Regizoarea Carmen Lidia Vidu abordează, ca de obicei, teme fundamentale în existența umanității
Condamnăm vânzarea de sclavi, traficul de carne vie, privarea nejustificată de libertate, încălcarea demnității umane, incluzându-le printre aspectele abominabile ale existenței umane. Cel puțin la nivelul discursului oficial, statele civilizate refuză să negocieze cu teroriștii viețile celor răpiți. Ce se întâmplă însă dacă vânzarea oamenilor se face, oricât de paradoxal ar suna, spre binele lor? Dar dacă întregul stat practică terorismul, cum era cazul în dictatura comunistă? Cât de morală este vânzarea sau cumpărarea oamenilor care încearcă să scape de un stat torționar, unde încălcarea drepturilor fundamentale și lipsa libertății sunt dublate de o propagandă direct proporțională cu privațiunile? Este și întrebarea formulată în video de Germina Nagâț, directoarea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în spectacolul lui Carmen Lidia Vidu, „Oameni. De vânzare” de la Teatrul German de Stat din Timișoara.
„O mostră de teatru documentar de calitate, pentru care autoarea s-a documentat timp de doi ani și jumătate”
Tema abordată de regizoarea și autoarea textului este vânzarea etnicilor germani în România comunistă. „Oameni. De vânzare” nu este numai un spectacol de teatru documentar care pleacă de la una sau două știri din ziar, ci rezultatul unei cercetări serioase, prelucrate, decantate și apoi sistematizate. O mostră de teatru documentar de calitate, pentru care autoarea s-a documentat timp de doi ani și jumătate, căutând surse în arhivele Securității, adunând mărturii și făcând interviuri cu oficiali ai regimului comunist implicați direct în vânzarea etnicilor germani, ca și cu negociatorul german, acela care a reușit să elibereze 226.000 de sași și șvabi. Mărturiile lor, ca ultimi supraviețuitori ai procesului, pot fi considerate istorice, surse de documentare pentru cercetătorii interesați de studierea fenomenului. Carmen Lidia Vidu operează o selecție a imensului material adunat pentru a-l organiza într-o structură riguroasă și inteligibilă. Păstrează situațiile cele mai relevante pentru imaginea de ansamblu, scene definitorii pentru o întreagă serie de fapte desfășurate în procesul de vânzare – atât a germanilor, cât și evreilor – în regimul Ceaușescu, președintele care estima că „petrolul, evreii și germanii sunt mărfurile României cele mai bune la export”.
„Actorii rostesc textul curat, fără înflorituri, fără emfază, fără tehnicile cunoscute de accesare a emoției.”
Ca și în montările precedente, pentru Carmen Lidia Vidu adevărul istoric, tulburător în perspectiva macro, acumulat pas cu pas în scene scurte, trebuie să prevaleze asupra spectaculosului teatral. Actorii rostesc textul curat, fără înflorituri, fără emfază, fără tehnicile cunoscute de accesare a emoției. Minimalismul din interpretare, cum este cazul actriței Ioana Iacob, un fel de raisonneur al spectacolului, este pe deplin justificat în situația în care faptul crud, prin acumulare, copleșește mai obișnuitul instrumentar teatral. Ascendentul pe care regizoarea îl conferă faptelor exprimate (toate situațiile prezentate sunt construite după cazuri reale documentate), în pofida interpretării „de teatru”, face de mult parte din brandul său. Există, totuși, o pată de culoare în interpretarea actorului Alexandru Mihăescu care adaugă nuanțe personajului sobru, negociatorul german, stăpân pe sine, individualizându-l prin mici detalii, gesturi, atitudine, expresie corporală. Altfel, singurele mijloace acceptate de regizoare sunt secvențele video, implicit informațiile scrise pe acest suport (multimedia, Cristina Baciu), care documentează epoca, fie preluate din diferite arhive, fie construite de regizoare pentru a asigura fundalul pe care se desfășoară acțiunile. Pot fi dansuri, pot fi scene de la repetițiile Teatrului German de Stat, pot fi decupaje din serbările școlare păstrate în arhiva emisiunilor în limba germană de la TVR, menite să demonstreze calitatea vieții etnicilor germani asigurată de regimul comunist.
„Regizoarea alege situații relevante fie pentru întreaga populație, în timpul comunismului, fie pentru cea a etnicilor germani”
Spectacolul se deschide și se închide rotund, cu scena plină de oameni cu valize și cu monologul actriței Ioana Iacob, care anunță că „o populație veche de 850 de ani în Transilvania și de peste 250 de ani în Banat a fost vândută. Cel mai mare negoț de oameni din Europa în secolul XX. Etnicii germani din România au dispărut peste noapte”. Au fost vânduți (sau mai întâi eliberați din închisoare și apoi vânduți) pentru bani (între 1.000 și 10.000 de mărci pe cap de german), porci, vaci, oi, arme, tehnologie avansată de supraveghere. Negocierile s-au purtat între Heinz-Günther Hüsch, pentru partea germană, avocat, membru al Parlamentului (un domn de acum batrân, dar cu multă autoritate încă, pe care regizoarea a reușit să-l intervieveze), și oficiali ai regimului comunist, printre care se numărau, după cum specifică textul, „Drăghici Alexandru – născut în 1913, profesie de bază: lăcătuș mecanic; ajuns Ministrul Afacerilor Interne; Doicaru Nicolae – născut în 1922, profesie de bază: radiotelegrafist, ajuns șef al Departamentului de Informații Externe; Bucur Adalbert – născut în 1925, profesie de bază: mecanic țesător; ajuns translator în Acțiunea Recuperarea; Bobu Emil – născut în 1927, profesie de bază: strungar; numit în 1973 în fruntea Ministerului de Interne”. Și alții la fel de relevanți pentru tradiția promovării incompetenților în posturi publice, continuată până în zilele noastre.
Spectacolul se întregește prin scene scurte, care se succed rapid, cu actorii jucând mai multe instanțe. Mărturiile acestora compun tabloul general al epocii. De fiecare dată, regizoarea alege situații relevante fie pentru întreaga populație, în timpul comunismului, fie pentru cea a etnicilor germani, urmărită în diferite perioade ale regimului, de la persecuțiile de după război, când „peste 400.000 de oameni au fost deportați, au murit, au părăsit România sau, fiind foști soldați germani, nu s-au mai întors”, după cum semnalează monologul actriței Daniela Török. Culpabilizarea în masă a populației germane după al Doilea Război Mondial, când în România s-a instaurat comunismul stalinist, a dus la diferitele abuzuri, deposedare de bunuri, deportarea în Bărăgan și în Uniunea Sovietică, interzicerea accesului la studii. Mădălin Hodor, cercetător CNSAS, va concluziona în video: „Germanii erau foarte rău tratați: expulzați din case, deportați, masacre, distrugeri, violuri”. Apoi, regimul lui Ceaușescu a găsit o altă tehnică perfidă, „integrarea în marele popor român”, care a urmat etape clare: „tot mai multe școli germane au fost închise, evenimentele culturale germane au fost interzise, infiltrate politic sau românizate; evenimentele religioase au fost restrânse în spații tot mai mici”.
„Mărturii spuse pe scenă sau în fața camerei de filmat, urmând linia strict documentară cu aceeași sobrietate”
Prima suită de scene se referă la încercările – reușite sau nu –, de a fugi din țară, o dorință a întregii populații, generată de sărăcie, lipsă de libertate și disperare. „Unii au trecut Dunărea înot și au luat un glonț în cap, alții au avut noroc în viață că s-au născut într-o anume etnie și că a fost cineva dispus să plătească”, sună adevărul rostit de Germina Nagâț printre rafturile de dosare de la CNSAS. La fel ca și în spectacolul precedent al regizoarei, „Jurnal de România. 1989”, de la Teatrul Național din București, în video sunt inserate declarații ale experților de la CNSAS, Germina Nagâț și Mădălin Hodor. Aceștia prezintă documente strict secrete din arhiva Securității, adaugă informații și formulează perspectiva generală asupra fenomenului. De altfel, spectacolul se compune din mărturii spuse pe scenă sau în fața camerei de filmat, în video, urmând linia strict documentară cu aceeași sobrietate. Uneori, ele se completează cu voci din off. „Au murit mulți oameni în vremea comunismului încercând să fugă din România: unii s-au înecat în Dunăre, alții au fost uciși de grăniceri, de câini, unii au înghețat, unii au murit în urma violului și a torturii”, va semnala o altă instanță din spectacol.
Apoi, după ce România falimentează în urma împrumuturilor făcute de dragul industrializării, regimul își face planul pentru vânzarea de vize. Însă banii cîștigați au însemnat foarte puțin față de pierderea oamenilor calificați și exodul creierelor spre Germania, argumentează Mădălin Hodor. Dar spectacolul va aborda și problemele generale ale societății românești, ale muncitorilor români, tratați ca sclavi, prost plătiți („România era un lagăr de muncă. Clasa muncitoare era cea mai prăpădită. Muncitorii erau sclavii moderni ai comunismului și erau plătiți mizerabil”), apoi foamea, teroarea („frica nu era legată de bătaie, ci era teroarea că nu puteai să anticipezi nimic din ceea ce ți se putea întâmpla, de fapt, nu puteai să anticipezi răul, nu te puteai feri. Ăsta e regimul totalitar. Nu ai niciun reper. Ești la voia întâmplării”), delațiunea. Printre cele mai reușite și relevante povești este cea a călugăriței cultivate, cunoscătoare a vreo șapte limbi străine, pusă să supravegheze vizitatorii de la mănăstire, căreia actul delațiunii, cu toate consemnările acțiunilor futile, cotidiene pare să-i facă plăcere: „Doamna Gilges și fiica domnului Hűsch se pregătesc la această oră de culcare și discută despre masa care li s-a servit, despre brânză, despre slănină, că ceva nu a fost dulce etc., discuții despre masă și felul cum sunt pregătite mâncărurile aici, la obiectivul VARNA”.
„Materialul de acoperit este imens și detaliile care umanizează și dau culoare sunt destul de puține la număr”
Perspectiva asupra epocii se compune din fapte grave, corupția la nivel mare, dar și mic, cu „micile nuclee de trafic cu beneficii personale” ale securiștilor care îi obligă pe etnicii germani să le cedeze casele dacă vor să li se aprobe plecarea sau mita cerută de funcționarii de la Pașapoarte, după cum semnalează Mădălin Hodor. Sunt multe aspecte, uitate astăzi, în timpul liberei exprimări și a liberei circulații, care făceau textura existenței din timpul comunismului: concedierea urgentă care urma cererii de emigrare, obligația de a anunța autoritățile statului după orice întâlnire cu un străin, interceptarea conversațiilor telefonice etc. Regizoarea înnoadă toate aceste fire subterane pentru a reda atmosfera vremii. Printre cele mai relevante mărturii se numără cea a jurnalistei Medana Weident de la „Deutsche Welle” căreia, obținînd o bursă în Olanda în timpul facultății, i se refuză viza, ba mai mult, va fi hărțuită, umilită și numită „trădătoare de patrie și de popor” în fața colegilor și a profesorilor. O altă intervievată, profesoară la facultate, povestește cum, după cererea de emigrare (soldată cu patru refuzuri), a fost chemată „în fața tribunalului organizației de partid a universității” și și-a pierdut imediat postul „pentru incapacitate”. Iar când în sfârșit a reușit să plece, a auzit comentariul unei stewardese germane care, văzând mulțimea ce cobora din avionul românesc, a spus: „Uite ce vine din nou!”. Din păcate, materialul de acoperit este imens și asemenea detalii, ca intervenția stewardesei sau anecdota despre diferența de tratament al mâțelor în familiile germane și în cele românești, care umanizează și dau culoare, sunt destul de puține la număr.
Un alt fenomen interesant, foarte puțin cunoscut, reținut de Carmen Lidia Vidu din rapoartele Securității din 1979, se referă la rolul preoților din comunitățile de etnici germani în dinamica emigrărilor. În comunitățile rurale, plecarea preotului echivala cu un șoc pentru întreaga populație. „Dacă nu se găsește înlocuitor, șocul este permanent”, menționează maiorul de Securitate citat: „Toți știu că satul fiind mic, după emigrarea preotului, nu vor mai avea alt preot. Nu vor mai vedea seara arzând lumina în casa parohială și duminică nu se vor bucura de singurul eveniment de sărbătoare din cadrul unei săptămâni de muncă grea: adică de cortegiul duminical, fiecare purtând portul popular, mândria țăranilor fiecărui sat”. Același efect îl are și emigrația intelectualilor, mai ales a profesorilor care predau în limba germană.
„Emoționantă rămâne intervenția lui Johann Schaas, ultimul sas din satul Richiș: Transilvania, casa mea”
Nu puține sunt scenele ce atestă faptul că populația germană a iubit locurile în care a trăit, în care și-a trecut tradițiile din generație în generație, timp de 850 de ani. Emoționantă rămâne intervenția lui Johann Schaas, ultimul sas din satul Richiș, ce interpretează în video cântecul cu care cei rămași îi petreceau pe cei ce părăseau țara, „ca să-și deie seama de unde au plecat”. Bătrânul menționează și alte vorbe ale localnicilor: „Noi sașii țineam foarte mult la Transilvania” sau „Vrei să cunoști operele lui Bunu’ Dumnezeu, hai în Transilvania” sau „Transilvania, casa mea, ești cea mai frumoasă de pe lumea asta”.
Paradoxal, dubla măsură a statului comunist funcționează și în cazul vânzării etnicilor germani: pe de o parte, statul profită financiar de pe urma lor, pe de altă parte, media desfășoară o propagandă feroce. În emisiunea „Glasul Patriei” de la Radio București din 7 martie 1986, redactorul deplânge soarta celor ce au ales să plece: „Imigranții stabiliți în RFG suferă atât de mult de dorul de țară, încât peste 5.000 dintre ei sunt internați cu forța în fiecare an în clinicile de psihiatrie. Posibil ca numărul bolnavilor să fie mai mare, dar numeroși imigranți își ascund suferința de teama de a nu-și pierde locul de muncă. Cauzele care generează asemenea stări sunt: condițiile grele de viață și de muncă, bariera de limbă, atitudinea rasistă pe care o au de înfruntat. Întrucât se simte dezorientat și exclus din noul său mediu, imigrantul își pierde sentimentul propriei valori, încrederea în propriile forțe. Concluzia de căpătâi este că o viață demnă, idealuri înalte, satisfacții durabile nu pot fi cultivate cu adevărat decât pe pământul propriei patrii.”
„Regizoarea Carmen Lidia Vidu abordează, ca de obicei, teme fundamentale în existența umanității”
Când ajung oamenii de vânzare? Sau, mai bine spus, cum ajung oamenii să-și dorească să fie de vânzare? Chiar și în cazul unei situații abominabile, vânzarea oamenilor de către un stat terorist, se poate sesiza un paradox: cei care ar fi vrut să fugă, adică aproape întreaga populație română, nu au avut privilegiul de a fi cumpărați de altă țară. Cum putem să ne împăcăm cu acest trecut despre care se vorbește foarte puțin? Iată câteva întrebări pe care istoria recentă le lasă deschise, ca și spectacolul de la TGST. Prin acumulare, treaptă peste treaptă, scenele din „Oameni. De vânzare” construiesc o emoție grea, irefutabilă. Regizoarea Carmen Lidia Vidu abordează, ca de obicei, teme fundamentale în existența umanității, lipsa de libertate, strivirea demnității umane, transformarea unei întregi populații în marfă. „Oameni. De vânzare”, un demers necesar Timișoarei, aduce lumină într-o problemă destul de puțin frecventată și contribuie la prestigiul Teatrului German de Stat.
- „Cioburi”. La fericita aniversare de 45 de ani - 30 iunie 2025
- Tendința veșnic tânără este cea a actualizării marilor clasici - 18 februarie 2025
- LINOTIP. Artă și antreprenoriat cultural - 4 decembrie 2022