonom. ◊ Loc. Prep. Independent de… = fără a ține seamă de…, indiferent de… 2. (Despre oameni și manifestările lor) Care se bizuie pe puterile proprii, cu inițiativă personală.
Cultura independentă e făcută, deci, de oameni (și instituții non-guvernamentale) care se bizuie în demersurile lor pe inițiativă personală și puteri proprii, chiar dacă sunt finanțați (și) prin diferite instrumente publice sau private. Cei care supraviețuiesc prin proiecte AFCN (ori Ministerul Culturii sau autoritățile județene de resort) știu foarte bine că una din condițiile de eligibilitate e cofinanțarea din resurse proprii cu minim 10% din totalul bugetului. În funcție de plafonul pe aria tematică, trebuie să scoți din buzunarul asociației 6.000, 7.000, 8.000 de lei. Și asta nu e simplu deloc. Fie ai sponsori care-ți virează anual 2% sau 20% din impozitul pe profit (dacă e o companie), fie muncești și aloci rodul muncii tale în beneficiul proiectelor. Sponsorii sunt rari ca apa în deșert, Mecena nu există. Nu sunt legi care să ofere echitabil ceva în schimb, iar cultura, cum puteți vedea zilnic, e un domeniu considerat neimportant, nu rareori subiect de bășcălie. Deh, n-avem decât 30 de ani de libertate (gestionată strâmb) și democrație (mai mult demagogică)!
Independenții sunt acele persoane ce posedă cunoștințele necesare și au activitate îndelungată pe domeniile lor de expertiză, pe care o oferă unor comunități cu acces restrâns la cultură. Ca să ne lămurim de ce accesul restrâns la cultură e valabil pentru toată țara, inclusiv orașele mari, priviți în jur și observați câte mărci culturale vă atrag privirea într-o scurtă plimbare prin capitala patriei. Câte afișe despre cărți, concerte de muzică clasică, spectacole sau expoziții vă fac să vă notați în memorie un citat, o dată importantă, un artist? Dar în mediul online de câte ori v-a interesat un eveniment cultural? Ce scriitori mari sunt aniversați în 2021, știți? Ei bine, o parte din munca de oxigenare a culturii și, probabil, de restaurare a termenului de „intelectual” (care nu e cel ce învârte pe degete câteva concepte prețioase, ci un om capabil să articuleze coerent) e făcută de „independenți”. În Franța, numărul lor se situează în jurul a două milioane de persoane. În România, nu știe nimeni câți sunt, probabil puțini, așa că nu ajung la o masă critică, a cărei voce să se audă. Răzleț, ici și colo, se ridică tonul, se plânge, se scriu scrisori publice, se arată cu degetul spre Ministerul Culturii. Câtă vreme rămânem pe rețelele sociale, poate fi considerat un joc de imagine. Sigur, însă, că și după întâlnirile sectorului independent cu autoritățile s-a așternut tăcerea și praful.
Oricâtă voință ai avea, oricâtă determinare și entuziasm, după o vreme obosești sau te cuprinde lehamitea, fiindcă înțelegi cât de „dependent” de politică este sectorul în care activezi. Cum politica noastră nu recunoaște nici cultura instituțională, nici pe cea independentă drept domenii de surse și resurse vitale pentru viața societății, ne aflăm în situația de a rămâne niște fii și fiice ale ploii, la mila unor politicieni/primari dornici de expunere publică și olecuță de publicitate. Exemplul doamnei Firea e elocvent, niciunul din primarii anteriori ai Bucureștiului n-au pedalat atâta pe factorul „imagine” adus de artiști. Efectele culturii independente nu sunt așa de glamoroase pentru politicieni, clar! Cum să te lauzi că ai plantat semințe de întrebări incomode și gândire critică, ai dus filme în sate unde există televizoare setate pe canale de divertisment tâmpit, ai jucat spectacole în cămine culturale care trăiesc bine-mersi din nunți, botezuri, cumetrii, ai citit copiilor din autori uneori necunoscuți (cel mai adesea români contemporani), ai modificat un milimetru dintr-o prejudecată, ai setat un alt regim de valori, cu sentimentul că ceea ce faci e util și necesar (în ciuda realității), chiar dacă o iei de fiecare dată de la capăt, blestemând miturile fondatoare cu un meșter incapabil să creeze fără un sacrificiu și cu o oaie vorbitoare în dodii? Da, efectele culturii independente vor fi vizibile doar în ani, pe termen lung. Pe termen scurt și mediu, cultura română e ocupată cu supraviețuirea. Independenții se străduiesc să nu clacheze, la propriu.
În Franța, care prezervă și climatul de cultură independentă, se alocă fonduri de urgență la nivel de stat, așa cum notează Le Monde într-un articol din iulie 2020: 706 milioane de euro pentru spectacole (teatru, dans și muzică), 391 milioane pentru arta vizuală, 525 milioane pentru patrimoniu și arhitectură, 217 milioane pentru carte și 320 milioane pentru cinema. Orașul Lyon a deblocat un fond de 4 milioane de euro pentru susținerea sectorului cultural în ansamblu (independenții sunt incluși). Nu are rost să facem comparații, că n-avem cu ce!
În vreme ce scriu, mă întreb de ce o fac, la ce ar ajuta încă o „plângere” în neant? Îmi dau seama că urmează alegerile parlamentare și că, poate, acești domni și doamne din spațiul politic vor lua în considerare, măcar simbolic, această resursă de bine comun. Nu vrem să ajungem ultimii gângavi funcționali ai Europei, nu-i așa? Nu vrem să livrăm doar forță de muncă brută, în vreme ce creierele și creativii vor emigra, nu? Nu vrem să devenim celebri doar prin clanurile de interlopi și rețelele de prostituție, nu? Ei, să știți că o parte din efortul de conștientizare cu privire la educație, valori, și artă aparține sectorului independent, prin sutele de proiecte cofinanțate din buzunarele personale și AFCN, derulate în satele, comunele și orașele mici ale țării. Grație acestora și altor inițiative (tot) independente, au ajuns cărți, artiști, spectacole de teatru, muzică, dans, expoziții la un public dornic de cultură, lipsit însă de proximitatea ei. Considerând în continuare sectorul independent un paria al societății, lăsându-l să se asfixieze, sunteți complici la dispariția lumii pe care doriți s-o conduceți. Și cine o să vă mai voteze atunci?

Adriana Moca este actriță independentă și conduce Asociația Vis-à-vis prin care a implementat mai multe proiecte de promovare a culturii