„Nu neapărat așa cum s-a petrecut, ci așa cum s-ar fi putut întâmpla”
E biografie sau ficțiune cartea „Nichita. Poetul ca și soldatul”?
E biografie și e roman. Orice biografie e o formă de ficțiune. Oamenii își trăiesc viața, nu biografia. Biografia e o reducție a vieții, o contragere în câteva elemente-cheie, conform unei logici narative. Ea reține numai ceea ce este interesant, provocator din punct e vedere epic. Sigur, fiind vorba nu de un protagonist imaginar, ci de unul care are un corespondent real, există câteva reguli ale genului: respectarea evidențelor istorice, în primul rând. Nu îți poți imagina orice, nu te poți sustrage „adevărului” cunoscut de toată lumea, dar îl poți nuanța, îi poți descoperi fațete noi. În cartea mea, aproape totul este documentat și reimaginat nu neapărat așa cum s-a petrecut, ci așa cum s-ar fi putut întâmpla. Am căutat o coerență cu modelul real, Nichita, pe care l-au cunoscut atâția – eu aveam cinci ani când a murit –, dar asta nu înseamnă că m-am mulțumit să pun cap la cap cea ce am decupat din evocările altora. Fluența personajului, dacă ea există, autenticitatea lui sunt efect al imaginației mele, al modului meu de a-l imagina, de a-l crea. Nu e suficientă existența modelului, el trebuie recreat convingător din punct de vedere literar, epic. Pariul meu, nu știu dacă reușit sau nu, a fost să scriu un roman care să nu-l falsifice pe Nichita cel real, dar care să intereseze și un extraterestru care-l va citi odată și-odată fără să știe cine a fost Nichita Stănescu.
„M-am identificat cu personajul meu, așa cum face orice bun prozator”
Cum a fost pentru un critic să nu fie critic și să i se substituie lui Nichita Stănescu?
Am rămas critic literar și când am scris cartea despre Nichita. Și critica literară e o formă a literaturii, presupune imaginație și, mai ales, putere de identificare cu mesajul intim al textului. A înțelege înseamnă a pătrunde până la capăt, din diferite unghiuri. La modul ideal, lectura devine o formă a creației care presupune ridicarea cititorului la nivelul ideatic și de sensibilitate al autorului. Sunt, îmi place să cred, mai bun cititor decât critic sau scriitor. Prin urmare, nu văd nici o cezură între scrisul meu critic și cel ficțional. Sunt tot eu, cu aceleași teme obsesive, puține, care mă preocupă. Mai mult decât atât, dacă la primul roman, „Cornul inorogului”, mi-a luat ceva (zeci și zeci de pagini ratate) să mă scutur de ticurile criticului, în cazul romanului despre Nichita experiența de istoric literar m-a ajutat. Personajul meu nu e o simplă ficțiune, este și rezultatul unor decantări conceptuale și critice. Încă o dată: l-am construit pornind dinspre poezia sa către exterior. Deci la baza cărții stă un exercițiu hermeneutic. Pe scurt, m-am identificat cu personajul meu, așa cum face orice bun prozator cu personajele sale, prin medierea poeziei scrise de Nichita Stănescu.
„O privire dinăuntru, nu din afară”
Pe ce materiale s-a bazat și cât timp a durat documentarea pentru scrierea cărții?
Există o bibliografie la finalul cărții, care nu conține nimic surprinzător. Există sute de evocări ale poetului, pentru că el a avut o casă deschisă și a trăit în direct, și-a pus mare parte din viață la dispoziția oricui dorea să asiste sau să participe la ea; prin urmare, martorii sunt nenumărați. Albume, cărți dedicate, legende, zvonuri, amintiri mai mult sau mai puțin imaginare. Toate alcătuiesc un personaj cu mai multe contururi, nu cu unul singur. Tot ce am folosit e la îndemâna oricui. Am aflat cele mai multe lucruri despre Nichita Stănescu din cărțile lui de poezie. După ce am bâjbâit vreme de vreo 20 de pagini, ca să-mi calibrez tonul, mi-am dat seama că singura metodă prin care pot da carnalitate unui personaj care să semene cu Nichita este o privire dinăuntru, nu din afară. Pentru că anecdoticul, oricât de pitoresc, oricât de memorabil ori, după caz, sentimental ar fi, nu-l definește decât în mică măsură. Și atunci îmi rămânea soluția imersiunii în psihicul lui atât de ciudat. Or, tocmai poezia pe care a scris-o este calea cea mai directă de acces. Așa că mi-am cumpărat aproape toate volumele, în edițiile princeps și le-am recitit cu o încordare care nu mai era a criticului literar (care oricum le știa pe de rost), ci a prozatorului. Cum în materie de cărți sunt oricum un maniac și un fetișist, am avut nevoie nu de antologii ori de ediții ulterioare, ci și de cărțile ca atare, a trebuit să țin în mână, să sucesc pe toate fețele obiectele alea de hârtie, așa cum însoțiseră ele viața poetului.
Altfel, nu durata documentării a fost problema, pentru că nu am luat-o de la zero. Proba a fost să elimin, nu să adaug. De știut știam de multă vreme tot ce se poate ști. Încă din adolescență am citit și răs-citit sute și sute de pagini despre Nichita. Dar tot ce știam, cusut cap la cap, nu contura un personaj. El trebuia digerat de creierul meu. Or, asta a însemnat, ca într-o sculptură, eliminarea unei cantități imense de material testimonial, până personjaul a căpătat formă. Am asimilat tot ce puteam asimila, am uitat tot ce știam, am imaginat un personaj și apoi am altoit pe această structură ceea ce îmi convenea, cea ce se potrivea cu personajul meu.
„Nu cred în clișeul binelui din care iese neapărat literatura”
Sunt în carte pasaje în care Nichita, monologând în fața invitaților săi, pare că își justifică modul de a trăi în fața posterității. Ați avut această intenție de a-l disculpa?
Nu am avut nici o intenție de a-l disculpa. Să-l disculp de ce? Și în fața cui? Nu m-au interesat asemenea mize. Nici nu cred în ele. Nichita a fost un extraordinar poet, care a trăit intens și a deformat tot ceea ce ținea de o viață obișnuită pentru a-și putea scrie poezia. Să spui că e un poet oficial al regimului comunist e fals, la fel cum e fals și să afirmi că nu a avut nici o legătură cu oficialitățile. Singurul lui interes real, singura lui religie a fost, în mod clar, poezia. În primul rând a lui. Din acest punct de vedere, el a fost, cel puțin așa mi l-am imaginat eu, un amoral. Cele câteva derapaje politice, declarații reprobabile sunt, cred, mărunțișuri pe lângă marea poezie pe care a creat-o „în condițiile date”. Adică într-un regim dictatorial. În plus, logica personajului asta este, nu autojustificarea, nu încercarea de a se disculpa, ci bagatelizarea a tot ceea ce pică în afara poeziei. Ca să nu las lucrurile în suspensie, mai adaug că eu nu cred în clișeul binelui din care iese neapărat literatura. Nu, marii scriitori nu sunt întotdeauna oameni buni, amabili, drăguți sau de caracter. Scriem literatură cu tot ce este contradictoriu în noi, cu binele, dar și cu răul, măcar virtual, pe care-l intuim, pe care-l comitem sau pe care ni-l reprimăm. Contradicția e sarea și piperul vitalității, dacă nu chiar condiția ei. Așa că e posibilă oricând o grilă etică, dar mă tem că ea va rata esențialul în anumite cazuri. În al lui Nichita Stănescu, fără dubiu. În plus, sunt cam plictisit de mici procurori, de cei care judecă fără nuanțe din confortul propriului fotoliu; după cum nu mă conving nici cei care idealizează și cred că opera scuză mizeria morală. Important e să înțelegem și să explicăm, deci să cunoaștem, nu să judecăm.
„Uriaș poet, căruia i se iartă și i se permite totul”
Fără egoism, fără justiție socială, fără limite materiale. Nichita pare în carte un inocent, în slujba vocației sale. Până și viciile de orice fel deservesc virtuții de a scrie. De ce ați simțit nevoia să idilizați latura mundană a lui Nichita? În fond, așa cum scrieți și în text, poezia precedă oricum realitatea și îi supraviețuiește poetului.
Nu e un inocent. Eu cred că e chiar un cinic. Avea egoismul de a supune totul poeziei sale. Orice mare creator e, după cum o spune Thomas Mann despre Goethe al lui, o catastrofă pentru cei care caută să trăiască în preajma sa. Nu poți face casă, familie, nu poți face nici măcar un parteneriat neaccidentat cu asemenea oameni. Egoismul lor e feroce. Vocația asta înseamnă: egoism, puterea de distruge totul în jur, de a-ți construi viața în așa fel încât să-ți iasă scrisul. Or, Nichita Stănescu a făcut asta. Că a fost un om generos? A fost, făcea parte din rolul pe care și l-a asumat, în care s-a distribuit singur. Dar era absolut convins că e cel mai mare și cred că asta rezultă și din cartea mea. Tot spectacolul pe care-l dădea se ținea de la acest nivel, din interiorul acestei partituri, de uriaș poet, căruia i se iartă și i se permite totul. Nu știu dacă așa a fost, dar eu așa mi l-am imaginat, evident, punând cap la cap informațiile pe care le-am cules, mărturiile pe care le-am obținut de la unii prieteni buni de-ai lui. Altfel: latura lui mundană nu m-a interesat decât în mică măsură. Gesticulația lui era oricum ritualizată la maximum. De altfel, cred că a reușit, la capătul vieții, să o șteargă. Personajul meu, dar cred că și Nichita cel real, a dizolvat tot ceea ce-l putea ține legat de o viață normală: decenii la rând nu a avut o casă, s-a debarasat de tot ce-l putea îmblânzi, nu a avut o familie, copii, nu a adunat avere, la final și-a împărțit până și intimitatea cu ceilalți. În cele din urmă, cred că și-a anulat și trupul. Pentru că boala asta face. În mod conștient. Printr-un mod de viață asumat.
„Nichita al meu e un om care moare”
Ce întâmplări neîntâmplate mai putea trăi Nichita și nu a apucat?
Nu cred că prea multe. Era un om care consumase cam tot. Era un poet care mersese până la capăt. „Noduri și semne”, ultimul volum, are o intensitate aparte tocmai pentru că e scrisă de pe prag. Moartea e ultima mare experiență care-l mai interesează. Tocmai din pricina asta l-am gândit așa, la capătul drumului, privind peste umăr, făcându-și bilanțul. Dar știind că a făcut ce a avut de făcut. Conștient că moare, curios cumva să bifeze și experiența asta. Nichita al meu e un om care moare. Cum el e și poet, moartea devine nu doar o spaimă existențială, ci și o probă a poeziei sale.
Corpul nu pare decât un instrument al lui Nichita. De ce credeți că pentru el nu încăpeau trupul și poezia în aceeași „carcasă”?
Nu știu să vorbesc despre poetul real Nichita Stănescu. Pot să spun despre personajul cărții mele că s-a debarasat cumva de trup, că singura parte organică încă funcțională este poezia, care pare un fel de secreție vitală. În rest, „privește-ți mâinile și bucură-te, căci ele sunt absurde”. Trupul e un instrument prin care trăim, prin care ne îndepărtăm sau, după caz, ajungem la noi înșine. Cum personajul meu e muribund, relația cu trupul devine instabilă. Trupul de carne a lăsat locul trupului din cuvinte. Poate să sune ca un clișeu sau ca o metaforă – orice metaforă bună e un clișeu! –, dar chiar cred că această mutație s-a petrecut în cazul adevăratului Nichita, pentru că orice mare creator e deformat fizic de vocația lui. Ceea ce nu se fixează la nivel fizic nu are nici o șansă să funcționeze la etajul metafizic.
„Nu cred că e fair play să plusez în cazul unei formule de roman biografic”
Ce credeți că ar simți femeile din viața lui Nichita dacă ar citi partea a doua a cărții pe care ați scris-o?
Asta nu știu. Am încercat să păstrez o anumită discreție, nu am intrat în zone de intimitate de cuplu, pentru că nu mi-am dorit nimic senzațional. Am lăsat pe dinafară destule povești, pe care le-am aflat de la apropiații poetului. În plus, am citit mult, am rumegat îndelung totul, nu am încărcat cartea cu detalii abuzive, care să maculeze poveștile de iubire, am rămas mereu în marginea documentelor, nu am făcut decât să-mi imaginez concret ceea ce fiecare dintre iubitele poetului a mărturisit. În primul rând, pentru că pe mine m-a interesat Nichita poetul, nu Nichita din alcov. Pot pune pe seama unui personaj 100% fictiv tot ce cred eu că e justificat din punct de vedere narativ (am comis tot felul de năstrușnicii în „Cornul inorogului”, nu cred că se poate spune că sunt un prozator pudibond), dar nu cred că e fair play să plusez în cazul unei formule de roman biografic. Aici imaginația trebuie să respecte niște limite. Și chiar să manifeste o anumită decență.
Un soldat înfruntă programat moartea. Personajul pe care l-ați creat evită constant intimitatea pentru a fugi de moarte. Poetul și soldatul Nichita nu sunt în antiteză din punctul acesta de vedere?
Precizez că eu n-am apucat să fac armata. Deci speculez… Soldatul își asumă permanent riscul de a primi un glonț între ochi. E în fișa postului. Se antrenează și stă în prima linie când trebuie. E meseria lui. Nichita Stănescu credea că există niște „boli profesionale ale creatorului”. Altfel spus, că trebuie să-ți asumi toate deranjurile existențiale pentru a fi în cea mai bună formă a ta, pentru a putea scrie cea mai bună poezie de care ești capabil. Asta nu se întâmplă din miezul unei vieți confortabile, placide. Cel puțin nu i se potrivea lui. Și-a asumat în mod conștient tot. Și alcoolismul era tot o metodă poetică. Aici am întrezărit o asemănare. Altfel, poezia lui e plină de soldați. Să nu uităm: și-a trăit copilăria în Ploieștiul bombardat, înțesat de soldați răniți. Asta l-a marcat. Prin urmare, nu cred că e o antiteză. Nichita nu fuge de moarte. Numai că nici nu se grăbește către ea. Caută să fure tot ce mai poate fura vieții, fără să schimbe însă nimic din ceea ce-l îmbrâncește către capătul drumului. Încă o dată: vorbesc despre personajul meu. Dacă ar fi să-l rezum în câteva cuvinte-cheie, defect de academic, acestea ar fi: un om care moare.
„Asemenea gesturi contează enorm, îmi dau sentimentul că a meritat să scriu”
Nichita Stănescu a fost prietenul tinerelor generații. Oare cum îl percep tinerii de astăzi? Și cum percep creația lui?
A fost, sigur că da. S-au schimbat multe de atunci. Am avut prilejul unor întâlniri extraordinare cu elevi de liceu. La Iași, la București, la Chișinău. Am primit multe, foarte multe mesaje de la studenți sau cititori foarte tineri. La Bookfest București, a venit la mine o fată cu părul vopsit verde strident, vizibil emoționată după lectura cărții, care mi-a lăsat și o poezie. Pentru ea, cartea mea era importantă. Asemenea gesturi contează enorm, îmi dau sentimentul că a meritat să scriu. Mai ales că am o relație contondentă cu romanul ăsta, așa cum am avut și cu primul. Am discutat cu mulți elevi și studenți. Discut oricum cu studenții mei an de an. Îmi este clar că relația lor cu poezia lui Nichita Stănescu e foarte diferită de aceea a generației mele, să spunem. În primul rând, nu-i mai impresionează legenda. Ea nici nu-i atrage, nici nu-i respinge. După aceea, e și o schimbare de limbaj. De limbaj al poeziei, dar nu numai. Noroc că există mai mulți Nichita. E unul post-adolescentin, candid, diafan, tandru, în poezia de dragoste, care cred că prinde în continuare. Apoi, poezia lui încă șochează, conține o metodă definitorie a contradicției, un scurt-circuit semantic. Nu iese nimeni cu mâna goală din opera lui Nichita Stănescu. Ce m-a bucurat a fost faptul că de multe ori lectura cărții mele a condus la lectura operei lui Nichita Stănescu. Și, dacă am reușit să mediez astfel de întâlniri, sunt cât se poate de mulțumit.
Bogdan Crețu este autorul volumul „Nichita. Poetul ca și soldatul”. Este istoric literar și scriitor. Este profesor la Facultatea de Litere a Universității „Al.I. Cuza” din Iași și redactor-șef la revista „Timpul”. A mai publicat volumele „Iluziile literaturii si deziluziile criticii” (2015), „Cornul inorogului” și „Inorogul la porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir” (2021).