Seriale. Sau despre igiena minții

Igiena e importantă. Orice formă de igienă. În consecinţă, astăzi o să vorbim despre seriale. Evident, nu? Ca să ne spălăm pe minte. Nu zic pe creier, că sintagma are conotaţii negative. Dar mintea se murdăreşte uşor. Ne-o stropesc şoferii de taxi, ne-o pătează prost-crescuţii din magazin, ne-o terfeleşte şeful, se mai decolorează de la soare sau de la lipsa lui. What can you do? Reality is often disappointing. Şi atunci cum o curăţăm (pe minte, nu pe realitate, oricât de dezamăgitoare ar fi, pentru că atunci discuţia ar fi mult mai lungă)? Evadând din ea (din realitate, nu din minte, pentru că, din nou, discuţia ar fi mult mai lungă) în diverse feluri; de ceva timp încoace, şi anul acesta în mod special, uitându-ne la televizor (sau monitor; sau telefon).
A fost un an bun, peste medie din punctul meu de vedere, pentru seriale. Cum noua realitate e imposibil de ignorat, cineva inevitabil urma să o transpună pe micul ecran, aşa că primul serial spre care aş vrea să vă îndrept atenţia este „Staged”, un serial extrem de britanic. Într-o abordare uşor meta, care îmi aduce aminte de Steve Coogan şi Rob Brydon în „The Trip”, cel mai iubit Doctor din epoca modernă, David Tennant, şi co-starul său din „Good Omens”, Michael Sheen, joacă versiuni ficţionalizate ale lor înşişi. Încercările de a face repetiţii pentru „Şase personaje în căutarea unui autor” (can I get an „A-meta!”) prin videoconferinţe sunt amuzante, jocul actorilor este perfect (ajungând uneori să te întrebi dacă ce urmăreşti e o operă de ficţiune sau dinamica unei situaţii reale) şi cele şase episoade ale mini-seriei zboară fără să îţi dai seama.
Pentru că am făcut referire la Doctor Who, trebuie să vă recomand cu căldură „Good Omens”, dacă nu l-aţi văzut până acum şi dacă genul fantasy vă atrage. Ecranizările cărţilor care ne plac sunt rar la înălţime, dar de data asta, Neil Gaiman a fost implicat activ în producerea mini-seriei şi rezultatul e vizibil. Sir Terry Pratchett sunt convins că ar fi fost plăcut impresionat de rezultat – comedia Apocalipsului, presărată pe ici pe colo şi anume prin punctele esenţiale cu o critică din ce în ce mai validă a paradigmei sociale curente, parodierea dogmelor creştine, demonul Crowley interpretat de Tennant cu un supliment de carismă şi eleganţă, cinematografia excelentă şi dialogul foarte bine scris. Nu că ar fi ceva în neregulă cu „Doctor Who” în ultimul timp. Nu că n-ar fi.
Neil Gaiman e responsabil şi pentru personajul „Lucifer” din serialul omonim. E drept că el l-a scris doar ca pe un personaj secundar în benzile desenate „The Sandman”, care apoi a avut parte de propria lui serie de benzi desenate scrisă de altcineva, din care doar personajul – şi nimic din firul narativ – şi-a găsit calea spre micul ecran. Dar serialul are viaţa lui şi o dinamică foarte bună. Dacă l-aţi început şi aţi renunţat rapid, aşa, ca mine, vă înţeleg (evident) şi vă recomand să îi mai daţi o şansă. Primul sezon şchioapătă rău, un fel de Los Angeles Vice cu un Don Johnson la mâna a doua jucându-l pe îngerul căzut care urcă din iad în Oraşul Îngerilor (mişcare laterală, ar zice unii). Tom Ellis reuşeşte însă să-şi îmbunătăţească prestaţia după primul sezon, ajutat mult şi de schimbările de scenariu. Serialul rămâne, nu mă înţelegeţi greşit, un Los Angeles Vice cu un Don Johnson… ştiţi voi, dar nu mai e doar atât. Personajele prind contur, definite bine şi prin relaţiile dintre ele, şi elemente de „mitologie” din lumea lui Lucifer Samael Morningstar încep să întregească atmosfera. Nu o să ajungă pe lista serialelor pe care le păstrez pentru a le revedea la un moment dat, dar are marele merit de a nu se lua în serios şi în scopurile de igienă menţionate la început îşi face perfect treaba. Poate că exact neluatul ăsta în serios e ce a scăzut puţin în sezonul 5 abia apărut, poate am început să mă plictisesc eu un pic de ceea ce în esenţă este totuşi o formulă reciclată ad infinitum, aşa cum îi stă bine oricărui serial american de succes. Deocamdată ia totuşi notă de trecere.
Un serial care a ştiut când să se oprească e „Dark”. Nemţii dacă tot fac un lucru, îl fac bine, şi regula se păstrează şi în cazul de faţă. Îmi plăcuseră mult primele două sezoane, ceea ce îmi dădea o uşoară stare de anxietate, pentru că îmi doream mult să nu fiu dezamăgit de ultimul. Nu aş putea spune exact ce m-a captivat, dacă a fost faptul că în sfârşit un serial ridica probleme filosofice reale, la care rămâneai să te gândeşti şi după ce te ridicai din faţa ecranului şi îţi continuai ziua, sau complexitatea relaţiilor între personaje în familie, între familii şi în timp, care îmi solicita toată capacitatea (ce-i drept limitată) de atenţie pentru a putea urmări ce se intâmplă. Nu sunt multe thrillere SF care să depăşească stadiul de colecţie de clişee şi să contureze personaje coerente cu motivaţii complexe angrenate într-un fir narativ amplu şi interesant. Nu ştiu ce aş putea să vă spun care să vă facă să îi daţi o şansă fără a risca spoilere. Călătorie în timp? Găuri de vierme? Conspiraţii? Mister? Dacă ştiţi despre ce e vorba, în schimb, atunci probabil că fie aţi decis că nu merită timpul dumneavoastră, fie aţi văzut primele două sezoane şi aşteptaţi cu sufletul la gură deznodământul. Ei bine, să vă liniştesc. E pe măsura aşteptărilor. Nivelul nu a scăzut de loc la nici unul din capitole, fie că vorbim de jocul actorilor, de atmosfera apăsătoare, de originalitatea ideilor sau de suspansul care se menţine până la ultimul episod care, aproape că neaşteptat, rezolvă coerent toate paradoxurile care păreau că se profilează până în acel moment.
În sfârşit, după atâta ficţiune, ultima serie pe care am văzut-o vara asta a fost un documentar. Şi subconştientul meu proaspăt inspirat de „Dark”, dar şi fan vechi al lui James Burke, a ales „Connected”. Cu subtitlul „The Hidden Science of Everything”, promitea să fie extrem de interesant. Cu faptul că e creat de americani, promitea să fie o goană după senzaţional şi entertainment. Ambele s-au dovedit a fi adevărate. Sunt sigur că unii îl vor găsi pe Latif Nasser interesant şi sunt sigur că unii vor găsi informaţiile prezentate de el captivante, şi sunt aproape sigur că într-o diagramă Venn a celor două grupuri există o zonă în care cele două cercuri se suprapun. Sunt foarte curios cât de mare e ea. Cert este că aproape oricine va găsi ceva care să îl atragă în „Connected”, fie că e dinamismul susţinut de Latif, informaţiile uneori cvasi-incredibile pe care ni le prezintă, sau modul în care, puse cap la cap, ne conferă o perspectivă şi o înţelegere nouă a lumii din jurul nostru. Şi chiar dacă m-a obosit un pic prezentarea, şi chiar dacă pe alocuri nu am fost de acord cu concluziile trase, faptele prezentate sunt bine organizate şi interesante. Recunosc că la sfârşitul fiecărui episod am rămas cu la fel de multe întrebări ca răspunsuri, dar până la urmă asta e de bine. Mi-au dat ocazia să caut mai multe informaţii pe internet, şi să mă simt uşor vinovat de toată energia pe care o consum astfel (serios? o căutare pe google consumă la fel de multă energie ca un bec LED în 3 minute? n-are cum. sau are?).