„Acești oameni mici au dreptul să râdă, să se distreze, atunci când citesc”
Ești una dintre puținele autoare contemporane care scriu poezii pentru copii. Și chiar una foarte îndrăgită. Ce sentiment îți dă acest „statut”?
Mă miră. Nu că sunt îndrăgită. Asta mă bucură. Ci că se scrie atât de puțină poezie pentru copii, un gen care mie mi se pare perfect potrivit pentru primii pași în viața unui viitor cititor de orice. Căci ce e poezia pentru copii? Tot o poveste, mai scurtă ce-i drept, în care însă personajele principale sunt cuvintele, ideile, ritmul. Și ce poate fi mai frumos decât să pornești în aventura cititului în pași de dans? Acum, revenind cât de cât cu picioarele pe pământ, eu cred că oamenii mici au nu doar nevoia, ci dreptul să citească poezii noi, scrise pentru ei, în limba pe care o vorbesc azi, care să-i inspire să gândească altfel, să se joace cu cuvintele, să facă conexiuni neașteptate… Și acești oameni mici au dreptul să râdă, să se distreze, atunci când citesc. Căci poezia nu e subiect de teste și examene, e, înainte de orice, bucurie. Și mă gândesc că poate dacă am vinde cărțile de poezie ca fiind bucurie, ceea ce chiar sunt, s-ar cumpara mai multe și poate așa s-ar scrie mai mult.
„Cine are nevoie de critici când există copii?”
Cum ți se pare că se dezvoltă această nișă în spațiul românesc?
Dacă vorbim de nișa de literatură pentru copii, se dezvoltă, clar! Nișa nișei, poezia, mai puțin decât proza și mai puțin decât prin alte părți. Și nu mă refer doar la cărți. Ci la efervescența din jurul poeziei pentru copii care există, de pildă, în Anglia. Școli care invită săptămânal poeți, festivaluri, concursuri, reviste de poezie pentru copii!!!, laureați, critică literară, da, oameni specializați care scriu recenzii, recomandă, amendează. (Căci nu tot ce are rimă…) În timp ce la noi e tăcere. Eu sunt în al optulea cer când mai primesc câte un like pentru o poezie de la un poet de oameni mari sau de la un critic literar pe care îl apreciez, dar care, din păcate, nu s-a aplecat și asupra literaturii pentru copii. Dar ajung în al nouălea când o mamă îmi spune că copilul a citit o carte de-a mea fără să fie pus, ci că îi place, sau când un copil învață pe dinafară o poezie, și nu pentru serbare. De fapt, stai, cine are nevoie de critici când există copii?
„Mereu le spun copiilor că vorbele sunt ca piesele de Lego”
Poeziile tale sunt ca o invitație la joacă. Cum ți-ai găsit stilul literar? E un construct sau un mod de a fi?
Da, mereu le spun copiilor că vorbele sunt ca piesele de Lego doar că fără instrucțiuni. Le aranjăm după cum ne taie capul și ne iese, ta-dam!, ceva ce n-a mai făcut absolut nimeni până la noi. Creăm. Ce fericire! Cât despre stil, a venit, pur și simplu. Deci cred că a fost un fel de-a fi, apoi a devenit construct, cum zici tu. (Wow, de când căutăm o rimă la fruct care să nu fie apeduct! Deci construct! :-)) După primele cărți care au ieșit cumva din burtă, cântăresc mult mai mult ce vreau să zic, sunt mult mai conștientă când scriu. Asta nu e neapărat bine, dar “so it goes”, cum zice Vonnegut.
Cum faci să fii mereu fresh când vine vorba de jonglat cu sensurile cuvintelor?
Ce-mi place că ai zis „fresh”! Și eu fac asta adesea. Mă folosesc de engleză sau de alte limbi și nu doar pentru rimă (<Și-a reușit! Și-o mazariche/În Filipine, în San Enrique…>), ci pentru ca așa vorbim și pentru că, hei, avem o lume întreagă din care să ne luăm cuvinte, concepte… Iar când nu ne e de ajuns, putem oricând inventa! <Șerpii, atunci când vor s-ajungă/În vreun loc la ei in junglă,/Să zicem din Veze Veze/În Ucú sau în Quequebre,/Și trebuie să traverseze,/Traversează tot pe zebre./Tot pe zebră tre’ să treacă,/Că doar nu pe gnu sau vacă,/Sau pe sconcs, sau pe impala,/Pe colibri sau pe koala./Tot pe zebră, nu pe pește,/Pe tigri sau pe giboni,/Doar că-n junglă se numește/Trecere pentru pitoni>. Nu există Veze Veze, nici Quequebre, evident. Cât despre română, o iubesc și fiindcă îmi permite să aberez. Ca aici: <Cică într-o zi, în junglă, / Tigrul și-a pierdut o dungă // Ș-intrigat, a zis, citez: / “Cred că mă dezintigrez!”>
„Mi se pare… lame, cringe…, cum zic ăștia mici”
Care crezi că mai este rolul lirismului în poezie, după părerea ta?
Arareori sunt lirică. Nu că nu pot, toți putem, ci că, într-un fel, refuz. Mi se pare… lame, cringe…, cum zic ăștia mici. Mi se pare că pur și simplu nu merge la copii. Dar poate e doar o problema a mea. Când sunt sensibilă, îmi vin versuri ca „Uneori dau în mintea copacilor” sau „Peștii plâng cu lacrimi solide”. Mi se par frumoase și fertile, dar nu le duc mai departe.
În poezia pentru oameni mari nu mă bag. E altă mâncare de pește. 🙂
Dar al moralei?
Asta da, uneori, dar nu „in their face”, ci subtil. Evident că ceva vrei să transmiți, dacă tot te-ai apucat să scrii, ceva bun, dar nu învățăminte. Să lăsăm alt tip de literatură să se ocupe de morală. Și să lăsăm poezia să deschidă minți doar așa, ca să fie deschise!
„Poți transmite orice și poți să fii mega amuzant în cinci versuri”
Ritmul vine din inspirație sau din disciplină? De exemplu, faci vreodată exercițiul lui Edgar Allan Poe de a scrie poezie respectând o structură literară și atât?
Ritmul vine când vrea el, dar trebuie să te găsească la masa de scris. Și mă bucur că zici de ritm, nu de idei. De la ritm pleacă totul. Da, scriu limerick-uri, ceva ce n-am făcut până recent. Și mi se pare nemaipomenit că poți transmite orice și poți să fii amuzant în cinci versuri care încep cu „era odată un” și cu rimă aabba. Riscul e să nu mai ieși din formula asta. <Erau odat’ doi lupi în Huși/Care sunau mereu la uși / Și întrebau: „Vorbeați de lup?” / Și dacă li se spunea „Nup!”,/Plecau, normal, dar prost dispuși.>
Cum s-a schimbat relația cu copiii tăi de când scrii poezii?
Li se pare semicool că sunt „faimoasă”. Cam atât. Nici nu mai citesc ce scriu, nici nu ascultă când le citesc eu. Sunt adolescenți. Totuși, ei au fost și motivul pentru care m-am apucat de scris, și primul meu public. Probabil c-o să le aprecieze la un moment dat. Gen. 🙂
„Ador să citesc, să joc poeziile în fața copiilor”
Din cercul meu de prieteni ai fost invitată de foarte multe ori să interacționezi cu copiii și niciodată nu ai spus „nu”. Îi cunoști bine și ești foarte prezentă în viața lor. Care este înclinația copiilor pentru a citi și a scrie poezie?
Nu spun „nu” fiindcă ador să citesc, să joc poeziile în fața copiilor. Și să simt feedback-ul ăla visceral: „Ha, ha!”, sau „Ce naiba ai vrut să zici cu asta?” Copiii ar citi poezie dacă nu li s-ar băga pe gât versuri ca <Școală ne învață / Să fim buni în viață / Cuminți și silitori / De părinți ascultători>. Bleah, ce mizerie!
Dacă ți-ai imagina un loc unde copiii să se comporte liber, cum ar arăta acel loc? Poți să răspunzi la întrebare cu o rimă?
Mi-am imaginat deja. E orașul Bucurville, unde, din păcate, n-avem domiciliu stabil, dar în care ar fi minunat să mergem de câte ori putem. Altfel… <Mă gândeam la corcodușe / Când sunt ele bebelușe, / La cireșe sau la struguri / Când abia-au ieșit din muguri. / Cât de acre! Cât de-amari! / Dar ce dulci când se fac mari! / Iar la noi, câtă dulceață! / Câtă miere la-nceput! / Și, jbuf, într-o dimineață…/ De ce naiba am crescut?!>
Carmen Tiderle este autor de cărți pentru copii. A fost copywriter și director de creație la Leo Burnett. În ultimii ani a participat la mai multe ateliere de lectură sau de scriere creativă. Recent, povești și poezii scrise de ea au fost incluse în manualele școlare.